ICCJ. Decizia nr. 377/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 377
Dosar nr. 15577/299/2006
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 16 mai 2006, reclamanta T.I.S.M. a chemat în judecată pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General solicitând, în temeiul Legii nr. 10/2001, anularea dispoziţiei nr. 4240 din 4 mai 2005 a Primarului Bucureşti, prin care i s-a respins cererea de restituire a imobilului situat în Bucureşti, şi s-a dispus obligarea pârâtei să-i lase în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul mai sus individualizat.
În motivarea acţiunii, reclamanta a arătat că imobilul i-a fost preluat abuziv de către stat, în temeiul Decretului nr. 223/1974, fără plată şi, pe cale de consecinţă a trecut fără titlu în proprietatea statului, aşa încât este îndrituită a solicita restituirea acestuia în temeiul Legii nr. 10/2001.
Reclamanta susţine că nu i-a fost comunicată Decizia deşi a solicitat expres că aceasta să-i fie trimisă la adresa din Bucureşti, sau la aceea din Franţa, şi că în mod greşit s-a reţinut că nu are calitatea de cetăţean român.
Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, pe rolul căreia a fost depusă acţiunea s-a dezinvestit şi prin sentinţa civilă nr. 9523 din 20 iunie 2006 şi-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, în raport de dispoziţiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, temei de drept ce a stat la baza exerciţiului acţiunii de faţă şi potrivit cu care „Decizia sau, după caz, dispoziţia motivată de respingere a notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptăţită la secţia civilă a tribunalului în a cărui circumscripţie se află sediul unităţii deţinătoare, sau, după caz, al entităţii investite cu soluţionarea notificării".
Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, sub nr. 15577/299/2006 care, prin Decizia nr. 260 din 20 februarie 2007 a admis acţiunea, a anulat dispoziţia contestată şi 1-a obligat pe pârât să-i lase reclamantei în deplină proprietate şi liniştită posesie imobilul reţinând în esenţă, că acesta a intrat în patrimoniul statului, cu încălcarea Decretului nr. 223/1974, reclamanta neprimind nici o despăgubire, aşa încât a apreciat că sunt incidente prevederile art. 2 lit. h) şi i) din Legea nr. 10/2001.
A respins excepţia tardivităţii introducerii contestaţiei, cu motivarea că aceasta i-a fost comunicată reclamantei la o altă adresă decât cea indicată, respectiv în Bucureşti, la data de 23 mai 2005, înlăuntrul termenului de 30 de zile prevăzut de Legea nr. 10/2001.
Împotriva sentinţei tribunalului a declarat apel pârâta Primăria Municipiului Bucureşti, prin Primarul General invocând aplicarea greşită a legii referitoare la incidenţa art. 2 lit. h) şi i), în sensul unei preluări abuzive, susţinându-se în motivarea apelului că în accepţiunea Legii nr. 10/2001 şi a Normelor metodologice pentru aplicarea acestora aprobate prin HG nr. 498/2003 nu intră în categoria imobilelor preluate abuziv, acelea pentru care s-au acordat despăgubiri în condiţiile Decretului nr. 223/1974.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, prin Decizia nr. 420 A din 19 iunie 2007 a respins ca nefondat apelul pârâtei şi a obligat-o pe aceasta la 2.000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a decide astfel, instanţa de control judiciar ordinar a reţinut că raportul juridic dedus judecăţii a fost corect calificat de instanţa de fond, care a considerat că potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin imobile preluate abuziv se înţeleg şi „orice alte imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum acesta este definit de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998.
A apreciat că din analiza dispoziţiilor art. 2 şi art. 5 ale Decretului nr. 223/1974, în situaţia în care o persoană fizică părăsea definitiv ţara, locuinţa proprietate personală trebuia înstrăinată numai statului, fiind exclusă posibilitatea vânzării către o terţă persoană, întrucât o astfel de vânzare era considerată ca fiind nulă de drept.
A concluzionat, în interpretarea celor de mai sus, că actul înstrăinării către stat a imobilului, în situaţia prevăzută de art. 2 din Decretul nr. 223/1974 se înscrie în sfera de aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001, prin prisma cerinţelor impuse de art. 6 din Legea nr. 213/1998.
Decizia din apel a făcut obiectul criticilor promovate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General prin recursul declarat împotriva acestei hotărâri, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Astfel, recurentul-pârât arată că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, cu plată, nu reprezintă o preluare abuzivă, în sensul art. 2 din Legea nr. 10/2001, că la momentul formulării notificării contestatoarea trebuia să depună toate actele ce au stat la baza emiterii acesteia şi că, în mod greşit instanţa de apel l-a obligat la plata cheltuielilor de judecată.
Recursul este nefondat şi urmează a fi respins pentru considerentele ce succed:
Prin dispoziţia nr. 4240 din 4 mai 2005 emisă de Primarul General al Municipiului Bucureşti s-a respins notificarea formulată de reclamanta T.I.S.M. privind restituirea apartamentului nr. 4 situat în Bucureşti.
