ICCJ. Decizia nr. 5100/2006. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5100
Dosar nr.5526/59/2006
Şedinţa publică din 21 iunie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 29 mai 2005, reclamantul M.L.P. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor şi pe procurorii R.V. şi P.D. cerând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligaţi la plata sumei de 12 miliarde lei vechi, despăgubiri civile, invocând incidenţa art. 504 şi urm. C. proc. civ.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că se impune angajării răspunderii patrimoniale a pârâţilor pentru săvârşirea unei erori judiciare comisă prin aceea că în perioada 15-25 noiembrie 2005 a fost internat fără voinţa sa într-o clinică medicală, fiind lipsit astfel în mod nelegal de libertate.
Prin sentinţa civilă nr. 1512 din 18 mai 2006 Tribunalul Caraş Severin (reinvestit cu judecarea procesului după un prim ciclu procesual) a respins cererea ca nefondată.
În motivarea sentinţei instanţa a reţinut că măsura internării reclamantului a fost necesară în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, măsură legală şi obligatorie conform art. 117 C. proc. pen., dat fiind că reclamantul era implicat într-o procedură penală şi era necesar să se verifice şi să se stabilească dacă acesta avea discernământ la momentul săvârşirii faptei penale pentru care era cercetat.
Prin Decizia civilă nr. 381 din 18 octombrie 2006 Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a respins apelul declarat de reclamant.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că atâta timp cât prin Ordonanţa nr. 586/P din 9 noiembrie 2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Deva a fost dispusă expertizarea psihiatrică a reclamantului, în conformitate cu dispoziţiile art. 117 alin. (1) C. proc. pen., măsura internării reclamantului într-un institut de specialitate a fost întru-totul legală şi dispusă în conformitate cu dispoziţiile art. 47 pct. d) din Legea nr. 487 din 11 iulie 2002.
Instanţa a reţinut că, de altminteri, concluziile expertizei au învederat faptul că reclamantul suferă de „tulburare de personalitate paranoică", iar expertizarea capacităţii de discernământ a reclamantului era necesară organelor de urmărire penală pentru aprecierea asupra vinovăţiei sale sub aspectul faptei penale săvârşite, acestor organe revenindu-le, potrivit art. 202 C. proc. pen., obligaţia de a strânge probele necesare pentru aflarea adevărului şi pentru lămurirea adevărului.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul invocând nelegalitatea hotărârii judecătoreşti recurate.
În motivarea recursului reclamantul susţine că atâta timp cât nu a săvârşit fapta penală pentru care se efectuau cercetări penale împotriva sa nu se justifica măsura expertizării sale psihiatrice, caz în care, restrângerea libertăţii sale pe perioada internării în spital este nelegală.
Susţine reclamantul şi faptul că internarea sa s-a făcut fără o evaluare din partea medicului internist care a încercat să-l şantajeze pentru a-i administra medicamente şi apreciază că aceasta a fost rezultatul uni act criminal şi a fost plănuită după o strategie prelungită după 1990 de mai multe persoane dată fiind atitudinea sa faţă de regimul politic instaurat după cel comunist şi prin care urmăreşte să-l demaşte pe socrul său, un apropiat al grupului care a preluat puterea.
Analizând criticile formulate de reclamant referitoare la nelegalitatea hotărârii recurate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 504 alin. (2) C. proc. pen., persoana care în urma unui proces penal a fost privată de libertate sau i s-a restrâns libertatea în mod nelegal are dreptul la repararea pagubei.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol, privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie însă stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului ori prin hotărâre judecătorească după distincţiile prevăzute de textul de lege.
În fapt, restrângerea libertăţii reclamantului prin internarea din data de 9 noiembrie 2004 la Spitalul de Psihiatrie şi pentru Măsuri de Siguranţă Jebel s-a dispus, prin Ordonanţa Parchetului de pe lângă Judecătoria Deta, în vederea efectuării unei expertize psihiatrico-legale în vederea stabilirii stării sale de sănătate mintală cu influenţe asupra discernământului în raport de momentul comiterii faptei pentru care era cercetat penal.
Măsură menţionată, în conformitate cu dispoziţiile art. 117 C. proc. pen. este obligatorie şi se dispune, fără alte condiţii, printre altele, şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are îndoială asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.
Or, în speţă, cât priveşte măsura menţionată nu s-a stabilit prin ordonanţă a procurorului ori, după caz, prin hotărâre judecătorească că ar fi fost dispusă în mod nelegal de către organul de urmărire penală.
Dimpotrivă, este de observat că măsura expertizării reclamantului s-a dovedit a fi fost utilă pentru soluţionarea cauzei penale întrucât în baza raportului de expertiză psihiatrico-legală întocmit de Comisia de medici constituită la nivelul Institutului de Medicină Legală Timişoara s-a dispus de procuror, prin ordonanţa din 14 decembrie 2004, scoaterea sa de sub urmărire penală.
Cum, restrângerea de libertate prin internare într-o clinică medicală a avut ca scop doar o raţiune diagnostică, legată de expertiză, şi nu una terapeutică, şi cum măsura a fost dispusă în cadrul unei proceduri penale fără a se fi constatat, în condiţiile legii, încălcarea dispoziţiilor legale edictate în acest scop prin legea penală, susţinerea reclamantului în sensul că pentru perioada de timp cât a fost internat statul îi datorează despăgubiri nu poate fi primită.
În acest context al analizei, este de menţionat că instanţa civilă este abilitată, potrivit legii, să judece doar acţiunea în despăgubire în cazul în care probează, în condiţiile legii, că s-ar fi săvârşit o eroare judiciară şi nu este abilitată, astfel cum greşit susţine reclamantul, să verifice existenţa nevinovăţiei sale sub aspectul faptei penale pentru care era cercetat şi, pe cale de consecinţă, să stabilească nelegalitatea măsurilor dispuse împotriva sa în cadrul procesului penal.
Aşa fiind, cum hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea corectă a legii, Înalta Curte urmează a constata că recursul declarat de reclamant se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.L.P. împotriva deciziei nr. 381 din 18 octombrie 2006 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2007.
»
| ← ICCJ. Decizia nr. 5165/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5021/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
