ICCJ. Decizia nr. 5434/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5434
Dosar nr. 1266/1/2006
Şedinţa publică din 2 iunie 2006
Asupra recursurile de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 563/PI din 23 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, s-a admis, în parte cererea principală formulată de reclamantele M.I.N. şi C.M.E. în contradictoriu cu pârâţii Primarul Municipiului Timişoara şi Ministerul Finanţelor Publice, prin D.G.F.P. Timiş, dispunându-se după cum urmează:
Anularea parţială a dispoziţiei nr. 2454 din 8 decembrie 2003, a Primarului municipiului Timişoara, respectiv, în limitele soluţiei administrative de respingere a notificării reclamantelor, referitoare la imobilul situat în Timişoara, menţinând soluţia de respingere în privinţa notificatorului F.V.
S-a constatat că reclamantele au vocaţie de persoane îndreptăţite la beneficiul Legii nr. 10/2001, derivând din calitatea de moştenitoare legale ale defunctei P.I.
A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii motivate de restituire în natură, conform art. 7 alin. (1) şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, a apartamentului nr. 2, a S.A.D. 1, a S.A.D. 2 şi a S.A.D. 3, din imobilul identificat cu nr.top 5608, evidenţiat în C.F. Timişoara, cu respectarea, în privinţa terenurilor aferente acestor imobile ce se vor restitui în natură, a dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Titlul II al OUG nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004 şi a art. 15 din Legea nr. 10/2001, în privinţa apartamentului nr. 2, precum şi de acordare de măsuri reparatorii în echivalent pentru apartamentul nr. 1 din imobilul situat în Timişoara, în coordonatele fixate prin art. 19 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, cu menţiunea că reclamantele au optat pentru acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare şi că valorile, în limita cărora i se cuvin măsuri reparatorii în echivalent, sunt cele stabilite (635.294.112 lei şi, respectiv, 1.806.599.856 lei) pe calea expertizei tehnice judiciare, efectuate de expertul K.G., în etapa contencioasă a procedurii, expertiză ce face parte integrantă din prezenta hotărâre.
S-a respins în rest cererea precizată.
S-au respins cererile de intervenţie accesorii formulate de intervenienţii G.P., B.I., S.D. şi S.M.
La soluţionarea cauzei s-au avut în vedere actele dosarului, faţă de care s-au reţinut următoarele:
Prin Dispoziţia nr. 2454 din 8 decembrie 2003, Primarul Municipiului Timişoara a respins notificarea nr. 3000/2001 formulată de notificatorii M.I.N.C.M.E. şi F.V., apreciind că dosarul administrativ constituit în baza Legii nr. 10/2001 nu a fost completat în termenul prevăzut de lege, respectiv până la 7 iulie 2003, cu acte doveditoare ale calităţii de moştenitori a persoanelor sus menţionate după fosta proprietară tabulară a imobilului situat în Timişoara, înscris în C.F. Timişoara, nr.top 5608.
Potrivit extrasului C.F. Timişoara, imobilul în discuţie a fost preluat de statul român de la fosta proprietară tabulară, P.I., cu titlu de naţionalizare, ca efect al aplicării Decretului nr. 92/1950. Imobilul în litigiu se înscrie în obiectul de reglementare al Legii nr. 10/2001 art. 2 alin. (1) lit. g), respectiv imobile preluate de stat cu titlu valabil, astfel cum este definit în art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în condiţiile în care reclamantele nu au făcut proba în speţă a nerespectării, la epoca naţionalizării, a dispoziţiilor art. I şi art. II din Decretul nr. 92/1950.
Calitatea de moştenitoare a reclamantelor M.I.N. şi C.M.E. după fosta proprietară tabulară P.I. şi, implicit, vocaţia acestora la măsurile reparatorii conferite de Legea nr. 10/2001, aspect reţinut de emitentul dispoziţiei atacate ca nefiind dovedit, a fost pe deplin elucidată şi probată în etapa contencioasă a procedurii, depunându-se în faţa instanţei, pe lângă actele de stare civilă existente la dosarul administrativ, certificate de moştenire nr. 985/1965 şi de calitate de moştenitor.
