ICCJ. Decizia nr. 5736/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5736
Dosar nr. 4796/45/2006
Şedinţa publică din 17 septembrie 2007
Deliberând asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi la data 18 ianuarie 2006, sub nr. 384 din 31 mai 2006, reclamanta SC I. SA a solicitat ca, în contradictoriu cu pârâtul primarul municipiului Iaşi, să se dispună anularea dispoziţiei nr. 3430 din 26 octombrie 2005 emisă de pârât şi obligarea acestuia la emiterea unei noi dispoziţii care să respecte prevederile Legii nr. 10/2001 şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005.
Tribunalul Iaşi, prin sentinţa civilă nr. 1288 din 31 mai 2006, a admis excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată pentru lipsa coparticipării procesuale pasive.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Prin notificarea nr. 189/2001, înregistrată la Primăria Iaşi sub nr. 14955 din 12 august 2001, H.L. şi H.B.R. au solicitat Prefecturii judeţului Iaşi să procedeze la plata prin echivalent a imobilului în suprafaţă de 879 mp teren de construcţie situat în municipiul Iaşi, şi a construcţiei compusă din două corpuri de clădire.
Prin dispoziţia nr. 3430 din 26 octombrie 2005 a primarului municipiului Iaşi s-a respins cererea notificatorilor H.L. şi H.B.R. de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, motivat de faptul că Legea nr. 10/2001 nu prevede astfel de măsuri reparatorii pentru cazurile în care restituirea în natură nu este posibilă.
Prin aceeaşi dispoziţie s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul, construcţie demolat în condiţiile legii speciale, Titlul VII din Legea nr. 247/2005 şi s-a direcţionat notificarea spre competentă soluţionare către SC I. SA, persoană juridică ce are calitatea de unitate deţinătoare a terenului din str. Sf.
În litigiul pendinte, care are ca obiect anularea dispoziţiei nr. 3430 din 26 octombrie 2005, reclamanta SC I. SA nu a înţeles să cheme în judecată şi pe numiţii H.L. şi H.B.R., care sunt beneficiarii direcţi ai dispoziţiei contestate, astfel că excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive apare ca întemeiată, deoarece cererea dedusă judecăţii presupune ca pretenţiile reclamantei să fie valorificate, pe plan procesual, în contradictoriu atât cu autoritatea emitentă a dispoziţiei contestate, cât şi cu beneficiarii acesteia, respectiv notificatorii persoane fizice, cerinţă impusă de necesitatea asigurării deplinei contradictorialităţi a dezbaterilor asupra legalităţii dispoziţiei contestate, dezbateri în cadrul cărora beneficiarii acesteia să-şi poată valorifica apărările proprii.
Împotriva sentinţei primei instanţe a declarat apel reclamanta.
În faza procesuală a apelului au formulat cerere de intervenţie în interes propriu şi în interesul intimatului primarul municipiului Iaşi numiţii H.L. şi H.B.R., beneficiarii dispoziţiei contestate.
În şedinţa publică din 22 noiembrie 2006, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor admisibilitatea în principiu a cererilor de intervenţie formulate în cauză, dispunând, în temeiul art. 50 alin. (3) C. proc. civ., respingerea intervenţiei în interes propriu şi admiterea în principiu a intervenţiei în interesul intimatului.
În aceeaşi şedinţă publică, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 157, prin care a admis cererea de intervenţie în interesul intimatului Primarul municipiului Iaşi, formulată de H.L. şi H.B.R. şi a respins apelul formulat de reclamanta SC I. SA, pentru următoarele motive.
Prima instanţă nu a încălcat principiul disponibilităţii, dimpotrivă, fiind învestită cu soluţionarea unei acţiuni în care părţile au fost determinate de reclamant, s-a pronunţat în limitele învestirii.
Astfel, constatând că reclamanta nu a chemat în judecată persoanele ce se impuneau a avea calitate de pârâţi raportat la obiectul acţiunii, prima instanţă a respins acţiunea pentru lipsa coparticipării procesuale pasive, tocmai pentru că nu putea dispune introducerea în proces a altor părţi decât cele indicate de reclamantă.
