ICCJ. Decizia nr. 5029/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5029
Dosar nr. 21696/3/2006
Şedinţa publică din 19 iunie 2007
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele.
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, la 15 iunie 2006 reclamanta D.M. a solicitat, în contradictoriu cu intimatul municipiul Bucureşti, prin Primar General, obligarea pârâtului să emită decizie motivată asupra notificării transmise de reclamantă.
În motivarea cererii s-a arătat că prin notificarea nr. 1223 din 14 februarie 2002 reclamanta a solicitat restituirea în natură a terenului în suprafaţă de 15282 mp situat în Bucureşti. Demersul reclamantei nu a primit niciun răspuns din partea pârâtului.
Prin sentinţa civilă nr. 1356 din 24 octombrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a III –a civilă, a admis acţiunea astfel cum a fost formulată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001 Primarului General al municipiului Bucureşti, ca reprezentant al unităţii deţinătoare, îi incumbă obligaţia de a se pronunţa asupra notificării în termen de 60 de zile de la data înregistrării acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare.
Apelul declarat de pârât împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 3 A din 8 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII–a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că din redactarea art. 23 din Legea nr. 10/2001 şi art. 23.1. din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, rezultă că termenul de 60 de zile instituit pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra cererii de restituire este imperativ şi nu de recomandare, putând avea două date de referinţă de la care începe să curgă, respectiv fie data depunerii notificării, în cazul în care persoana îndreptăţită a depus odată cu notificarea toate actele de care înţelege să se prevaleze, fie data depunerii actelor doveditoare, atunci când aceasta a făcut precizarea că nu mai deţine alte probe.
Numai în situaţia în care unitatea deţinătoare, în urma analizei actelor doveditoare deja depuse comunică în scris persoanei îndreptăţite faptul că fundamentarea şi emiterea deciziei de restituire sunt condiţionate de depunerea altor acte, cele deja depuse nefiind suficiente pentru soluţionarea notificării, normele legale menţionate permit prorogarea termenului pentru îndeplinirea obligaţiei de soluţionare a notificării cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite. Din aceleaşi dispoziţii rezultă că este necesar ca în termenul de 60 de zile unitatea deţinătoare să comunice în scris persoanei îndreptăţite necesitatea suplimentării probelor, pentru a se putea prevala de prorogarea termenului.
Din dispoziţiile art. 23.2 din Normele metodologice rezultă că acceptarea unei prorogări tacite a termenului de soluţionare a notificării se poate obţine fie în cazul în care după comunicarea unităţii deţinătoare cu privire la suplimentarea probelor persoana îndreptăţită este pasivă şi nu comunică niciun răspuns, situaţie în care notificarea trebuie soluţionată în termen de 60 de zile de la data comunicării de către unitatea deţinătoare, fie cu ocazia îndeplinirii procedurii prevăzute de art. 23 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, respectiv invitarea persoanei îndreptăţite la dezbaterea notificării şi întocmirea cu acest prilej a procesului verbal semnat şi de persoana indicată, în care se face menţiune despre necesitatea completării materialului probator.
În cazul în care persoana îndreptăţită comunică în mod expres sau pretinde în cadrul procedurii prevăzute de art. 23 alin. (2) din lege că nu posedă sau că îi este imposibil să procure actele doveditoare respective, termenul de 60 de zile curge de la data acestei ultime comunicări sau, după caz, de la data consemnării situaţiei respective în proces verbal.
În toate cazurile însă, unitatea deţinătoare este obligată să răspundă în termenul de 60 de zile instituit de art. 23.
Împotriva acestei hotărâri pârâtul a declarat recurs pentru motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte:
Ambele instanţe au interpretat greşit prevederile art. 21-23 din Legea nr. 10/2001 şi din Normele metodologice de aplicare a legii.
Termenul pentru îndeplinirea obligaţiei de a răspunde la notificare se poate proroga cu acordul expres sau tacit al persoanei îndreptăţite, numai dacă unitatea deţinătoare comunică celeilalte părţi, în intervalul de 60 de zile, faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Termenul de 60 de zile pentru îndeplinirea obligaţiei unităţii deţinătoare de a se pronunţa asupra unei cereri de restituire poate avea două date de referinţă, fie data depunerii notificării, fie data depunerii actelor doveditoare.
Analizând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs formulate, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente:
Conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deţinătoare este obligată să se pronunţe prin decizie sau, după caz, prin dispoziţie motivată, asupra cererii de restituire în natură.
Faţă de prevederile art. 25.1. alin. (4) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, prorogarea termenului de 60 de zile în care unitatea notificată trebuie să emită decizie sau dispoziţie motivată este posibilă dacă, în intervalul de 60 de zile de la data depunerii notificării, unitatea deţinătoare comunică persoanei care a făcut notificarea faptul că documentaţia depusă este insuficientă pentru fundamentarea deciziei de restituire.
Notificarea nr. 1223 din 6 august 2001 a fost înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti la 14 februarie 2002. Faţă de prevederile legii speciale de reparaţie incidente în cauză, Primăria municipiului Bucureşti trebuia să soluţioneze această notificare în termen de 60 de zile. Prorogarea termenului de emitere a deciziei/dispoziţiei asupra notificării putea avea loc dacă, în acelaşi interval de 60 de zile care curgea de la 14 februarie 2002, unitatea notificată ar fi comunicat persoanei îndreptăţite aspectele enunţate în Normele metodologice.
De vreme ce prorogarea termenului îi profită, cea care trebuie să facă dovada îndeplinirii acestor cerinţe este unitatea notificată. Primăria municipiului Bucureşti a arătat, în întâmpinarea depusă în primă instanţă, că între părţi s-a purtat o corespondenţă iar reclamanta nu a arătat care este data depunerii ultimului înscris. Verificând susţinerile recurentului, instanţa de recurs nu a putut identifica existenţa vreunei adrese prin care, înainte de împlinirea termenului de 60 de zile, unitatea notificată să-i fi cerut solicitantei depunerea de noi înscrisuri.
Drept urmare, soluţia instanţelor de fond de a obliga unitatea notificată să răspundă notificării a fost dată cu aplicarea corectă a prevederilor art. 25 din Legea nr. 10/2001, astfel încât criticile formulate nu întrunesc cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Faţă de cele ce preced, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul va fi respins ca nefondat, cu consecinţa rămânerii irevocabile a hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIV.
ÎN NUMELE LEGI.
DECIDE.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Bucureşti, prin Primar General, împotriva deciziei civile nr. 3 A din 8 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VII –a civilă şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 iunie 2007.
← ICCJ. Decizia nr. 5025/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 4875/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
---|