ICCJ. Decizia nr. 5613/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5613
Dosar nr. 1293/1/2006
Şedinţa publică din 8 iunie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La data de 2 noiembrie 2004, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul Local Timişoara solicitând instanţei ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze dispoziţia primarului nr. 2272 din 22 octombrie 2004; să-i fie restituite apartamentele în litigiu deţinute de Statul Român; să oblige statul să-i predea posesia asupra apartamentelor şi să dispună intabularea în C.F. a suprafeţei; să oblige primarul ca, după intrarea în vigoare a legii amintite prin art. 40 din Legea nr. 10/2001 să-i facă o ofertă de despăgubiri pentru partea de imobil exclusă de la restituirea în natură.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în baza Decretului nr. 92/1950 a fost deposedată de imobilul deţinut în proprietate înscris în C.F. nr. 836 Timişoara, că are calitatea de persoană îndreptăţită conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 şi că preluarea imobilului a fost abuzivă în condiţiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.
Că, lipsa din unele acte al celui de al doilea prenume era o obişnuinţă a autorităţilor din acea vreme, iar în ceea ce priveşte cererea primarului de radiere a ipotecilor din anii 1930, a refuzat-o întrucât Legea nr. 10/2001 nu condiţionează acordarea reparaţiilor de faptul ca imobilul să fie liber de sarcini.
La data de 9 noiembrie 2004, reclamanta B.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi consiliul Local Timişoara că prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunţa, să anuleze partea din dispoziţia primarului care are ca obiect apartamentul nr. 7 din imobilul situat în Timişoara şi să oblige Statul Român să-i plătească daune materiale egale cu valoarea apartamentului menţionat.
În motivarea acţiunii reclamanta a arătat că, în condiţiile Legii nr. 112/1995 a formulat o cerere de restituire a imobilului în litigiu, însă comisia a respins cererea cu motivarea că imobilul nu ar fi liber, iar la câteva zile a fost vândut unui terţ, împrejurare pe care a aflat-o după circa trei ani, când era prea târziu.
A mai arătat că a încercat să obţină în justiţie desfiinţarea contractului de vânzare-cumpărare, însă prin Decizia civilă nr. 2605/A din 4 octombrie 1999 a Tribunalului Timiş, a fost admis apelul şi s-a menţionat ca valabil încheiat contractul de vânzare-cumpărare.
În drept a invocat art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţie, art. art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Cele două acţiuni au fost conexate sub nr. 8581/2004.
Prin sentinţa civilă nr. 354 din 9 martie 2005 pronunţate de Tribunalul, Timiş, secţia civilă, a fost admisă acţiunea, a anulat dispoziţia nr. 2272 din 22 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara, a obligat primarul să emită o nouă dispoziţie motivată, de restituire în natură a apartamentelor din imobilul înscris în C.F. Timişoara, nr.top. 50 situat în Timişoara, aflate în patrimoniul Statului Român, în coordonatele prevăzute de art. 7 alin. (1), (9) şi art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 şi în echivalent pentru restul imobilului, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 19 alin. (2) şi (4) şi art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut, în esenţă, că imobilul se încadrează în dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. 9 din Legea nr. 10/2001 şi că reclamanta îşi justifică calitatea de persoană îndreptăţită la reparaţii, fiind una şi aceeaşi persoană cu proprietara de la care s-a realizat preluarea imobilului şi că în ceea ce priveşte şi ipotecile notate în 1934, respectiv 1937, acestea s-au stins prin confuziune odată cu preluarea imobilului, nepunându-se şi problema reactivării lor.
A mai reţinut că pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură, se vor acorda despăgubiri în condiţiile art. 19 alin. (4) şi (2) din Legea nr. 10/2001, acest criteriu urmând a se aplica şi apartamentului nr. 7.
În termen legal, împotriva sentinţei menţionate mai sus au declarat apel atât reclamanta cât şi pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul Local Timişoara.
Reclamanta a criticat sentinţa apelată doar în partea privitoare la modul de soluţionare a cererii de despăgubiri pentru apartamentul nr. 7, motivat de faptul că instanţa de fond nu a analizat cererea de acordare a daunelor materiale prin prisma art. 1 al Protocolului adiţional nr. 1, reprezentând o încălcare a dreptului de acces liber la justiţie garantat de art. 6 alin. (1) din convenţie şi la încălcarea dreptului la controlul judecătoresc al deciziilor administrative.
A mai arătat că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor şi că Legea nr. 10/2001 şi Legea nr. 112/1995 privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin naţionalizări şi nu acordarea de daune materiale pentru prejudiciu cauzate prin hotărâri ilegale ale comisiilor judeţene de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Prin apelul declarat, pârâţii Procurorul municipiului Timişoara şi Consiliul Local Timişoara au solicitat schimbarea sentinţei apelate şi respingerea contestaţiei reclamantei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calităţii de persoană îndreptăţită la reparaţii, având în vedere neconcordanţa din actele de stare civilă cu privire la primirea lămuririlor nefiind depuse în termenul prevăzut de lege, 1 iulie 2003, care este un termen de decădere.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, prin Decizia nr. 1739/A din 23 septembrie 2005 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta B.E. şi pârâţii Primarul municipiului Timişoara şi Consiliul Local Timişoara.
Pentru a se decide astfel, instanţa de apel a reţinut că în ambele dosare, reclamanta a investit instanţa cu o contestaţie împotriva dispoziţiei administrative de soluţionare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, solicitând ca pentru apartamentul nr. 7, despăgubirile să fie stabilite în funcţie de valoarea actuală a acestuia, astfel că nu i-a fost încălcat dreptul de acces la justiţie, întrucât instanţa a analizat solicitările reclamantei.