Contrar celor susţinute de apelantă, în dispozitivul hotărârii de fond nu puteau fi menţionate persoanele cărora le lipsea coparticiparea procesuală pasivă, deoarece instanţa nu putea dispune decât asupra persoanelor care stau în judecată, or atâta timp cât reclamanta nu a chemat în judecată decât pe Primarul municipiului Iaşi, instanţa nu se putea pronunţa asupra altor persoane.
Soluţionarea pricinii pe excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive este corectă, întrucât instanţa, în aplicarea principiului potrivit căruia nu se poate dispune asupra drepturilor şi obligaţiilor unor persoane fără ca acestea să participe la judecată, nu putea soluţiona contestaţia cu care a fost învestită, cât timp cei care au formulat notificarea rezolvată prin dispoziţia contestată nu au fost introduşi în cauză, în discuţie fiind drepturile lor în legătură cu imobilul solicitat prin notificare.
Drept urmare, se impune respingerea apelului formulat de reclamantă şi pe cale de consecinţă admiterea cererii de intervenţie în interesul intimatului, formulată de H.L. şi H.B.R.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de către reclamantă, care a invocat următoarele critici:
1) Instanţa de apel nu a menţionat în dispozitivul deciziei pronunţate calitatea şi adresele părţilor implicate în proces (art.304 pct.5 C. proc. civ.).
Instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261 pct. 2 C. proc. civ., prin aceea că nu a menţionat în dispozitivul deciziei pronunţate calitatea tuturor părţilor din proces, apelanta SC I. SA, intimatul primarul municipiului Iaşi şi intervenienţii H.L. şi H.B.R. şi adresele acestora; singura adresă menţionată a fost cea a apelantei, dar şi aceasta redată greşit.
2) Instanţele de fond şi apel au încălcat principiul disponibilităţii ce guvernează procesul civil (art. 304 pct. 5 C. proc. civ.).
Concluziile instanţelor anterioare, în sensul că pentru asigurarea deplinei contradictorialităţi a dezbaterilor asupra legalităţii dispoziţiei contestate ar fi trebuit să figureze în proces, alături de primarul municipiului Iaşi, şi cei doi intervenienţi H., sunt greşite, deoarece ele încalcă în mod flagrant principiul disponibilităţii.
Conform art. 112 C. proc. civ., reclamantul este cel care stabileşte cadrul procesual sub aspectul persoanelor chemate în judecată, or în acord cu acest principiu, reclamanta SC I. SA a chemat în judecată pentru anularea măsurii de redirectionare către ea a notificării numiţilor H.L. şi H.B.R. pe emitentul dispoziţiei administrative care cuprinde această măsură, respectiv primarul municipiului Iaşi, singurul care putea răspunde în raportul juridic dedus judecăţii.
Prin cererea dedusă judecăţii s-a atacat doar pct. 4 al dispoziţiei nr. 3430 din 26 octombrie 2005 emisă de primarul municipiului Iaşi, în sensul anulării măsurii de direcţionare greşită a notificării către SC I. SA, astfel că în raport de aceste limite ale învestirii, notificatorii H., care nu aveau nici o calitate în emiterea actului contestat şi nici o legătură cu măsura greşită de redirecţionare a notificării către unitatea deţinătoare a imobilului pentru care cereau despăgubiri băneşti, nu trebuiau să figureze în proces ca pârâţi, cum greşit au apreciat instanţele de fond şi apel, încălcând în acest fel principiul disponibilităţii.
3) Instanţa de apel nu a menţionat în dispozitivul deciziei pronunţate măsura de respingere a excepţiei de netimbrare a cererii de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor H. (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Excepţia de netimbrare a cererii de intervenţie în interes propriu a numiţilor H., ridicată în şedinţa publică din 22 noiembrie 2006, a fost respinsă de instanţa de judecată prin raportare la dispoziţiile Legii nr. 146/1997 şi ale Legii nr. 10/2001, însă această măsură nu se regăseşte în dispozitivul deciziei recurate.
4) Instanţa de apel nu a menţionat în dispozitivul deciziei pronunţate măsura de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor H. (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.).
Cu toate că în şedinţa publică în care s-a discutat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie în interes propriu a numiţilor H. şi s-a hotărât respingerea acestei cereri s-a pronunţat şi hotărârea asupra apelului, în dispozitivul respectivei hotărâri nu s-a menţionat şi soluţia de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu.
