ICCJ. Decizia nr. 5023/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5023
Dosar nr. 5907/302/2006
Şedinţa publică din 19 iunie 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. constată că prin cererea introductivă de instanţă întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi înregistrată la Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, la data de 28 februarie 2006 reclamanţii P.G. şi B.P. au chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti prin primarul general şi Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să le fie recunoscut dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 260 mp situat în Bucureşti, prin atribuirea în natură a acestuia sau prin atribuirea în compensaţie a unui teren de aceeaşi calitate sau a unei despăgubiri materiale.
În motivare au arătat că terenul provine de la autoarea lor S.N., fiind preluat abuziv de stat în anul 1981.
Deşi s-au adresat cu notificare în data de 12 februarie 2002 la Primăria municipiului Bucureşti, aceasta nu a emis decizie (dispoziţie).
Prin sentinţa civilă nr. 286 din 28 februarie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi-a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei sector 5, reţinând că obiectul pricinii este revendicarea terenului în suprafaţă de 260 mp în valoare de 720.000.000 lei (rol).
Prin sentinţa nr. 4726 din 30 iunie 2006 Judecătoria sector 5 şi-a declinat competenţa în favoarea Tribunalului Bucureşti fără a constata ivit conflictul negativ de competenţă, calificând acţiunea ca având ca obiect obligaţia de a face. Instanţa a reţinut în esenţă că sunt incidente dispoziţiile Legii nr. 10/2001, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. IX din 20 martie 2006 a statuat că instanţa căreia îi revine competenţa de a soluţiona cererile formulate împotriva refuzului persoanei juridice notificate, deţinătoare a imobilului, de a emite decizie sau dispoziţie motivată de restituire în natură sau acordare de despăgubiri potrivit Legii nr. 10/2001 este secţia civilă a tribunalului în raza teritorială a căruia îşi are sediul persoana juridică respectivă.
Prin sentinţa civilă nr. 1185 din 20 septembrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea şi a obligat pârâtul municipiul Bucureşti prin primar general să emită o decizie motivată cu privire la notificarea ce i-a fost adresată cu numărul 458 din 12 februarie 2002.
A luat act de renunţarea reclamantelor la judecată în contradictoriu cu Statul român prin Ministerul Finanţelor Publice.
A obligat pârâta la plata sumei de 600 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut în esenţă că nesoluţionând notificarea pârâta a încălcat dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.
Împotriva acestei sentinţe municipiul Bucureşti prin primar general a declarat apel.
Se susţine că termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire poate avea două date de referinţă, fie de la data depunerii notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare.
Reclamanţii nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nu au făcut dovada precizării dacă mai deţin alte probe, deci obligaţia de a răspunde la notificare este prematură, iar termenul de 60 de zile este un termen de recomandare.
Prin Decizia civilă nr. 227 A din 22 noiembrie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, a respins apelul şi a obligat intimatul la plata sumei de 400 lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut în esenţă că unitatea deţinătoare era obligată să soluţioneze notificarea prin evaluarea actelor depuse, iar în cazul în care ar fi apreciat că actele nu sunt suficiente putea solicita persoanei îndreptăţite completarea dosarului, potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001. Termenul de soluţionare curge de la data depunerii notificării, nefiind întrunite condiţiile de prorogare a acestui termen, prevăzute de HG nr. 498/2003.
Deşi pentru nerespectarea termenului de 60 de zile nu sunt prevăzute sancţiuni această împrejurare nu împiedică obligarea la respectarea obligaţiei unităţii deţinătoare pe calea acţiunii în justiţie.
Împotriva acestei decizii municipiul Bucureşti prin primar general a declarat recurs invocând dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Sunt reluate criticile formulate în apel.
Astfel, se susţine că nu s-a refuzat soluţionarea notificării căci notificările sunt soluţionate în ordinea cronologică a înregistrării lor.
Termenul de 60 de zile are două date de referinţă şi anume fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare, iar reclamanţii nu au arătat care este data depunerii ultimului înscris şi nu au făcut dovada existenţei vreunei precizări.
Prin întâmpinare reclamanţii au solicitat respingerea recursului.
Examinând legalitatea hotărârilor în raport de criticile formulate Înalta Curte reţine că recursul nu este întemeiat în sensul consideraţiilor ce succed.
Raţiunea adoptării Legii nr. 10/2001 este înlăturarea prejudiciilor suferite de proprietar prin abuzurile săvârşite de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
În acest spirit cât şi conform principiului de drept potrivit căruia unde legea nu distinge nu distingem nici noi (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) dispoziţiile neclare trebuie interpretate în favoarea persoanei îndreptăţite, iar caracterul termenului de 60 de zile prevăzut în art. 23 din Legea nr. 10/2001 este evident imperativ şi nu de recomandare.
Pârâtul nu şi-a îndeplinit o obligaţie legală de a face, nu a emis decizie (dispoziţie) prin raportare la nici unul din termenele invocate şi nimeni nu se poate prevala de o astfel de încălcare a reglementărilor. In acelaşi timp, nu se poate reţine culpa reclamanţilor în sensul invocat că nu au făcut dovada vreunei precizări.
De la data depunerii notificării, care este 12 februarie 2002 până la data introducerii acţiunii şi ,de altfel nici până în prezent pârâtul nu a răspuns la notificare încât nu poate fi primită apărarea sa potrivit căreia notificările sunt soluţionate în ordinea cronologică a înregistrării lor.
În consecinţă, cum Decizia este legală recursul va fi respins ca nefondat conform prevederilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.
Potrivit dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. „Partea care cade în pretenţii va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată".
Cum recurentul a căzut în pretenţii prin respingerea recursului, iar cheltuielile de judecată au fost dovedite, urmează a fi obligat la 400 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi P.G. şi B.P.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti prin primarul general împotriva deciziei nr. 227 A din 22 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII-a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Obligă recurentul la 400 lei cheltuieli de judecată către intimaţii-reclamanţi P.G. şi B.P.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5022/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5026/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
