ICCJ. Decizia nr. 4375/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4375
Dosar nr. 17022/1/200.
Nr. vechi 4964/2003
Şedinţa publică din 4 mai 2006
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti sub nr. 4926 din 4 aprilie 2000, reclamantul I.V. prin mandatar S.A. a chemat în judecată pe pârâţii Primăria municipiului Bucureşti, SC F. SA Bucureşti şi V.D.F., solicitând să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997 încheiat între pârâţi cu privire la apartamentul nr. 150 din Bucureşti.
În motivarea acţiunii s-a arătat că, prin Decizia nr. 2768 din 26 noiembrie 1999 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis acţiunea în revendicare a reclamantului cu privire la apartamentul menţionat, care a fost proprietatea sa până la data preluării de către stat în baza Decretului nr. 223/1974.
Pârâtul V.D.F. a închiriat acest apartament la data de 25 octombrie 1996, a formulat cerere de cumpărare a lui, în temeiul Legii nr. 112/1995, la data de 30 octombrie 1996, iar vânzarea s-a perfectat prin contractul nr. 708 din 9 ianuarie 1997. Toate acestea s-au petrecut cu încălcarea prevederii cuprinse în art. 4.1. din HG nr. 11/1997 şi în condiţiile în care, începând cu o cerere din 26 martie 1996 şi continuând cu alte demersuri ale reclamantului, acesta a încercat să împiedice vânzarea apartamentului, care s-a făcut cu rea-credinţă.
Acţiunea a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 963, art. 966, art. 970 C. civ.
La data de 20 iunie 2000, reclamantul şi-a precizat temeiul acţiunii ca fiind frauda la lege, constând în încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
La termenul din 17 octombrie 2000, Primăria municipiului Bucureşti a fost scoasă din cauză şi s-a introdus, în calitate de pârât, Municipiul Bucureşti prin Primarul General.
Acţiunea a fost respinsă ca nefondată prin sentinţa civilă nr. 10243 din 13 noiembrie 2001 a Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti.
Instanţa de fond a reţinut că înstrăinarea apartamentului către pârâtul V.D.F. s-a realizat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, în condiţiile în care reclamantul a obţinut despăgubiri pentru acest apartament, tot în temeiul acestei legi şi mult mai târziu a câştigat în acţiunea în revendicare a acestuia.
S-a reţinut că pârâtul V.D.F. a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare deoarece nu fusese notificat de reclamant cu privire la intenţia de a revendica apartamentul, iar statul era proprietarul aparent.
Se mai arată că HG nr. 11/1997 a fost emisă după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, astfel că nu se poate susţine încălcarea ei. Despre încălcarea prevederilor HG nr. 20/1996 s-a menţionat numai în concluziile scrise depuse de reclamant, ele nefiind supuse dezbaterii.
Contractul de închiriere al pârâtului a fost încheiat în mod legal, conform art. 21 din Legea nr. 114/1996, iar reclamantul nu a solicitat anularea lui.
De asemenea s-a mai reţinut că nu au fost încălcate prevederile art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995.
Apelul declarat de reclamant, prin acelaşi mandatar împotriva sentinţei a fost admis, prin Decizia nr. 576/A din 3 aprilie 2002 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă. Sentinţa a fost schimbată în tot, admiţându-se acţiunea şi constatându-se nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997 încheiat între pârâţi.
S-a reţinut ca motiv de nulitate frauda la lege, constând în încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995 şi ale HG nr. 20/1996, în vigoare la data încheierii contractului anulat.
Astfel, la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare era în curs de soluţionare cererea reclamantului de restituire în natură a apartamentului, atât Primăria cât şi SC F. SA fiind notificate în acest sens. De asemenea, pârâtul V.D.F. nu locuia în apartament încă din 1 mai 1995, astfel că nu putea invoca buna-credinţă în necunoaşterea intenţiei reclamantului de a-şi redobândi proprietatea.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi pârâtul V.D.F. Recursul a fost admis prin Decizia nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă. S-a modificat Decizia în sensul respingerii apelului reclamantului, menţinându-se hotărârea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de recurs a reţinut că pârâtul V.D.F. a fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, neştiind despre acţiunea în revendicare a reclamantului, că acesta nu a părăsit spaţiul, locuind doar sporadic la părinţii săi, pentru că era student, iar reclamantul a primit despăgubiri pentru acest apartament. Decizia pronunţată în acţiunea de revendicare nu este opozabilă pârâtului pentru că s-a pronunţat la o dată când statul nu mai era proprietar.