Instanţa de judecată are obligaţia de a se pronunţa asupra tuturor cererilor principale făcute într-un proces, deci inclusiv asupra unei cereri de intervenţie în interes propriu, astfel că omisiunea instanţei de apel de a se pronunţa în dispozitivul hotărârii asupra cererii de intervenţie în interes propriu a numiţilor H. constituie un viciu grav al hotărârii.
5) Instanţa de apel nu a motivat soluţia de admitere a cererii de intervenţie în interesul primarului municipiului Iaşi, formulată de intervenienţii H. (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.).
Motivarea lapidară din considerentele deciziei recurate, potrivit căreia admiterea cererii de intervenţie în interesul intimatului este o consecinţă a respingerii apelului reclamantei, nu constituie o motivare în sensul legii a hotărârii judecătoreşti.
Din hotărârea recurată nu rezultă motivele care au determinat instanţa să admită cererea de intervenţie în interesul intimatului, ci doar argumentele care au stat la baza soluţiei de respingere a apelului reclamantei.
6) Soluţiile instanţelor de fond şi apel sunt date cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
Prin cererea dedusă judecăţii s-a solicitat constatarea nulităţii dispoziţiei primarului municipiului Iaşi nr. 3430 din 26 octombrie 2005 numai în ce priveşte măsura de redirecţionare a notificării petenţilor H. către SC I. SA, iar nu şi măsura de respingere a notificării petenţilor H., aşa încât între pârâtul Primarul municipiului Iaşi şi intervenienţii H., pe de o parte, şi reclamanta SC I. SA, pe de altă parte, nu există nici un drept sau obligaţie comună ori drepturi sau obligaţii care să aibă aceeaşi cauză, spre a se justifica în proces o coparticipare procesuală pasivă în sensul art. 47 C. proc. civ.
Dimpotrivă, intervenienţii H. nu aveau nici un drept sau obligaţie comună cu primarul municipiului Iaşi în ce priveşte emiterea dispoziţiei contestate, numai primarul poate fi organ emitent, sau cu măsura flagrant greşită de redirecţionare către SC I. SA a notificării prin care se solicitau despăgubiri băneşti, singurul organ cu această obligaţie legală fiind Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor; exista un drept comun numai în privinţa celor doi intervenienţi relativ la toate drepturile pe care Legea nr. 10/2001 le recunoaşte celor doi în calitate de moştenitori ai proprietarului naţionalizat.
În plus, în procesul civil român coparticiparea procesuală este facultativă. Coparticiparea necesară, obligatorie este excepţională şi numai dacă legea o prevede expres, ceea ce nu este cazul în speţă, unde instanţele au motivat eronat necesitatea coparticipării procesuale pasive prin trimitere la principiile contradictorialităţii şi al opozabilităţii hotărârii.
Intimaţii-intervenienţi H.L. şi H.B.R. au formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat, cu motivarea că hotărârea instanţei de apel este legală sub toate aspectele criticate.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
1. În dispozitivul hotărârii pronunţate în apel s-au consemnat soluţiile primite de cererea de intervenţie accesorie şi cererea de apel, cu arătarea părţilor care au formulat aceste cereri, cererea de intervenţie formulată de H.L. şi H.B.R. în interesul intimatului Primarul municipiului Iaşi şi cererea de apel formulată de SC I. SA.
Calităţile părţilor care au formulat cererile de intervenţie şi apel şi domiciliile, respectiv sediile acestora nu au fost, într-adevăr, menţionate în dispozitiv, dar ele se regăsesc corect individualizate în practicaua hotărârii (prima pagină a deciziei nr. 157 din 22 noiembrie 2006, paragrafele 1 şi 2, reprezentând fila 19 din dosarul de apel), respectându-se astfel dispoziţiile art. 261 alin. (l) pct. 2 C. proc. civ., interpretate unanim în doctrină şi jurisprudenţă ca referindu-se la elemente structurale ale primei părţi a hotărârii judecătoreşti, respectiv practicaua.
Hotărârea pronunţată în apel nu este, deci, pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute de art. 261 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., spre a fi susceptibilă de anulare în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel că prima critică din recurs apare ca nefondată, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
2. Contrar susţinerilor recurentei, instanţele anterioare s-au pronunţat în cauză cu respectarea principiului disponibilităţii, respectiv în cadrul procesual fixat sub aspectul părţilor de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.