Împotriva acestei dispoziţii reclamanta, în calitate de persoană îndreptăţită a formulat contestaţie, în baza Legii nr. 10/2001.
Imobilul în litigiu a trecut în proprietatea statului prin Decizia nr. 1449 din 6 octombrie 1981 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului Bucureşti, urmare cererii reclamantei de plecare definitivă din ţară.
Criticile pârâtului privind caracterul legal al preluării nu pot fi primite, întrucât, în mod greşit, acestea au fost fundamentate pe dispoziţiile art. 1.4. lit. b) din HG nr. 498/2003 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, în condiţiile în care acestea sunt contrare unor prevederi exprese din chiar actul normativ, în aplicarea căruia au fost date [art. 1 şi art. 2 lit. h)] din Legea nr. 10/2001, în redactarea anterioară republicării.
Excluderea de la beneficiul măsurilor reparatorii prevăzute de acest act normativ a persoanelor ale căror imobile au fost preluate în baza Decretului nr. 223/1974, urmare a cererii de plecare definitivă din ţară, încalcă atât dispoziţiile legii cadru, care statuează asupra obligaţiei de restituire a imobilelor preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, cât şi pe cele ale legii fundamentale, ce consacră ierarhia actelor normative şi garantează proprietatea privată.
Este de observat că este greşit a se aprecia că preluarea s-a făcut cu „titlu valabil", în condiţiile în care, din Constituţia de la 1965, art. 36, conţinea reglementări ce ocroteau dreptul la proprietate privată, proprietarii fiind obligaţi să-şi înstrăineze construcţiile, pe un temei, schimbarea domiciliului, care constituia un factor de discriminare, iar dobânditorul era exclusiv statul, acesta neputând justifica un interes public ce ar fi permis un asemenea transfer forţat de proprietate.
În considerarea acestor argumente, instanţele de fond şi apel au reţinut corect că actul administrativ de preluare reprezintă o manifestare de voinţă unilaterală a Statului Român, iar Decretul nr. 223/1974, în baza căruia s-a emis acest act, contravenea flagrant dispoziţiilor constituţionale din acea vreme şi art. 481 C. civ., conform căruia „nimeni nu poate fi silit a-şi ceda proprietatea decât pentru cauză de utilitate publică şi numai cu plata unei echitabile şi prealabile despăgubiri.
Ca atare, caracterul abuziv al preluării a fost corect apreciat de instanţe, cu atât mai mult cu cât, pârâtul nu a probat plata despăgubirilor.
Mai mult, chiar dacă autoritatea de stat a emis o decizie (dispoziţie) administrativă şi a plătit o sumă de bani, statul a preluat imobilul fără titlu valabil, încălcând regimul constituţional al ocrotirii proprietăţii, prin obligaţia impusă proprietarului de a înstrăina imobilul către stat.
Actul normativ cu caracter reparatoriu, respectiv Legea nr. 10/2001 a fost edictat tocmai pentru a restabili patrimoniul celor nedreptăţiţi printr-o preluare abuzivă, aceasta fiind raţiunea elaborării legii, guvernată explicit de principiul restituirii în natură.
Pe de altă parte nelegalitatea procedurii cuprinsă în textul pct. 1.4. lit. b) alin. ultim din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin HG nr. 498/2003 rezultă din încălcarea art. 2 alin. (1) din lege care enumera situaţiile juridice ce constituie preluări abuzive, fiind astfel în contradicţie cu dispoziţiile actului normativ de rang superior pe care trebuia să le aplice.
Constituţia României prevede că hotărârile Guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar în conformitate cu art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, republicată, actele normative date în executarea legii se emit în limitele şi potrivit normelor care le ordonă.
Prin urmare, dispoziţiile constituţionale care stabilesc o anumită ierarhie a actelor normative şi o limită determinată a conţinutului reglementărilor, preluate de legea cadru privind tehnica legislativă, interzic modificări sau completări ale dispoziţiilor unor legi printr-un act normativ de rang inferior.
Nici motivul de recurs referitor la obligaţia contestatoarei de a depune toate înscrisurile odată cu notificarea nu subzistă unei analize pertinente, ştiut fiind că şi în instanţa de recurs poate fi administrată proba cu înscrisuri.
Ultimul motiv de recurs ce vizează greşita obligare a pârâtului Municipiul Bucureşti, prin Primarul General, la plata cheltuielilor de judecată este nefondat, instanţa de apel reţinând corect incidenţa în cauză a prevederilor art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care „partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată", aceeaşi instanţă apreciind, în acord cu prevederile alin. (3) al aceluiaşi text procedural că poate fi micşorat onorariul de avocat, iar această măsură a fost motivată în considerentele deciziei, arătându-se că în faza procesuală a apelului avocatul reclamantei nu a formulat apărări, nu a depus întâmpinare şi nu a formulat concluzii scrise.
Aşa fiind, Înalta Curte va face aplicarea prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. şi va respinge recursul, ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 420/A din 19 iunie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 ianuarie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3836/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3752/2006. Civil → |
|---|
