ICCJ. Decizia nr. 4202/2006. Civil
| Comentarii |
|
Prin decizia nr. 1199 A din 23 iunie 2005 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă, a fost menținută sentința nr. 509/2004 a Tribunalului București, secția a V-a civilă, prin care s-a admis acțiunea formulată de V.M.D. și V.L.D. și s-a constatat că imobilul din București, a trecut fără titlu valabil în proprietatea statului. Prin aceeași sentință s-a constatat nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat de apelanta Municipiul București prin Primarul General și mandatara SC R.V. SA cu pârâții S.A. și S.M.
împotriva deciziei nr. 1199 A din 23 iunie 2005 a Curții de Apel București a declarat recurs SC R.V. SA solicitând casarea celor două hotărâri și respingerea pe fond a acțiunii.
în temeiul normei tranzitorii, art. II pct. 3 din Legea nr. 219/2005, recursul aflat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție urmează a fi trimis curții de apel, dacă potrivit legii de completare și modificare a codului procedură civilă competența de soluționare a recursului revine acesteia. în speță, competența de soluționare a recursului revine curții de apel, chiar dacă fondul cauzei a fost soluționat de tribunal iar apelul de curtea de apel.
în stabilirea competenței de soluționare a fondului și a căilor de atac se au în vedere dispozițiunile codului de procedură civilă, astfel cum acestea au fost modificate și completate prin Legea nr. 219/2005.
în accepțiunea art. 1 pct. 1 C. proc. civ. plenitudinea de competență revine judecătoriei. Competența tribunalului în funcție de valoarea obiectului cererii, potrivit art. 2 pct. 1 b C. proc. civ., este o competență de excepție care trebuie probată. în speță, așa cum rezultă din adresa nr. 1005065 din 21 iunie 2000 (pg. 27 dosar 2799/2000 a Tribunalului București) a Direcției de Impozite și Taxe Locale, sector 1 București valoarea de impunere a imobilului ce a format obiectul contractului de vânzare-cumpărare a cărui anulare s-a cerut este de 498.236.805 lei. Această valoare se situează sub limita legală prevăzută de art. 2 pct. 1 b C. proc. civ. întrucât nici recurenta pârâtă și nici recurenții reclamanți nu au înțeles să depună la dosar actuala valoare de impozitare a imobilului, deși în acest scop cauza a fost amânată de la 3 februarie 2006 la 28 aprilie 2006. în consecință, urmează a se reține, potrivit competenței instituită prin Legea nr. 219/2005 de completare și modificare a codului de procedură civilă, că soluționarea recursului revine curții de apel.
Este adevărat că intimatele au depus la dosar un raport de evaluare imobiliară efectuat de SC I.I.G. SRL care concluzionează că valoarea imobilului este de 1.342.562 RON ceea ce ar atrage competența în primă instanță a tribunalului, dar acest raport nu poate fi avut în vedere.
Făcând abstracție de faptul că acest raport este o probă extrajudiciară, și nu respectă exigențele art. 208 C. proc. civ., el este și neconvingător, deoarece nu relevă temeiul legal de evaluare starea și amplasamentul imobilului, gradul de uzură, într-un cuvânt întregul proces inductiv și deductiv al concluziei la care s-a ajuns, de natură a-i permite instanței să-l cenzureze și să-l aprecieze sub aspectul concludentei sale, din perspectiva celor mai sus arătate. Se reține, așadar, că niciuna din părți nu a probat competența de excepție, în primă instanță a tribunalului, de natură să atragă competența înaltei Curți de Casație și Justiție ca instanță de recurs.
în consecință, făcând în cauză aplicarea art. II pct. 3 din Legea nr. 219/2005 înalta Curte de Casație și Justiție a trimis cauza spre competentă soluționare a recursului Curții de Apel București.
Cu opinia separată, în sensul reținerii cauzei spre soluționare de către înalta Curte de Casație și Justiție.
OPINIA SEPARATĂ
Apreciez că în speță nu erau aplicabile dispozițiile art. II alin. 3 din Legea nr. 219/2005, care să atragă scoaterea cauzei de pe rol și trimiterea dosarului spre soluționare, în recurs, Curții de Apel București.
Textul menționat, conținând norme tranzitorii de reglementare a competenței, are în vedere situația acelor dosare care, potrivit noilor norme ce au modificat competența după materie, ar cădea în competența de soluționare a curților de apel.
Fiind vorba de un litigiu patrimonial, din coroborarea art. 2 alin. (1) pct. 1 lit. b), cu art. 1 pct. 1 C. proc. civ., art. 2 pct. 2 și art. 3 pct. 3 C. proc. civ., rezultă că ar reveni competența curții de apel în soluționarea recursului, atunci când valoarea obiectului pricinii este mai mică de 5 miliarde lei.
Or, sub acest aspect reclamanții-intimați au precizat că valoarea imobilului (teren și construcție cu subsol, parter și etaj, alcătuită din două corpuri) situat în str. O. nr. 43, este de 200.000 Euro (conform încheierii de ședință din 3.02.2006), depunând ulterior la dosar și un raport de evaluare imobiliară, potrivit căruia valoarea terenului este de 300.090 Euro, iar a construcției de 83.302 Euro (respectiv, 13.425.621.000 lei).
în aceste condiții, a aprecia că valoarea litigiului nu este de natură să atragă competența în primă instanță a tribunalului (și în continuare, prin aplicarea dispozițiilor art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., competența, ca instanță de recurs, a înaltei Curți de Casație și Justiție), înseamnă ignorarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., aplicabile în recurs conform art. 316, cu referire la art. 298 C. proc. civ.
Potrivit textului menționat, valoarea obiectului cererii se determină "după prețuirea reclamantului, atunci când această prețuire este posibilă".
Or, reclamantul procedând la o astfel de prețuire (corespunzătoare față de locul de situație a imobilului și de alcătuirea acestuia), instanța nu avea nici un motiv să înlăture incidența textului de lege și să aprecieze că valoarea imobilului ar fi alta, cea rezultată dintr-o adresă, emisă în anul 2000, cu referire la valoarea de impozitare a bunului.
Această valoare de impozitare a imobilului nu corespunde cu valoarea la care circulă bunurile pe piața imobiliară și de aceea, a o impune drept criteriu de referință (în afara unei dispoziții legale în acest sens), ar însemna ca niciodată reclamantul să nu aibă posibilitatea evaluării obiectului cererii sale. Consecința unui astfel de raționament ar fi eludarea dispozițiilor art. 112 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, apreciez că în speță nu erau incidente normele tranzitorii ale art. II alin. (3) din Legea nr. 219/2005 și că înaltei Curți de Casație și Justiție îi revenea competența în soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii curții de apel, conform art. 4 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4199/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4264/2006. Civil → |
|---|