Componenta principiului disponibilităţii a cărei încălcare se reclamă în recurs este dreptul reclamantului de a stabili persoanele chemate în judecată.
Acestui drept al reclamantului îi corespunde obligaţia corelativă a instanţei de a nu lărgi sfera subiectivă a procesului, prin introducerea din oficiu în proces a unei alte persoane decât aceea indicată de reclamant, obligaţie respectată în speţă.
Astfel, reclamanta a învestit instanţa cu o acţiune în anularea dispoziţiei administrative emise în procedura Legii nr. 10/2001 de primarul municipiului Iaşi, ca răspuns la notificarea de restituire formulată de H.L. şi H.B.R., înţelegând să cheme în judecată ca pârât numai pe emitentul actului atacat, respectiv primarul municipiului Iaşi.
Soluţia primei instanţe, confirmată în apel, a fost aceea de respingere a acţiunii formulate de reclamantă împotriva emitentului actului atacat pentru lipsa coparticipării procesuale pasive, apreciindu-se că pretenţiile reclamantei nu pot fi valorificate, pe plan procesual, numai în contradictoriu cu emitentul actului atacat, ci şi cu beneficiarii acestuia, respectiv notificatorii persoane fizice, care însă nu au fost chemaţi în judecată de reclamantă.
Aprecierea instanţei asupra unei coparticipări procesuale pasive în raportul juridic dedus judecăţii nu echivalează cu extinderea cadrului procesual prin atragerea în proces, din oficiu, a altor persoane decât cele determinate de reclamant prin cererea sa, spre a fi în prezenţa unei încălcări a principiului disponibilităţii, ci o atare apreciere se circumscrie dreptului şi, în acelaşi timp, obligaţiei instanţei de a verifica legalitatea cadrului procesual fixat de reclamant sub aspect subiectiv, verificare care raportându-se strict la acest cadru nu poate aduce atingere principiului disponibilităţii.
Recurenta face o evidentă confuzie între extinderea propriu-zisă a cadrului procesual de către instanţă, care practic se traduce prin introducerea din oficiu în proces a altor părţi decât cele indicate de reclamant şi săvârşirea judecăţii în contradictoriu cu acestea, şi dreptul instanţei de a verifica legalitatea cadrului procesual fixat de reclamant, care îi dă posibilitatea de apreciere asupra calităţii procesuale a părţilor ori coparticipării procesuale, confuzie ce o împiedică să realizeze că numai extinderea propriu-zisă, din oficiu, a cadrului procesual constituie o încălcare a principiului disponibilităţii.
Rezultă că prin soluţionarea pricinii pe excepţia lipsei coparticipării procesuale pasive, prima instanţă s-a pronunţat în limita cadrului subiectiv fixat de reclamant, respectând, deci, principiul disponibilităţii, după cum corect s-a reţinut şi prin hotărârea instanţei de apel, aşa încât critica formulată pe acest aspect apare ca nefondată, cu consecinţa inaplicabilităţii cazului de casare în care ea se încadrează, art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
3) Fără a contesta soluţia de respingere a excepţiei de netimbrare a cererii de intervenţie principală formulată în apel de H.L. şi H.B.R., excepţie pe care a invocat-o în faţa instanţei de apel în şedinţa publică din 22 noiembrie 2006 şi care a fost soluţionată în aceeaşi şedinţă, recurenta se plânge, cu trimitere la dispoziţiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., de faptul că această soluţie nu a fost trecută în dispozitivul deciziei recurate.
Din modul de formulare a criticii s-ar putea deduce că, în opinia recurentei, nemenţionarea în dispozitivul hotărârii a soluţiei pe excepţia de netimbrare ar constitui o pronunţare minus petita, numai că o atare neregularitate nu face obiectul reglementării cazului de modificare invocat, art. 304 pct. 6 C. proc. civ., care are în vedere exclusiv ipotezele plus şi extra petita şi, prin urmare, incidenţa acestuia este exclusă de plano.