S-a mai reţinut că nu există fraudă la lege şi că instanţa de apel a făcut o greşită apreciere a probelor şi a aplicat greşit legea.
La data de 10 septembrie 2003 s-a înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la data de 8 septembrie 2003 (data poştei), în termenul prevăzut de art. 3301 alin. (1) C. proc. civ.
Recursul în anulare a fost declarat împotriva deciziei nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, în conformitate cu prevederile art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992, ale art. 330 pct. 2 C. proc. civ. şi ale art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003.
Recursul în anulare a fost declarat în urma memoriului adresat de reclamantul I.V. prin mandatar.
Prin recursul în anulare se invocă faptul că hotărârea atacată a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond. S-a invocat şi vădita netemeinicie a hotărârii.
Astfel, s-a arătat că, din probatoriul administrat a rezultat că actul de vânzare-cumpărare a fost încheiat cu fraudarea legii, ceea ce justifică aplicarea sancţiunii nulităţii. El s-a încheiat la data de 9 ianuarie 1997 când intraseră în vigoare Legea nr. 112/1995 şi Normele metodologice de aplicare a acesteia care prevedeau că vânzarea este valabilă numai dacă chiriaşii locuiau efectiv în spaţiu, ceea ce pârâtul V.D.F. nu a dovedit.
La momentul perfectării vânzării era în curs de soluţionare cererea reclamantului de restituire a apartamentului, despre care fuseseră notificate atât Primăria municipiului Bucureşti cât şi SC F. SA, dar despre care pârâtul cumpărător nu a putut afla din vina sa, pentru că nu locuia în apartament.
Susţinerea că reclamantul a formulat o cerere pentru despăgubiri pe temeiul Legii nr. 112/1995 nu a fost dovedită, iar Decizia prin care Primăria municipiului Bucureşti i-a acordat aceste despăgubiri a fost atacată în justiţie.
În final, în temeiul art. 314 C. proc. civ. s-a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea deciziei instanţei de recurs şi menţinerea hotărârii instanţei de apel prin care s-a admis acţiunea reclamantului.
Înainte de primul termen de judecată din 17 martie 2004, respectiv la data de 16 martie 2004, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus o petiţie la dosar prin care a arătat că, în temeiul art. 3304 C. proc. civ. , îşi retrage recursul în anulare.
La termenul din 22 septembrie 2004 s-a depus o declaraţie autentificată a reclamantului I.V. în sensul că solicită continuarea judecăţii, conform prevederilor art. 3304 C. proc. civ.
La termenul din 2 martie 2005, pârâtul V.D.F. a depus o declaraţie autentificată în care şi-a precizat poziţia procesuală în sensul că instanţa este obligată să ia act de retragerea recursului în anulare şi de imposibilitatea continuării judecăţii. S-a motivat pe faptul că această cale extraordinară de atac a fost eliminată din legislaţia română, iar prin continuarea judecăţii s-ar ajunge ca recursul în anulare să rămână la îndemâna părţilor, ceea ce este inadmisibil câtă vreme titularul exclusiv al acestei căi de atac a decis retragerea ei.
Poziţia procesuală a pârâtului V.D.F. a fost susţinută prin note detaliate ale avocatului său.
La data de 28 septembrie 2005, pârâta SC F. SA a comunicat instanţei că lasă la aprecierea acesteia soluţia privind retragerea recursului în anulare, iar Municipiul Bucureşti nu şi-a exprimat poziţia.
La data de 6 iulie 2005, reclamantul prin avocat a depus o petiţie prin care a invocat inadmisibilitatea retragerii recursului în anulare, motivată pe faptul că aceasta nu îndeplineşte cerinţele art. 3304 C. proc. civ. deoarece nu este motivată, precum şi pe faptul că declaraţia de retragere a intervenit după abrogarea instituţiei recursului în anulare.
Excepţia inadmisibilităţii retragerii recursului în anulare, precum şi cererea privind inadmisibilitatea continuării judecăţii recursului în anulare sunt nefondate pentru considerentele ce urmează:
Recursul în anulare a fost declarat în termenul prevăzut de art. 3301 alin. (1) C. proc. civ. , respectiv la data de 8 septembrie 2003 (data poştei), în termen de 1 an de la data pronunţării deciziei atacate, calculat conform art. 101 alin. 3 şi 5 C. proc. civ. .