Pentru pretinsul prejudiciu suferit reclamanta s-a mai adresat instanţei, în temeiul răspunderii sale delictuale, stabilind cu autoritate de lucru judecat că aceasta are dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale, dreptul fiind recunoscut de prima instanţă.
În ceea ce priveşte apelul declarat de pârâţi, instanţa a reţinut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi calificat un termen de decădere, ci de recomandare şi nici nu se confundă cu cel prevăzut de art. 21.
A mai reţinut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptăţită la reparaţii, iar Legea nr. 10/2001 nu impune ca o condiţie de formulare a notificării, ca extrasul de carte funciară să fie liber de sarcini.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.E. şi Primarul municipiului Timişoara.
Prin recursul declarat, reclamanta B.E. a susţinut în esenţă următoarele:
- respingerea solicitării de daune materiale, pe motiv că legalitatea deciziei Comisiei judeţene pentru aprobarea Legii nr. 112/1995 poate fi examinată doar pe calea contestaţiei prevăzute de Legea nr. 112/1995, reprezintă o restricţie disproporţionată a dreptului de acces la justiţie garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenţie şi art. 11 şi art. 20 din Constituţia României.
Sub acest aspect recurenta a invocat jurisprudenţa Curţii Europene (de exemplu cauzele B. contra României, S. contra Rusiei, I.D. contra Bulgariei).
În ceea ce priveşte culpa acesteia de a invoca motivul de ilegalitate al deciziei comisiei judeţene pe calea contestaţiei prevăzute de Legea nr. 112/1995, a susţinut că nu cunoştea că apartamentul este liber şi nu avea nici un motiv să pună la îndoială corectitudinea comisiei judeţene.
Că, deşi a introdus o contestaţie împotriva deciziei comisiei judeţene, aceasta s-a stins prin perimare, astfel că nu se pune problema autorităţii de lucru judecat.
A mai susţinut că despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 şi Legea nr. 47/2005 sunt inadecvate şi insuficiente, incapabile să remedieze pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, instanţele speciale ale Legii nr. 10/2001 având plenitudine de competenţă în materia despăgubirilor.
Primarul municipiului Timişoara a invocat cazurile de recurs prevăzute de art. 304 art. 8 şi art. 9 C. proc. civ., reiterând aceleaşi motive ca şi în apel, susţinând că reclamanta nu a înţeles să depună înscrisurile de stare civilă solicitate şi respectiv cartea funciară în termenul prevăzut de lege, şi nu a radiat ipotecile înscrise în foaia de sarcini a cărţii funciare.
Recursurile declarate de reclamanta B.E. şi pârâtul Primarul municipiului Timişoara, sunt nefondate pentru considerentele ce succed.
Cadrul procesual al unui litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilităţii, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată.
În speţă, recurenta-reclamantă a investit prima instanţă cu o contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 2272 din 22 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara, solicitând ca pentru apartamentul nr. 7, despăgubirile să fie stabilite în funcţie de valoarea actuală, determinată prin expertiză.
Sub acest aspect, instanţa de fond a avut obligaţia de a se pronunţa asupra obiectului cererii deduse judecăţii, respectând regula dezbaterilor contradictorii.
Pe fondul cauzei, instanţa a manifestat un vădit rol activ, administrând un probatoriu complex, stabilind pe deplin situaţia de fapt şi aplicând corect legea.
Referitor la apartamentul nr. 7, înstrăinat în condiţiile Legii nr. 112/1995, instanţa de fond a statuat că recurenta-reclamantă, în calitate de persoană îndreptăţită la reparaţii, probată prin actele de stare civilă anexate la dosar, este una şi aceeaşi persoană cu proprietara imobilului în litigiu, fiind incidente prevederile art. 19 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 10/2001.
În aceste condiţii, critica recurentei că i-a fost încălcat accesul la justiţie este nefondată.
Articolul 6 parag. 1 al Convenţiei Europene garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanţă, independentă, imparţială, instituită de lege, la un proces echitabil.
În speţă toate aceste garanţii procedurale au fost respectate atât de instanţa de fond cât şi de cea de apel.
Corect au apreciat ambele instanţe că nu a fost încălcat nici art. 1 al Protocolului adiţional la convenţie, atâta vreme cât recurentei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în condiţiile legii.
Şi critica vizând nelegalitatea dispoziţiei emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, este nefondată, întrucât obiectul şi cauza cererii introductive de instanţă l-a constituit, fără echivoc, contestarea dispoziţiei nr. 2272 din 22 octombrie 2004 privind cererea de restituire în natură a imobilului situat în Timişoara, şi nu o contestaţie împotriva deciziei Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.
Nici critica formulată de pârâtul-recurent Primarul municipiului Timişoara nu este întemeiată.
Ambele instanţe au stabilit corect calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la reparaţii, existând identitate între B.E. şi B.E.A., cât şi faptul că Legea nr. 10/2001 nu impune ca o condiţie de formulare a notificării ca extrasul de carte funciară să fie liber de sarcini.
În fine, nu pot fi acceptate susţinerile că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 ar fi unul de decădere.
Faţă de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta B.E. şi pârâtul Primarul municipiului Timişoara, vor fi respinse ca nefondate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de B.E. şi Primarul Municipiului Timişoara împotriva deciziei civile nr. 1739/A din 23 septembrie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 8 iunie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5737/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5589/2006. Civil → |
|---|