Critica în discuţie ar putea ridica problema nulităţii hotărârii în condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ., astfel că analizarea ei se va face din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Condiţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt însă îndeplinite în speţă; pe de o parte nici o formă de procedură nu a fost încălcată prin neconsemnarea în dispozitivul hotărârii a soluţiei pe excepţia de netimbrare a cererii de intervenţie principală, excepţia în discuţie, deşi invocată în şedinţa publică din 22 noiembrie 2006, când s-a pronunţat şi hotărârea finală asupra apelului, a fost soluţionată cu prioritate de instanţă, conform art. 137 alin. (l) C. proc. civ., anterior intrării în dezbaterea apelului, ceea ce a justificat consemnarea soluţiei de respingere pe care a primit-o în practicaua hotărârii, iar pe de altă parte, chiar de s-ar accepta ideea că soluţia pe excepţie ar fi trebuit reluată în dispozitivul hotărârii finale, o asemenea neregularitate nu i-ar putea pricinui recurentei nici o vătămare, atâta timp cât excepţia a fost soluţionată de instanţă, iar soluţia dată, aceea de respingere, nu este contestată de recurentă.
4) Tot în baza art. 304 pct. 6 C. proc. civ., recurenta se plânge de faptul că instanţa de apel nu a menţionat în dispozitivul deciziei pronunţate măsura de respingere a cererii de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor H.
Pentru considerentele arătate în analiza criticii precedente, care se întemeiază pe aceeaşi situaţie premisă ca cea a criticii pendinte, pronunţarea instanţei de apel minus petita, incidenţa cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. nu va fi nici aici reţinută.
Nemulţumirea exprimată de recurentă în legătură cu nepronunţarea în dispozitivul deciziei din apel asupra cererii de intervenţie în interes propriu a intervenienţilor H. este nefondată din perspectiva cazului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., în care ar putea fi încadrată.
Din economia dispoziţiilor art. 52-55 C. proc. civ. rezultă că judecata cererii de intervenţie voluntară, fie ea principală, fie accesorie, se face în două etape, mai întâi etapa discutării admisibilităţii în principiu şi, în măsura în care se hotărăşte admiterea în principiu, se trece la etapa următoare a judecăţii pe fond, care are loc odată cu judecata cererii principale; asupra admisibilităţii în principiu a cererii de intervenţie voluntară, instanţa de pronunţă prin încheiere interlocutorie, iar asupra fondului acestei cereri, în măsura în care ea a fost admisă în principiu, instanţa se pronunţă prin hotărârea finală.
În speţă, cererea de intervenţie principală formulată de H.L. şi H.B.R. a fost respinsă de instanţa de apel în etapa preliminară a discutării admisibilităţii în principiu şi de aceea în mod corect această soluţie nu apare în dispozitivul hotărârii de fond, fiind consemnată în practicaua hotărârii faţă de faptul că admisibilitatea în principiu a fost discutată chiar la termenul la care s-a judecat şi apelul.
Rezultă că prin nereluarea în dispozitivul deciziei recurate a soluţiei primite de cererea de intervenţie principală în etapa preliminară a discutării admisibilităţii în principiu nu s-a încălcat nici o formă de procedură, aşa încât nulitatea prevăzută de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. nu este operantă.
5) Critica privind nemotivarea soluţiei de admitere a cererii de intervenţie accesorie formulată de intervenienţii H.L. şi H.B.R. nu este nici ea fondată, cu consecinţa inaplicabilităţii în speţă a cazului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Faţă de natura juridică a cererii de intervenţie accesorie, de simplă apărare în folosul părţii pentru care a fost formulată, de unde şi dependenţa procesuală a intervenientului accesoriu de situaţia părţii pentru care intervine, motivarea soluţiei date acestei cereri nu se poate face decât prin trimitere la soluţia dată cererii principale şi motivarea acesteia.
Or tocmai aşa a procedat şi instanţa de apel care, având de soluţionat apelul reclamantei şi cererea de intervenţie formulată de intervenienţii H. în interesul intimatului, admisă anterior în principiu, a procedat mai întâi la argumentarea soluţiei pe apel, arătând apoi că drept consecinţă a respingerii apelului reclamantei se impune admiterea cererii de intervenţie accesorie, în interesul intimatului, ceea ce satisface exigenţele motivării soluţiei unei cereri de intervenţie accesorie.
6) Recurenta a contestat şi legalitatea deciziei din apel de menţinere a soluţiei de respingere a acţiunii pentru lipsa coparticipării procesuale pasive.
Nici această critică nu este fondată, aşa încât nici cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu poate fi reţinut ca operant în speţă, potrivit celor ce se vor arăta în continuare.