Recursul în anulare a fost reintrodus în Cod prin Legea nr. 59/1993, iar dispoziţiile art. 330-3304 care îl reglementau au suferit modificări şi completări prin OUG nr. 138/2000 pentru ca, prin OUG nr. 58/2003 să fie eliminat din legislaţia procesuală.
Este adevărat că, la data de 28 august 2003 a intrat în vigoare OUG nr. 58 din 28 iunie 2003 prin care s-au abrogat art. 330-3304 care cuprindeau reglementarea recursului în anulare, ca o cale extraordinară de atac, dar acest act normativ prin care s-au adus modificări şi completări Codului de procedură civilă cuprinde o dispoziţie tranzitorie în art. II alin. (3) potrivit căreia: „Hotărârile pronunţate înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă rămân supuse căilor de atac şi termenelor prevăzute de legea sub care au fost pronunţate".
Ca orice dispoziţie tranzitorie, între multele astfel de dispoziţii din legislaţia procesuală civilă aflată într-un proces masiv de redefinire a cadrului procesual după decembrie 1989, proces generat de dinamica fenomenului conflictual, ea este de imediată aplicare şi de strictă interpretare.
Ea este însă în acord cu textul art. 725 alin. (3) C. proc. civ. , care face o aplicare a principiului neretroactivităţii legii noi de procedură civilă.
Dispoziţia art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003 a fost supusă controlului de constituţionalitate, stabilindu-se că textul vizează o problemă de aplicare a legii în timp şi nu o problemă de constituţionalitate, competenţa examinării ei revenind instanţelor judecătoreşti.
În aceste condiţii, Decizia civilă nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti era supusă căii de atac a recursului în anulare şi, prin urmare, titularul acestei căi de atac avea şi posibilitatea legală de a uza de prevederile art. 3304 C. proc. civ. , respectiv de a-şi retrage acest recurs. Astfel, retragerea recursului în anulare este admisibilă. Împrejurarea că retragerea recursului în anulare nu a fost motivată nu face inoperant respectivul text cât timp legea nu prevede o astfel de sancţiune, astfel că lipsa motivării nu conduce la inadmisibilitatea retragerii.
Pentru considerentele expuse mai sus în legătură cu aplicarea prevederilor art. II alin. (3) din OUG nr. 58/2003 nu poate fi admisă excepţia inadmisibilităţii retragerii recursului în anulare, în raport şi de împrejurarea invocată de reclamant că această retragere s-a produs după abrogarea instituţiei recursului în anulare. Mai exact, dacă recursul în anulare poate fi declarat şi după abrogarea instituţiei, în condiţiile art. II alin. (3) citat este evident că rămân funcţionale toate dispoziţiile care o reglementează, inclusiv posibilitatea titularului acestei căi de atac de a şi-l retrage.
Referitor la inadmisibilitatea cererii de continuare a judecăţii recursului în anulare, argumentele sunt aceleaşi ca şi în cazul excepţiei examinate anterior. În plus, în raport de susţinerile pârâtului V.D.F., retragerea recursului în anulare, nefiind motivată în acest sens, nu se poate susţine că ea semnifică o achiesare a titularului acestui drept la dispoziţiile art. I pct. 17 din OUG nr. 58/2003. În aceste condiţii, retragerea nu poate avea decât semnificaţia dată de textul legal care o permite. Dacă acceptăm că există instituţia, atunci ea nu are decât semnificaţia dată de lege; dacă ea nu mai există înseamnă că nu mai are nici o semnificaţie conduita titularului.
De asemenea, susţinerea pârâtului că regulile privind procedura de judecată cuprinse în legea în vigoare la data judecării şi la data efectuării actelor de procedură ale părţilor sunt de imediată aplicare este corectă şi ea a funcţionat în cauză. Retragerea recursului în anulare este prevăzută expres de textul care reglementează instituţia, aceasta din urmă fiind validă şi activă în condiţiile concrete ale cauzei.
Pe de altă parte este adevărat că textul art. 3303 C. proc. civ. stabileşte că la judecarea şi soluţionarea recursului în anulare se aplică dispoziţiile privitoare la recurs, dar mai cuprinde şi sintagma „în mod corespunzător", ceea ce înseamnă că nu elimină dispoziţia expresă legată de dreptul oricărei părţi de a cere continuarea judecăţii, retragerea fiind o instituţie distinctă de cea reglementată de art. 246 C. proc. civ.