Chiar în lipsa certificatelor de moştenitor şi de calitate de moştenitor, ataşate în etapa contencioasă a procedurii, această calitate era suficient dovedită, prin actele de stare civilă aflate deja la dosarul administrativ, în condiţiile în care art. 4.2 din HG nr. 498/2003 permite ca stabilirea calităţii de moştenitor să se realizeze şi pe baza actelor de stare civilă.
Prin urmare, nu se poate susţine, în sprijinul celor învederate de pârâtul de rang 1 şi intervenienţii accesorii că dosarul administrativ nu a fost completat cu acte doveditoare în termenul legal, certificatele de moştenitor şi de calitate de moştenitor, depuse în faţa instanţei, venind doar să întărească vocaţia reclamantelor la măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Faţă de împrejurarea că doar notificatoarele M.I.N. şi C.M. au ieşit din pasivitate, atacând dispoziţia Primarului, nu şi notificatorul F.V., s-a apreciat că se impune doar anularea parţială a amintitei dispoziţii, respectiv în limitele soluţiei administrative de respingere a notificării reclamantelor, urmând a fi menţinută soluţia de respingere în privinţa notificatorului F.V.
În considerarea reglementării conţinute de art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, conform căreia dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară, instanţa văzând că doar apartamentul nr. 1 din imobil a fost înstrăinat în baza Legii nr. 112/1995, iar valabilitatea contractului de vânzare-cumpărare nu a fost contestată, a obligat Primarul municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii motivate, urmând a face, pentru celelalte spaţii din imobil, respectiv, apartamentul nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D. nr. 2 şi S.A.D. nr. 3, ocupate de chiriaşi, aplicarea, în privinţa măsurii reparatorii ce se va acorda, a principiului diriguitor ce stă la fundamentul legii de reparaţie, încorporat în art. 1 alin. (1) art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, al restituirii în natură.
Având în vedere calitatea reclamantelor de cetăţeni străini, urmează ca prin aceeaşi dispoziţie să li se confere un drept de folosinţă special asupra cotelor părţi din totalul de 588 mp teren, aferente fiecăruia din cele patru spaţii ce se vor restitui în natură, conform extrasului C.F. Timişoara, în temeiul dispoziţiilor art. 2 alin. (1) din Titlul II al OUG nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004.
Totodată, în legătură cu apartamentul nr. 2, ce s-a restituit în natură, s-a impus respectarea, faţă de destinaţia sa de spaţiu locativ, a prevederilor art. 15 din Legea nr. 10/2001, prin care legiuitorul a intenţionat şi protejarea chiriaşilor în materia restituirii de imobile.
Pentru apartamentul nr. 1, vândut intervenientului accesoriu, G.P., în temeiul Legii nr.112/1995, existând impedimentul juridic în calea restituirii şi a acestuia în natură, raportat la art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, instanţa a apreciat că măsurile reparatorii ce se cuvin reclamantelor sunt cele reglementate de prevederile art. 19 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, cu trimitere la alin. (2) al aceluiaşi articol, faţă de împrejurarea că acesta este textul legii de reparaţie care reglementează măsurile reparatorii ce se acordă în ipoteza înstrăinării imobilelor, cu destinaţie de locuinţă, în condiţiile Legii nr. 112/1995.
Totodată, în noua dispoziţie ce se va emite, urmează a se avea în vedere că reclamantele au optat pentru acordarea de titluri de valoare nominală folosite exclusiv în procesul de privatizare, ca măsuri reparatorii în echivalent şi ca atare, acestea se vor acorda în completare la despăgubirile băneşti stabilite în baza Legii nr. 112/1995, cifrate la nivelul sumei de 635.294.112 lei, până la valoarea corespunzătoare a întregului apartament nr. 1, teren şi construcţie, de 1.806.599.856 lei, valori calculate conform expertizei tehnice efectuate în cauză de expert K.G. (fila 285), care face parte integrantă din prezenta hotărâre.
Primarul municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii motivate urmând a face, pentru celelalte spaţii din imobil, respectiv apartamentul nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D. nr. 2 şi S.A.D. nr. 3 ocupate de chiriaşi aplicarea în privinţa măsurii reparatorii ce se va acorda, a principiului diriguitor ce stă la fundamentul legii de reparaţie, încorporate în art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, al restituirii în natură.