Prin cererea dedusă judecăţii, reclamanta a solicitat "anularea dispoziţiei nr. 3430 din 26 octombrie 2005 emisă de Primarul municipiului Iaşi şi obligarea primarului municipiului Iaşi la emiterea unei noi dispoziţii care să respecte prevederile Legii nr. 10/2001 republicată şi ale Titlului VII din Legea nr. 247/2005"; prin dispoziţia contestată, emisă de primarul municipiului Iaşi (fila 7 dosar fond), s-a soluţionat notificarea formulată de petenţii H.L. şi H.B.R. privind restituirea în echivalent a imobilului situat în Iaşi, în sensul că s-a respins cererea de acordare de măsuri reparatorii sub formă de despăgubiri băneşti, s-a propus acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv de stat şi s-a direcţionat notificarea petenţilor H., spre competentă soluţionare, către SC I. SA, în calitate de unitate deţinătoare a imobilului solicitat.
În raport de acest obiect al învestirii instanţei, în mod corect la fond şi în apel s-a apreciat că, sub aspect pasiv, litisconsorţiul procesual (coparticiparea procesuală) este unul necesar şi obligatoriu, judecata neputându-se săvârşi decât în contradictoriu atât cu emitentul actului atacat, primarul municipiului Iaşi, cât şi cu beneficiarii acestuia, notificatorii persoane fizice; cum reclamanta nu a înţeles să cheme în judecată decât pe emitentul actului atacat, nu şi pe beneficiarii acestuia, care nu puteau fi introduşi în proces din oficiu pentru că s-ar fi încălcat principiul disponibilităţii, apare ca fiind legală soluţia de respingere a acţiunii pentru lipsa coparticipării procesuale pasive, pronunţată în primă instanţă şi menţinută în apel.
Fundamentul litisconsorţiului (coparticipării procesuale) îl constituie, în reglementarea art. 47 C. proc. civ., „un drept sau o obligaţie comună" ori "aceeaşi cauză" a drepturilor sau obligaţiilor, sintagme prin care se înţelege, într-un sens larg, că obiectul pricinii se corelează cu drepturi proprii sau asemănătoare ale celor aflaţi în litisconsorţiu sau cu drepturi comune, rezultate dintr-un fapt comun sau din fapte analoage, dintr-un titlu juridic comun sau din titluri juridice analoage.
Ca atare, chiar dacă anularea dispoziţiei administrative nr. 3430 din 26 octombrie 2005 s-a cerut de reclamantă numai în privinţa măsurii de redirecţionare către ea a notificării petenţilor H., după cum s-a susţinut în recurs, judecarea unei asemenea pretenţii nu se poate face numai în contradictoriu cu emitentul actului atacat, deoarece ea pune în discuţie drepturile atât ale entităţii notificate, cât şi ale titularilor notificării legate de un aspect comun al soluţionării notificării, acela al stabilirii entităţii competente să se pronunţe asupra cererii de restituire.
Cât priveşte argumentul final al recurentei, acela după care în sistemul de drept românesc coparticiparea necesară, obligatorie este excepţională, funcţionând numai acolo unde legea o prevede expres, acesta este numai parţial corect, în sensul că, coparticiparea necesară, obligatorie se constituie într-o excepţie de la regula caracterului facultativ al coparticipării, fără a fi însă condiţionată de prevederea într-o dispoziţie expresă a legii.
De aceea, faptul că pentru ipoteza dedusă judecăţii nu există nu text de lege care să prevadă o coparticipare procesuală pasivă necesară şi obligatorie nu împiedică reţinerea unui asemenea tip de litisconsorţiu în raport de obiectul şi natura acţiunii deduse judecăţii.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantei nu este fondat, urmând a-l respinge în consecinţă, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
Văzând şi dispoziţiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurentă, ca parte căzută în pretenţii prin respingerea cererii sale de recurs, la plata cheltuielilor de judecată suportate în această fază procesuală de intervenienţii H.L. şi H.B.R., respectiv la plata sumei de 1.000 lei, reprezentând onorariu de avocat, dovedit cu factura şi chitanţa de la filele 41-42 din dosar.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de SC I. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 157 din 22 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.
Obligă pe recurentă la cheltuieli de judecată în sumă de 1000 lei către intervenientii H.L. şi H.B.R.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5998/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5744/2006. Civil. Reparare prejudicii erori... → |
|---|