Este evident că pârâtul care a câştigat în litigiul de faţă nu doreşte reexaminarea lui, dar una dintre raţiunile recursului în anulare era, aşa cum spunea legea, de a desfiinţa o hotărâre prin care s-a produs o încălcare esenţială a legii, care a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, ori această hotărâre era vădit netemeinică.
În acest context, recursul în anulare de faţă este fondat pentru considerentele ce urmează.
Iniţial, reclamantul şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 963, art. 966 şi art. 970 C. civ., între care apare ca motiv de nulitate lipsa cauzei şi se invocă reaua-credinţă a pârâţilor la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Deşi nu se detaliază temeiul legal, din expunerea stării de fapt se poate înţelege că reclamantul a avut în vedere vânzarea lucrului altuia, întemeiată pe o cauză ilicită, ceea ce constituie un motiv de nulitate absolută.
La prima zi de înfăţişare, reclamantul şi-a precizat temeiul acţiunii, invocând ca motiv de nulitate absolută frauda la lege, prin încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Singura instanţă care a pronunţat o soluţie legală şi temeinică în cauză a fost Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, prin Decizia nr. 576/A din 3 aprilie 2002, soluţie ce va fi menţinută prin admiterea recursului în anulare a cărui continuare a judecăţii a cerut-o reclamantul; se va dispune casarea deciziei instanţei de recurs şi, prin rejudecare, se vor respinge recursurile declarate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de pârâtul V.D.F. [art. 304 pct. 9, art. 312 alin. (1), (2), (3) şi (4) C. proc. civ.].
Astfel, contractul de vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997 s-a încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995, la cererea nr. 41241 din 30 octombrie 1996 formulată de pârâtul V.D.F., care posedă un contract de închiriere înregistrat sub nr. 25815 din 25 octombrie 1996.
Contractul de vânzare-cumpărare s-a încheiat în condiţiile în care, la data de 26 martie 1996, reclamantul depusese o cerere de restituire în natură a apartamentului, întemeiată pe aceeaşi Lege nr. 112/1995, cerere la care a şi primit un răspuns la 29 martie 1996, iar ulterior, a notificat Primăria municipiului Bucureşti (la 3 octombrie 1996) şi SC F. SA (la 26 septembrie şi respectiv 19 noiembrie 1996), respectiv anterior perfectării vânzării, despre imposibilitatea înstrăinării apartamentului întrucât există un litigiu pe rol pentru revendicarea acestuia.
Acţiunea în revendicare s-a înregistrat la Judecătoria sectorului 2 Bucureşti la data de 11 noiembrie 1996 şi s-a finalizat la 26 noiembrie 1999.
Faptul că reclamantul ar fi formulat o cerere de acordare de despăgubiri în temeiul Legii nr. 112/1995 pentru apartamentul în litigiu nu a fost dovedit, chiar dacă s-a emis hotărârea nr. 3109/29 noiembrie 1999 în acest sens, pe care reclamantul a contestat-o în justiţie.
De asemenea, înstrăinarea s-a produs în condiţiile în care cumpărătorul nu locuia în spaţiu încă din 1 mai 1995, conform cererii adresate de tatăl său Asociaţiei de proprietari pentru sistarea furnizării utilităţilor şi adeverinţei eliberate de aceasta la 27 septembrie 1996 şi adresată comisiei speciale de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Pârâtul V.D.F. nu a dovedit contrariul, respectiv că locuia în apartament, aşa cum prezumă, fără suport probator, instanţa de recurs.
Adeverinţele prin care se atestă nefolosirea locuinţei demonstrează, implicit, că nu s-au folosit utilităţile. Acestea nu pun în discuţie vreo atribuţie a asociaţiei de a constata perioada de folosinţă a locuinţelor.
Părinţii reclamantului dobândiseră prin cumpărare un alt apartament, conform contractului nr. 732 din 27 septembrie 1994, astfel că nu puteau dobândi apartamentul în litigiu, în proprietate, operând interdicţia Legii nr. 112/1995, deşi fuseseră chiriaşi în perioada 1989-1994. La acea dată, V.D.F. era minor şi, prin urmare, conform Codului familiei, domiciliul său era cel al părinţilor săi. Astfel fiind, V.D.F. nu putea să încheie, în nume propriu, un contract de locaţiune şi, în orice caz, acesta trebuia să urmeze, în ce priveşte condiţiile de validitate, prevederile legii în vigoare la acea dată.
