ICCJ. Decizia nr. 4022/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4022
Dosar nr. 32158/3/2006
Şedinţa publică din 17 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele.
La 28 septembrie 2006 Ministerul Administraţiei şi Internelor, Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat Tribunalului Bucureşti să dispună restrângerea exercitării de către Stan Florin a dreptului la liberă circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene.
În motivarea cererii reclamantul a susţinut că pârâtul a fost returnat din Spania la 19 mai 2006 în baza acordului de readmisie încheiat între România şi acest stat, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 58 din Legea nr. 248/2005.
Cererea a fost respinsă prin sentinţa civilă nr. 1394 din 1 noiembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Instanţa a reţinut, în esenţă, că prevederile legii interne [art. 38 lit. a) şi art. 39 din Legea nr. 248/2005] trebuie analizate în raport de prevederile unor documente internaţionale (Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Se mai apreciază că modalitatea de reglementare în dreptul intern a unei asemenea măsuri cu privire la limitarea dreptului la libera circulaţie a persoanelor, raportat la proporţionalitatea între interesul general şi interesul particular al persoanei, nu a fost respectat, justul echilibru fiind rupt. Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, cu opinie majoritară, a respins apelul declarat de Direcţia Generală a Paşapoartelor din Ministerul Administraţiei şi Internelor, precum şi apelul declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
Instanţa de apel confirmă soluţia instanţei de fond privind norma legală internă care este în contradicţie cu prevederile Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (şi a protocoalelor sale).
Reclamantul a declarat recurs, prin care, pentru cazul de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a cerut casarea hotărârilor date în cauza de faţă şi, pe fond, admiterea cererii aşa cum a fost formulată.
Recursul este neîntemeiat, pentru considerentele ce urmează:
Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
În asemenea situaţie, măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti [art. 39 alin. (l) din Legea nr. 248/2005].
Conform art. 52 din aceeaşi lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, instituită în condiţiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor Legii nr. 248/2005 este contrară celei date în primă instanţă şi în apel cu prilejul judecării cauzei de fată.
Textele legale amintite nu au nicidecum semnificaţia că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie, consecinţă a returnării unui cetăţean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene în temeiul acordului de readmisie dintre România şi acel stat, nu s-ar mai aplica după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetăţeanul român a fost returnat, aşa cum se prevede, de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anumită excepţie, extindere dispusă prin art. 52 din lege.
Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilităţii unei legi naţionale, în speţă dispoziţiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin el însuşi în cazul tratatelor institutive şi a regulamentelor, precum şi prin transpunere în cazul directivelor şi deciziilor instituţiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive şi regulamente) şi efect util în cazul dreptului derivat (directive şi decizii ale instituţiilor comunitare), adică are un caracter justiţiabil în faţa jurisdicţiilor naţionale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în faţa judecătorului naţional, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiţii, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
În fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului naţional contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul naţional fiind cel chemat să sancţioneze contrariul.
Dreptul la libera circulaţie a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabileşte „eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor" şi statuează faptul că „în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate".
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne (circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă).
Libera circulaţie a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de „cetăţenie europeană", introdusă prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condiţiilor impuse de Tratatul Comunităţii Europene şi a măsurilor luate pentru aplicarea acestora.
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 şi abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanţă pentru Spaţiul Economic European.
Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulaţie şi şedere, şi restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
În raport cu cele astfel arătate sunt de reţinut următoarele:
- este esenţial nelegal refuzul a priori al judecătorului naţional de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv a incidenţei dreptului comunitar, fără să cerceteze şi să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar şi dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie - aşa cum mai sus s-a arătat - dreptul comunitar în mod imediat, direct şi prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul naţional de drept;
- de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanţele sunt obligate să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar şi să examineze faptele şi măsura cerută prin prisma raportului de proporţionalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă judecăţii lor, fie în sensul respingerii acesteia.
Faţă de situaţia pârâtului din prezenta cauză nu se impunea aplicarea normei interne, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pârâtul a părăsit România la 14 aprilie 2006 cu destinaţia Spania, unde a stat până la 19 mai 2006, când a fost returnat în România (Declaraţia pârâtului pag.4 din dosarul de fond). Nici un document nu relevă un comportament neconcordant cu normele interne ale României ori Spaniei, durata de şedere fiind de numai 16 zile.
În consecinţă, soluţia instanţelor este corectă atât din punct de vedere al normei interne cât şi a normei comunitare (Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004).
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul urmează a fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 24/A din 31 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 17 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4048/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4018/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