Pentru argumentele de mai sus, ce au determinat instanţa a încadra măsurile reparatorii solicitate pentru apartamentul nr. 1 în prevederile art. 19 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001, nu a fost reţinută solicitarea reclamantelor de a li se acorda titluri de valoare nominală, ca măsuri reparatorii în echivalent, până la concurenţa valorii de circulaţie a imobilului.
De asemenea, nu au fost acordate cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, cheltuieli reprezentate de suma achitată pentru efectuarea expertizei, cu motivarea că indiferent de faza când se efectuează, acestea trebuie suportate de către notificatori.
Prin Decizia nr. 1881 din 24 noiembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, s-a admis apelul declarat de reclamante împotriva sentinţei nr. 563 din 23 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Timiş.
S-a schimbat, în parte, sentinţa în sensul că s-a dispus restituirea în natură a spaţiilor reprezentând apartamentul nr. 2, S.A.D. nr. 1, S.A.D. nr. 2 şi S.A.D. nr. 3, din imobilul înscris în C.F. 2 Timişoara nr.top 5608, precum şi terenul aferent acestor imobile, cu titlu de proprietate, conform art. 3 Titlul X din Legea nr. 247/2005.
A fost obligat pârâtul Primarul Municipiului Timişoara la emiterea unei noi dispoziţii privind propunerea de acordare a despăgubirilor în echivalent pentru apartamentul nr. 1 din imobil.
S-a respins apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva sentinţei nr. 563 din 23 martie 2005 pronunţată de Tribunalul Timişoara.
Curtea a reţinut că, potrivit dispoziţiilor art. 1, art. 7 şi art. 9 din Legea nr. 10/2001, instanţa de judecată învestită cu soluţionarea cauzei poate dispune direct restituirea în natură a imobilului în cazurile prevăzute de această lege, fără a mai fi necesară obligarea primarului la emiterea unei noi dispoziţii în acest sens, cu atât mai mult în situaţia în care dispoziţia prin care a fost soluţionată notificarea a fost anulată.
A proceda aşa cum a făcut prima instanţă, în sensul de a obliga pârâtul să emită o nouă dispoziţie motivată, duce la prejudicierea reclamantelor şi la pronunţarea unei hotărâri care nu tranşează în fond litigiul, întrucât s-ar deschide calea unei contestaţii, ceea ce înseamnă parcurgerea din nou a procedurii contencioase.
În virtutea principiului aplicării imediate a legii civile noi şi a regulii tempus regit actum s-a apreciat a fi întemeiate solicitările reclamantelor recurente de a li se atribui în proprietate terenul aferent spaţiilor restituite în natură, conform art. 3 al Titlului X din Legea nr. 247/2005, precum şi de a li se atribui despăgubiri pentru apartamentul nr. 1 potrivit Titlului VII din acelaşi act normativ, sens în care pârâtul Primarul Municipiului Timişoara a fost obligat în baza art. 1 alin. (21) din Legea nr. 10/2001 modificată la emiterea unei noi dispoziţii privind propunerea de acordare a despăgubirilor, în legătură cu care va fi urmată procedura prevăzută de cap. V al Titlului VII din lege.
Cât priveşte neacordarea cheltuielilor de judecată de către prima instanţă, această critică s-a apreciat a fi neîntemeiată pentru că, pe de o parte, reclamantele nu au depus la dosar dovada privind onorariul avocatului iar, pe de altă parte, cheltuielile privind onorariul expertului sunt suportate de către notificatori.
În legătură cu apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara, Curtea a apreciat că este nefondat întrucât HG 498/2003 (art. 4.2) permite dovada calităţii de persoane îndreptăţite la beneficiul Legii nr. 10/2001 cu actele de stare civilă, iar prin certificatele de moştenitor nr. 985/1965 şi nr. 265/2004 depuse la prima instanţă, reclamantele au făcut această dovadă, probă care este permisă potrivit dispoziţiilor Codului de procedură civilă.
Împotriva deciziei de apel au declarat recursuri ambele părţi.
Reclamantele apelante critică Decizia sub aspectul modului de soluţionare a cererii privind acordarea cheltuielilor de judecată.
Depun la dosar, în copie, dovada cheltuielilor de judecată efectuate şi invocă faptul că, potrivit art. 274 C. proc. civ., intimatul trebuia să-i plătească cheltuielile de judecată în condiţiile în care a soluţionat în mod abuziv notificarea (deşi existau actele de stare civilă în dosarul administrativ) şi a generat astfel declanşarea procesului.
