ICCJ. Decizia nr. 454/2006. Civil. Ordonanta presedentiala. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 454
Dosar nr. 20060/1/2003
nr. vechi 6122/2003
Şedinţa publică din 18 ianuarie 2006
Asupra recursului în anulare de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în conformitate cu art. 27 lit. f) din Legea nr. 92/1992 şi art. 330 pct. 2 C. proc. civ. în vigoare la data promovării acestei căi extraordinare de atac, s-a solicitat casarea sentinţei civile nr. 1707/2002 pronunţată de Tribunalul Covasna precum şi a deciziei civile nr. 590/2003 pronunţată de Curtea de Apel Braşov şi pe fond, respingerea acţiunii.
În motivarea recursului în anulare au fost criticate cele două hotărâri pentru faptul încălcării esenţiale a dispoziţiilor legale aplicabile cazului dedus judecăţii, ceea ce a determinat o soluţionare greşită în fond a litigiului.
Astfel, soluţia de obligare a pârâţilor Tribunalul Covasna, Ministerul Justiţiei şi C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. la restituirea către reclamanta B.I. în calitate de arhivar-registrator a sumei reţinute acesteia cu titlu de contribuţie la fondul asigurărilor sociale de sănătate în procent de 7% din salariul cuvenit în intervalul 1 ianuarie 2000-29 martie 2001, este greşit fundamentată pe prevederile Legii nr. 92/1992 şi nu pe cele ale Legii nr. 145/1997 care reglementează asigurările sociale de sănătate.
Dat fiind faptul că, aceasta din urmă este legea specială în materie de asigurări, lege care nu include magistraţii şi nici personalul auxiliar de specialitate al instanţelor în categoria persoanelor asigurate prin efectul legii ori scutite de la plata contribuţiei la asigurările sociale, rezultă că s-a făcut o aplicare şi o interpretare total greşită a legii, astfel încât, cele două hotărâri trebuiesc schimbate.
Examinând recursul în anulare prin prisma criticilor formulate se constată că acesta este fondat.
Astfel, problema dedusă judecăţii este aceea de a stabili dacă în intervalul de timp cuprins între intrarea în vigoare a Legii nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească şi data modificării acesteia prin Legea nr. 118/2001, asistenţa medicală a magistraţilor şi a personalului auxiliar de specialitate al instanţelor, este gratuită ori condiţionată de plata contribuţiei la fondul asigurărilor sociale de sănătate. Aceasta deoarece, în textul Legii nr. 9271992 aşa după cum el este prevăzut în art. 99 şi art. 141, se prevede asigurarea gratuită a asistenţei medicale pentru categoria de personal menţionată, iar în textul Legii nr. 118/2001 pentru aprobarea OUG nr. 179/1999 privind modificarea şi completarea Legii nr. 92/1992, se prevede aceeaşi facilitate dar, condiţionată de respectarea dispoziţiilor legale privind plata contribuţiei de asigurări sociale.
Prin urmare, în intervalul 1 ianuarie 2000-29 martie 2001 în care nu era prevăzută în mod expres în textul Legii nr. 92/1992 această condiţionare de plată, s-a pus problema acordării sau nu a asistenţei medicale în mod gratuit.
Neconcordanţa dintre opinia instanţei şi cea a debitorilor-pârâţi a fost determinată de temeiul juridic adoptat în mod diferit şi anume, Legea nr. 92/1992 care s-a considerat a fi o lege specială a instanţelor, derogatorie în raport de legea cadru în materie de asigurări sociale, Legea nr. 145/1997.
Deşi Legii nr. 92/1992 este o lege specială deoarece priveşte exclusiv organizarea judecătorească, tot astfel se poate spune şi despre Legea nr. 145/1997 că are caracter special în materie de asigurări sociale.
Specialitatea fiecăreia din cele două legi, este dată prin urmare, de domeniul distinct al reglementării. Aşa după cum Legea nr. 92/2002 se referă LA organizarea instanţelor, tot aşa Legea nr. 145/1997, se referă la asigurările sociale. Prin urmare, problema legalităţii sau nu a reţinerii procentului de 7% din salariul cuvenit personalului instanţelor judecătoreşti, trebuie analizat prin prisma legii speciale care reglementează acest domeniu al asigurărilor sociale adică a Legii nr. 145/1997 cu atât mai mult cu cât, potrivit art. 1 alin. (2) al acestei legi, asigurările de sănătate funcţionează pe baza principiului solidarităţii în colectarea şi utilizarea fondurilor. Problema dedusă judecăţii referindu-se la domeniul asigurărilor sociale de sănătate, legea specială în materie este acea lege care reglementează însuşi domeniul asigurărilor arătate.
Cum dispoziţiile Legii nr. 145/1997 nu prevăd ca fiind exceptat de la plată ori scutit de plata contribuţiei şi personalul instanţelor, rezultă că, potrivit art. 4 din acest act normativ, acest personal era supus plăţii, contribuţiei de 7% inclusiv în intervalul ianuarie 2000-martie 2001.
Chiar şi în ipoteza în care s-ar aprecia că prevederile art. 99 şi art. 141 din Legea nr. 92/1992 sunt prioritare deoarece prevăd „asistenţă medicală gratuită", trebuie constatat faptul că, aceleaşi texte de lege menţionează stabilirea modului de acordare a acestui drept, printr-o hotărâre de guvern.
Ulterior, prin HG nr. 409/1998 dată în acest scop, se prevede obligativitatea adoptării unor „norme comune" de către Ministerul Justiţiei şi Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie pentru aplicarea Hotărârii menţionate, norme care au fost adoptate sub nr. 318/FB/64/807/C din 26 mai 1999 şi care condiţionează acordarea asistenţei medicale gratuite, de plata contribuţiei la asigurările sociale.
Din interpretarea textului acestor norme comune coroborat cu faptul că, în perioada aceleiaşi Legii nr. 92/1992, întregul personal al instanţelor judecătoreşti a achitat contribuţia la asigurările sociale de sănătate precum şi cu faptul că, prin Legea nr. 145/1997 s-a prevăzut în mod expres obligaţia de contribuţie la fondul menţionat, rezultă atât existenţa obligaţiei de plată, cât şi temeiul juridic al acestei obligaţii care este reglementat de prevederile Legii nr. 145/1997 care au un caracter special în raport cu orice alte dispoziţii legale şi deci, sunt prioritare în aplicare.
Însuşi faptul încheierii unor contracte separate între C.A.S.A.O.P.S.N.A.J. şi fiecare angajat din personalul instanţelor, contracte în care s-a prevăzut obligaţia Ministerului Justiţiei prin ordonatorul secundar de credite, Tribunalul, de a reţine şi vira la contribuţia de asigurări de sănătate cota prevăzută de lege, denotă caracterul obligatoriu al acestei plăţi, inclusiv în baza art. 969 C. civ. nu numai a prevederilor art. 1 şi art. 4 din Legea nr. 145/1997.
Fiind vorba de hotărâri date cu aplicarea şi încălcarea esenţială a legii, urmează ca, în conformitate cu textul legii aplicabile la data declarării căii de atac, respectiv art. 314 C. proc. civ., acestea să fie casate şi pe cale de consecinţă, acţiunea introductivă, să fie respinsă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul în anulare declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie împotriva deciziei nr. 590/R din 8 mai 2003 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.
Casează Decizia precum şi sentinţa civilă nr. 1707 din 20 decembrie 2002 a Tribunalului Covasna şi respinge ca nefondată acţiunea reclamantei B.I.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 ianuarie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 462/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4590/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