Validitatea contractului de închiriere nu face obiectul litigiului, dar trebuie observat că el intervine într-un moment în care apartamentul era „liber" în sensul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 112/1995, aşa cum este el explicat în Normele metodologice de aplicare a legii, aprobate prin HG nr. 20/1996 republicată, respectiv la art. 2 alin. (1) lit. b) şi c); este vorba despre lipsa unui contract de închiriere valid sau despre un contract a cărui validitate a încetat, combinată cu eliberarea efectivă a spaţiului.
Contractul de închiriere al părinţilor reclamantului s-a încheiat pe un termen de 5 ani (de la 10 februarie 1989 până la 10 februarie 1994), după care, începând cu 1 mai 1995, familia (inclusiv fiul minor atunci, pârâtul V.D.F.) s-a mutat în locuinţa cumpărată pe b-dul U.
Deci, contractul a încetat la termen, conform art. 1436 C. civ., locuinţa fiind chiar părăsită de familie în mai 1995. Tatăl cumpărătorului nu a reînnoit contractul de închiriere şi, potrivit legii nici nu putea să o facă din moment ce cumpărase un apartament proprietate personală.
Este evident că la încheierea contractului de vânzare-cumpărare s-au încălcat nu numai dispoziţiile art. 2 alin. (1), dar şi cele ale art. 9 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 112/1995. Aparent, pârâtul cumpărător a fost de bună-credinţă, nu avea un alt apartament în proprietate, astfel că nu sunt operante prevederile art. 11 din lege. Realitatea este în sensul că, potrivit art. 14, care condiţionează funcţionarea art. 9 alin. (1) din lege, pârâtul cumpărător trebuia să depună minime diligenţe pentru a afla dacă reclamantul nu a formulat în termenul de 6 luni o cerere în temeiul legii, pentru a nu fi răsturnată prezumţia bunei-credinţe. Cererea fusese depusă în martie 1996, astfel că pârâtul nu putea opta, în sensul art. 9 alin. (1), în condiţii de bună-credinţă, pentru cumpărare.
Pe de altă parte, textul art. 9 alin. (6) face trimitere şi la membrii familiei (chiar copii minori, cum era pârâtul-cumpărător în septembrie 1994) care să nu fi dobândit, după 1 ianuarie 1990, o locuinţă proprietate personală în localitatea de domiciliu.
Evident că, nelocuind în apartament, cumpărătorul-pârât nu putea fi notificat de reclamant, acesta din urmă cunoscând acest fapt de la Asociaţia de proprietari, conform adeverinţei menţionate.
În ce priveşte reaua-credinţă a pârâţilor vânzători, respectiva SC F. SA care a încheiat contractul ca reprezentant al Primăriei municipiului Bucureşti, probatoriul administrat este amplu. Fără a relua enumerarea lor detaliată, trebuie menţionate notificările primite de la reclamant, litigiul având ca obiect revendicarea imobilului, precum şi hotărârea nr. 117 din 23 octombrie 1996 emisă de Comisia municipală de aplicare a Legii nr. 112/1995.
În consecinţă, contractul de vânzare-cumpărare nr. 708 din 9 ianuarie 1997 este nul absolut având o cauză ilicită şi fiind încheiat cu încălcarea prevederilor Legii nr. 112/1995.
Întrucât hotărârea atacată cu recursul în anulare a fost pronunţată cu încălcarea esenţială a legii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită a cauzei pe fond, hotărârea fiind şi vădit netemeinică, aceasta urmează a fi casată şi a se dispune în sensul celor ce preced.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia inadmisibilităţii retragerii recursului în anulare formulată de intimatul-reclamant I.V., precum şi cererea privind inadmisibilitatea continuării judecăţii recursului în anulare, formulată de intimatul-pârât V.D.F.
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a cărui continuare a judecăţii a fost cerută de intimatul-reclamant Ioan Vasile, împotriva deciziei nr. 1877 din 6 septembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Casează Decizia atacată şi în fond respinge recursurile declarate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi de pârâtul V.D.F., împotriva deciziei nr. 576/A/din 3 aprilie 2002, a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 4 mai 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 43/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4308/2006. Civil → |
|---|