Pârâta intimată a criticat Decizia de apel pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1.Deşi s-a solicitat reclamantelor să completeze dosarul cu actele necesare, acestea nu s-au conformat iar termenul prevăzut de lege în acest sens este unul de decădere şi nu de recomandare cum au reţinut instanţele în cauză.
Legiuitorul a exclus posibilitatea de a se depune documentele justificative în faţa instanţei de judecată care, potrivit legii, verifică dacă au fost respectare dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în procedura administrativă.
2. Instanţa nu poate acorda măsurile reparatorii în condiţiile în care Legea nr. 10/2001 prevede în mod expres că notificările se soluţionează prin decizie/dispoziţie de unitatea deţinătoare iar instanţele au competenţa de a verifica legalitatea acestora.
Terenurile puteau fi dobândite, conform art. 3 Titlul X al Legii nr. 247/2005, potrivit dispoziţiilor speciale cuprinse în OUG nr. 184/2002.
Cu privire la acordarea despăgubirilor ca măsuri reparatorii prin echivalent, trebuia respectată procedura prevăzută de Titlul VII din Legea nr. 247/2005, în situaţia în care se făcea dovada că reclamantele se încadrează în dispoziţiile legale.
3. Nu pot fi acordate cheltuielile de judecată solicitate de către reclamante, în condiţiile în care sunt în culpă procesuală prin faptul că nu au completat dosarul administrativ, acest lucru intervenind în faţa instanţelor judecătoreşti, după cum s-a reţinut şi în sentinţa primei instanţe.
Analizând Decizia recurată în raport de criticile formulate Înalta Curte constată:
Critica referitoare la nedepunerea tuturor actelor necesare în dosarul administrativ este nefondată în condiţiile în care instanţele au apreciat caracterul complet al acestora din perspectiva Legii nr. 10/2001 şi faptul că pe baza actelor din dosarul administrativ putea fi soluţionată notificarea formulată de către reclamante.
Această concluzie a instanţelor de judecată vizează modul de apreciere a probelor administrate în cauză, aspect ce nu mai poate fi reanalizat de către instanţa de recurs în urma abrogării art. 304 pct. 11. C. proc. civ. prin OUG nr. 138/2000.
În privinţa faptului că actele depuse (prin natura lor) îndeplineau cerinţele Legii nr. 10/2001 şi justificau soluţionarea notificării, se constată că în cauză s-a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente.
Art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede necesitatea depunerii actelor doveditoare a calităţii de moştenitor de către persoanele îndreptăţite care au formulat notificările în această calitate.
Din motivarea dispoziţiei de respingere rezultă că în dosarul aferent notificării nu a fost depus certificatul de moştenitor sau de calitate de moştenitor.
Prin Normele Metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001 aprobate prin HG nr. 498/2003 în vigoare la data soluţionării notificării, se arată că sunt acte juridice care atestă calitatea de moştenitor certificatul de moştenitor, testamentul şi actele de stare civilă care atestă rudenia sau filiaţia cu titularul iniţial al dreptului de proprietate [pct. 22.1 lit. b)].
Faptul că în faţa instanţei de judecată s-au depus certificatele de moştenitor şi care, potrivit hotărârilor formulate în cauză, nu au făcut decât să întărească vocaţia reclamantului, nu este sancţionat în nici un fel de Legea nr. 10/2001.
Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001, în vigoare la data soluţionării şi prelungit ulterior, nu este oricum un termen de decădere aşa cum susţine recurentul.
Art. 22 din Legea nr. 10/2001 prevede că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate vor fi depuse ca anexe la notificare odată cu această sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a legii.
Termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 a fost ulterior prelungit, iar prin OG nr. 10/2003 s-a prevăzut că actele care se depun după expirarea termenului pot fi luate în considerare numai dacă entitatea învestită consideră că sunt esenţiale pentru soluţionarea notificării şi numai dacă nu s-a emis deja Decizia de soluţionare.
Termenul prevăzut de dispoziţiile legale precizate are în vedere stabilirea unei limite de timp pentru depunerea actelor, dar numai în faţa unităţilor deţinătoare sau entităţilor investite cu soluţionarea notificărilor; textele legale vizează procedura prealabilă administrativă care se desfăşoară în faţa unităţii investită cu soluţionarea notificării.
