ICCJ. Decizia nr. 3838/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3838
Dosar nr. 40165/3/2006165/3/200.
Şedinţa publică din 11 iunie 2008
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele.
Reclamantul M.R.F. a chemat în judecată pe pârâtul Municipiului Bucureşti, solicitând Judecătoriei sector 3, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. 4556/2004, obligarea pârâtului la restituirea terenului situat în Bucureşti, în suprafaţă de 350 mp preluat abuziv prin două decrete de expropriere din patrimoniul autoarei M.G.E., al cărei succesor cu titlu cu titlu universal a devenit contractului de vânzare-cumpărare de drepturi succesorale nr. 927 din 3 octombrie 2000 (BNP M.R.G.).
Reclamantul a solicitat şi obligarea pârâtului la plata de despăgubiri pentru perioada în care a fost lipsit de folosinţa imobilului datorită culpei pârâtului care nu a răspuns notificării formulate în cursul anului 2001 în baza Legii nr. 10/2001.
Judecătoria sectorului 3, prin sentinţa civilă nr. 8124 din 18 octombrie 2004, a respins acţiunea în baza excepţiei autorităţii de lucru judecat, reţinând că prin hotărâre rămasă irevocabilă, o cerere identică a fost respinsă ca inadmisibilă.
Prin Decizia civilă nr. 666 din 12 aprilie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul reclamantului, a anulat sentinţa, respingând excepţia reţinută în primă instanţă şi a reţinut cauza pentru evocarea fondului. Urmare a intrării în vigoare a Legii nr. 219/2005, curtea de apel a trimis dosarul la Tribunalul Bucureşti.
Decizia civilă nr. 845/A din 21 aprilie 2006, prin care Tribunalul Bucureşti a „respins ca nefondat apelul" declarat de reclamant împotriva sentinţei Judecătoriei sector 3 a fost modificată în recursul reclamantului, potrivit deciziei civile nr. 2019 din 6 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, în sensul admiterii apelului, a anulării sentinţei (necompetenţa materială a judecătoriei în materia Legii nr. 10/2001) şi a trimiterii cauzei pentru soluţionare în primă instanţă la Tribunalul Bucureşti.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 144 din 24 ianuarie 2007, a respins cererea de chemare în judecată, cu motivarea că terenul în suprafaţă de 350 mp, expropriat de la defuncta M.E. prin Decretele de expropriere nr. 55/1981 şi nr. 43/1984, nu este liber, astfel încât nu poate fi restituit în natură, reclamantul urmând a primi despăgubiri în conformitate cu procedura instituită prin Legea nr. 247/2005.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamantul M.R.F.
Prin Decizia civilă nr. 496 din 4 iulie 1007, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul, a schimbat sentinţa şi a admis în parte acţiunea, constatând dreptul reclamantului la măsuri reparatorii în echivalent în limita terenului în suprafaţă de 211 mp, expropriat potrivit Decretului nr. 43/1994.
Instanţa a dispus obligarea pârâtului de a se conforma dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247, Titlul VII şi a respins ca neîntemeiată cererea având ca obiect despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a terenului.
Pentru a adopta această soluţie, instanţa de apel a reţinut următoarele:
Cererea de apel nu a fost motivată, fiind analizată în baza art. 292 alin. (2) C proc. civ.
Reclamantul are calitate de persoană îndreptăţită pentru terenul expropriat pe numele lui M.G., în suprafaţă de 211 mp, diferenţa de 50 mp. fiind expropriată din patrimoniul lui M.E., iar cei două proprietari sunt persoane diferite, reclamantul cumpărând numai drepturile succesorale ale moştenitorilor lui M.G.
Terenul nu poate fi restituit în natură, deoarece zona în care s-a aflat a fost total restructurată, conform expertizei efectuate în cauză (dosar nr. 3839/2005 al Tribunalului Bucureşti).
Deşi reclamantul a cerut numai restituirea în natură a terenului, indicarea ca temei al cererii a Legii nr. 10/2001 obliga instanţa la stabilirea subsidiară a despăgubirilor, pentru a epuiza astfel dreptul ce poate fi valorificat în baza legii menţionate, ca efect al ignorării de către Municipiul Bucureşti a notificării reclamantului, despăgubiri ce urmează a fi acordată conform dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005 titlul VII.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs ambele părţi.
În motivarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., recurentul reclamant arată că a cerut retrocedarea în natură, iar instanţa s-a pronunţat cu privire la despăgubiri, deci a acordat altceva, încălcând principiul judecării cauzelor în limita actului de sesizare.
Se mai susţine că instanţa a încălcat şi dispoziţiile art. 296 C. proc. civ. atunci când a reţinut că M.E. şi M.G. sunt persoane diferite şi că reclamantul este îndreptăţit doar la o suprafaţă de 211 mp, fără a pune în discuţie acest aspect şi a solicita probe în sensul identităţii celor două persoane.
Cu privire la cererea de restituire în natură, reclamantul arata că din raportul de expertiză rezultă că cea mai mare parte a terenului este liberă, fiind ocupată fără titlu de o persoană, restul este ocupat de o parcare şi de garaje, situaţii neprevăzute de Legea nr. 10/2001 şi că singura parte ce nu s-ar putea restitui în natură este cea ocupată de R., sens în care invocă nelegalitatea deciziei.
Pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul general a criticat Decizia ca fiind nelegală, în raport cu cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C proc. civ., în dezvoltarea căruia invocă excepţia inadmisibilităţii acţiunii, cu motivarea că imobilele preluate abuziv de stat se restituie în natură sau echivalent prin dispoziţia motivată a primarilor, urmare a procedurii prealabile prevăzute de art. 21 şi urm. din Legea nr. 10/2001, persoana îndreptăţită având calea acţiunii în justiţie, sub forma contestaţiei, doar împotriva dispoziţiei primarului.
A doua critică formulată de pârât este comună cu unul dintre motivele invocate de reclamant şi vizează împrejurarea că reclamantul a solicitat restituirea în natură a imobilului şi nu constatarea existenţei dreptului la măsuri reparatorii prin echivalent, instanţa de apel modificând obiectul pricinii.
Examinând cu prioritate motivul de ordine publică invocat prin recursul Municipiului Bucureşti, Curtea constată că este neîntemeiat.
Unitatea administrativ teritorială chemată în judecată a fost notificată în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001, neconformându-se obligaţiei cu caracter civil prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 în termenul prescris de acest text de lege, împrejurare stabilită cu putere de lucru judecat într-un litigiu anterior purtat între aceleaşi părţi, finalizat prin Decizia civilă nr. 1768 din 22 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, potrivit căreia Municipiul General a fost obligat să răspundă notificării adresate de reclamant la 22 iunie 2001, constatându-se că „lipsa răspunsului prejudiciază persoana îndreptăţită, punând-o în imposibilitate de a finaliza procedura administrativă.
Refuzul persoanei juridice notificate de a soluţiona cererea de restituire nu poate fi precizat ca un impediment legal pentru titularul notificării de ase adresa instanţei de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie, sub pretextul inadmisibilităţii (prematurităţii) cererii de chemare în judecată, o asemenea interpretare contravenind spiritului legii analizate, principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
Această concluzie este impusă şi de faptul că obligaţia prevăzută de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 nu este o obligaţie potestativă, lăsată de legiuitor la latitudinea arbitrară, discreţionară a entităţii notificate.
Cel de-al doilea motiv susţinut în recursul declarat de pârât va fi examinat împreună cu motivul similar invocat de recurentul reclamant.
Regula de drept procesual potrivit cu care instanţele sunt ţinute să se pronunţe numai asupra obiectului cererii deduse judecăţii este prevăzută cu caracter general de dispoziţiile art. 129 alin. (6) C proc. civ., fiind particularizată pentru faza procesuală a apelului art. 295 alin. (1) C proc. civ. - „Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă. Motivele de ordine publică pot fi invocate şi din oficiu".
Având în vedere limitele caracterului devolutiv al apelului impuse de principiul tantum devolutum quantum appellantum, instanţa anterioară trebuia să aibă în vedere criticile formulate de reclamant în cuprinsul cererii de apel.
Chiar dacă motivarea este succintă, aceasta vizează în mod substanţial nelegalitatea şi netemeinicia hotărârii primei instanţe, apelantul reclamant contestând aprecierea tribunalului în sensul că terenul solicitat ar fi ocupat şi arătând că "situaţia imobilului nu se încadrează în nici una din ipotezele prevăzute de lege pentru care nu s-ar putea retroceda în natură".
Din eroare, instanţa anterioară a analizat sentinţa în condiţiile prevăzute de art. 292 alin. (2) C proc. civ., neobservând că cererea de apel este motivată şi, în acest context a admis apelul şi schimbat hotărârea pronunţată în primă instanţă, în baza unui motiv care nu a făcut obiectul cererii de apel, dispunând obligarea pârâtului de a se conforma dispoziţiilor art. 16 alin. (2) din titlul VII al Legii nr. 247/2005.
Dacă instanţa aprecia că motivul în baza căruia a schimbat sentinţa este unul de ordine publică, era obligată să-1 pună în dezbaterea contradictorie a părţilor, pentru ca acestea să-şi poată formula apărările, conform dispoziţiilor procedurale privind dreptul la apărare şi contradictorialitatea dezbaterilor, forme de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.
Nesocotirea de către instanţă a acestei obligaţii face aplicabil motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 312 alin. (3) C proc. civ., motivul prevăzut de art. 304 pct. 5 impune soluţia casării hotărârii atacate, iar conform art. 313 C proc. civ., „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanţei care a pronunţat hotărârea casată (...)".
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor procedurale menţionate, Curtea va admite cererile de recurs, va casa Decizia şi va trimite cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Cu ocazia rejudecării, instanţa de apel urmează să aibă în vedere şi celelalte critici formulate de reclamantul recurent, privind încălcarea dispoziţiilor art. 296 teza a II - a C proc. civ., critică justificată de faptul că prin considerentele primei instanţe s-a reţinut că acesta este îndreptăţit la măsuri reparatorii echivalent pentru întreg terenul situat în Bucureşti, expropriat prin Decretele nr. 55/1981 şi nr. 43/1984, teren care conform actelor de preluare şi expertizei efectuate în cauză măsoară 261 mp.
Va fi verificat în calea devolutivă a apelului şi motivul (invocat în egală măsură în recurs şi în apel) referitor la posibilitatea, din perspectiva art. 11 alin. (1)-(4) din Legea nr. 10/2001, restituirii în natură a terenului cu privire la care expertul desemnat în cauză a constatat că este „teren viran împrejmuit ... (proprietar necunoscut)", instanţa urmând să stabilească regimul juridic actual al acestei suprafeţe de teren (182,87 mp).
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul M.R.F. şi de pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 496 din 4 iulie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care o casează şi trimite cauza la aceeaşi instanţă pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 11 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4216/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 3700/2006. Civil. Pretenţii. Recurs → |
|---|