Legea nr. 10/2001 impune prin art.23 un termen de 60 de zile de soluţionare a notificării care curge diferenţiat, fie de la data înregistrării notificării, fie de la data depunerii actelor doveditoare.
Singura măsură care se poate lua în cadrul procedurii prealabile pentru nedepunerea actelor doveditoare în termenul legal, chiar şi cu prorogarea în condiţiile prevăzute de Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, este că unitatea deţinătoare era obligată să se pronunţe numai pe baza actelor depuse, pct.23.1 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
În cazul în care legiuitorul a înţeles să sancţioneze nerespectarea unui termen, a prevăzut acest lucru în mod expres.
Astfel, în Legea nr. 10/2001 (republicată), art. 22 este prevăzut un termen în care se pot formula notificări de către persoanele îndreptăţite. Alineatul final al articolului menţionat prevede că nerespectarea termenului prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent.
Totodată, în art. 45 alin. final din Legea nr. 10/2001 republicată, se prevede în mod expres sancţiunea prescrierii dreptului la acţiune referitor la valabilitatea actelor juridice la care face referire în alineatele precedente, în cazul în care este depăşit termenul expres stipulat pentru exercitarea acestora.
Prin urmare, în mod corect s-a apreciat în cauză posibilitatea depunerii actelor doveditoare în faţa instanţei de judecată sesizată cu soluţionarea contestaţiei formulată împotriva deciziei emisă în aplicarea Legii nr. 10/2001 de către unitatea deţinătoare.
Se constată astfel că termenul stipulat de Legea nr. 10/2001 pentru depunerea actelor doveditoare în soluţionarea notificărilor este aferent în procedurii prealabile administrative, procedură în care este implicată unitatea deţinătoare şi nu instanţa de judecată, ale cărei reguli şi principii de desfăşurare a procesului civil sunt guvernate de Codul de procedură civilă.
În privinţa competenţei instanţei de judecată de acorda ea însăşi măsurile reparatorii, se constată că este nefondată critica formulată sub acest aspect.
În cauză s-a emis o dispoziţie de către recurentă şi care a fost supusă controlului judecătoresc în urma contestării de către reclamante, conform art. 26 alin. (3) (fost art. 24) din Legea nr. 10/2001 republicată.
A avut loc o soluţionare a notificării prin emiterea unei dispoziţii iar instanţa nu a făcut decât să verifice legalitatea acestei dispoziţii iar în urma anulării a corectat modul de soluţionare.
Prin modul de soluţionare a notificării, recurentul şi-a exprimat opinia asupra acesteia, neavând loc o soluţionare pe aspecte formale.
În ceea ce priveşte măsurile acordate prin echivalent, se constată că în acelaşi sens s-a dispus şi prin sentinţa primei instanţe iar pârâta apelantă nu a criticat pe calea apelului soluţia instanţei.
Nefiind formulat apelul, este inadmisibil a se formula direct critici pe calea recursului.
Cu privire la cheltuielile de judecată efectuate de către reclamanţi, instanţele au făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. în condiţiile în care, după cum rezultă din considerentele hotărârilor, culpa procesuală aparţine pârâtei-recurente care pe baza actelor depuse în dosarul administrativ putea soluţiona notificarea efectuată în baza Legii nr. 10/2001.
Constatând, prin urmare, că Decizia de apel s-a pronunţat cu încălcarea dispoziţiilor legale incidente ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună admiterea recursului formulat de către reclamanţii-apelanţi.
Se va modifica, în parte Decizia de apel în sensul obligării pârâtei intimate la plata către reclamanţii-apelanţi a sumei de 4700 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.
Se vor menţine celelalte dispoziţii ale deciziei de apel.
Pentru argumentele reţinute mai sus asupra criticilor formulate de către pârâta intimată, cu aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va dispune respingerea recursului declarat de pârât ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantele M.I.N. şi C.M.E. împotriva deciziei nr. 1881 din 24 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă.
Modifică în parte Decizia în sensul că obligă pe pârâtul Primarul Municipiului Timişoara la plata sumei de 4700 RON cu titlu cu cheltuieli de judecată către reclamante.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 2 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 538/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 316/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
