ICCJ. Decizia nr. 5744/2006. Civil. Reparare prejudicii erori judiciare. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5744
Dosar nr. 10925/1/2006
Şedinţa publică din 17 septembrie 2007
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia civilă, la data de 3 iunie 2005, sub nr. 4047/2005, reclamantul P.A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună obligarea acestuia să-1 despăgubească cu suma de 2.200.000 Euro pentru prejudiciul material şi moral ce i-a fost cauzat prin condamnarea şi arestarea sa pe nedrept.
În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat că a fost condamnat pe nedrept prin sentinţele penale nr. 3 din 15 ianuarie 1997 şi nr. 138 din 3 februarie 1998, pronunţate de Tribunalul Sibiu şi respectiv Judecătoria Sibiu, dovadă că în urma rejudecării a fost achitat pe motiv că faptele pentru care a fost condamnat nu au fost săvârşite de el.
De asemenea, reclamantul a arătat că urmare a condamnărilor pe nedrept a executat 271 zile de detenţie, timp în care a suferit traume fizice şi psihice grave, precum şi mari prejudicii materiale. Sub aspect material, a fost privat de salariu, firma sa a suferit o pierdere netă în valoare de 44.582,34 Euro, iar imposibilitatea de rambursare, din cauza detenţiei, a împrumutului contractat în anul 2003 i-a generat o pierdere de 35.434 Euro; în ce priveşte prejudiciul moral, acesta decurge din traumele suferite ca urmare a tratamentului propriu infractorilor foarte periculoşi, la care a fost supus în penitenciare, ca urmare a divorţului promovat de soţia sa, ca urmare a afectării imaginii în rândul comunităţii evanghelice din care făcea parte şi ca urmare a suspendării temporare a dreptului de a folosi paşaportul, fapt ce 1-a împiedicat să meargă la domiciliul legal din Belgia pentru a-şi vedea copilul minor.
Tribunalul Dâmboviţa, secţia civilă, prin sentinţa civilă nr. 1219 din 21 noiembrie 2005, a admis în parte acţiunea, în sensul că 1-a obligat pe pârât la plata către reclamant a sumei de 103.923 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, reprezentând despăgubiri civile pentru prejudiciul material şi la plata sumei de 100.000.000 lei, reprezentând daune morale.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că reclamantul a fost arestat pe nedrept 271 zile, ceea ce i-a cauzat prejudicii materiale şi morale; pierderile materiale se cuantifică în salariul lunar de 1.500 Euro, neîncasat pe timpul celor 9 luni de detenţie, respectiv suma de 13.500 Euro, în pierderea netă de 44.582,54 înregistrată de firma sa pe perioada detenţiei şi în chiriile lunare de 5.100 Euro, pe care le-ar fi încasat pe timpul celor 9 luni de detenţie din închirierea celor 10 apartamente proprietate personală, respectiv suma de 45.900 Euro; în ceea ce priveşte prejudiciul moral încercat de reclamant prin pierderea respectului şi stimei în comunitatea locală din care acesta face parte, el poate fi cuantificat într-o sumă simbolică de 100.000.000 lei.
Împotriva sentinţei tribunalului au declarat apel ambele părţi, precum şi Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Dâmboviţa.
Curtea de Apel Ploieşti, prin Decizia nr. 95 din 22 mai 2006, a admis toate cele trei apeluri, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, în sensul obligării pârâtului la plata către reclamant a sumei de 44.582 Euro, în echivalent în lei la data plăţii, cu titlu de despăgubiri civile, precum şi la plata sumei de 400.000.000 ROL (40.000 RON), cu titlu de daune morale.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Art. 504 C. proc. pen. instituie răspunderea statului pentru repararea pagubelor determinate de arestarea pe nedrept a unei persoane, iar acest principiu este prevăzut şi de art. 48 alin. (3) din Constituţie.
În speţă, reclamantul a fost condamnat prin două hotărâri judecătoreşti definitive la executarea unor pedepse privative de libertate, iar ulterior a fost achitat pe motiv că nu el a săvârşit infracţiunile pentru care fusese trimis în judecată; până la data achitării, reclamantul a executat o parte din pedepse, fiind arestat în perioada 9 august 2003-05 mai 2004 şi cu toate că a fost pus în libertate de autorităţile române la data de 5 mai 2004, ca o consecinţă a măsurii de suspendare temporară a dreptului de a folosi paşaportul, până la data de 16 august 2004 reclamantul a fost în imposibilitatea de a se întoarce în Belgia, unde locuia cu familia sa şi îşi avea locul de muncă.
În acest context, fiind cert dovedită privarea nelegală de libertate a reclamantului, acesta are dreptul la despăgubiri pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a privării nelegale de libertate.
Despăgubirile civile cuvenite reclamantului pentru prejudiciul material se ridică însă la suma de 44.582 Euro, iar nu la cea de 103.923 Euro, cum greşit a apreciat prima instanţă.
Astfel, din atestatul emis de contabilul firmei unde reclamantul era asociat activ (fila 29 dosar fond) rezultă că acesta a suferit o pierdere netă de 44.582 Euro, ca urmare a absenţei din activitate pe perioada detenţiei; pierderea menţionată este, conform atestărilor contabilului firmei, extrasă din planul financiar de constituire a societăţii, aşa încât ea trebuie reţinută ca dovedită, contrar susţinerilor apelantului Ministerul Finanţelor Publice.
Referitor la veniturile salariale pretinse de reclamant ca parte componentă a prejudiciului material încercat în perioada lunilor de detenţie şi a suspendării dreptului de a folosi paşaportul, acestea nu pot fi socotite ca dovedite în baza adresei contabilului societăţii din 2 decembrie 2004, la care reclamantul a făcut trimitere, pe de o parte pentru că această adresă confirmă doar că reclamantul a realizat cu titlu de venit lunar în decembrie 2004 suma de 1.500 Euro, fără a face nici o referire la venitul lunar realizat de reclamant în perioada august 2003-august 2004 (perioada arestării sale la care se adaugă şi intervalul cât i-a fost suspendat dreptul de a călători în străinătate), iar pe de altă parte pentru că este de presupus că venitul lunar pe care reclamantul îl realiza ca asociat la societatea G.C. a fost inclus deja în suma de 44.582 Euro, reprezentând pierdere suferită de reclamant ca urmare a absenţei din activitate.
Prin înscrisurile depuse la dosar s-a făcut dovada că reclamantul este proprietarul unui imobil situat în Belgia, compus din parter şi patru etaje cu câte două apartamente pe fiecare nivel. Cu toate că din raportul de expertiză de la fila 35 dosar fond rezultă că venitul locativ actual pentru un asemenea imobil este de 5.100 Euro pe lună, iar martorul C.G., prin declaraţia extrajudiciară depusă la dosar, a învederat că pe toată perioada detenţiei reclamantului chiriaşii au plecat fără a plăti suma datorată cu titlu de chirie, producând o pagubă acestuia de circa 20.000 Euro, nu se poate justifica acordarea de despăgubiri cu acest titlu.
În acest sens trebuie avut în vedere, pe de o parte, că nu s-au produs nici un fel de dovezi care să ateste dacă toate apartamentele din imobil erau închiriate la momentul arestării proprietarului şi pe ce perioadă, iar pe de altă parte, chiar în ipoteza în care unii chiriaşi, profitând de absenţa reclamantului, ar fi plecat din imobil fără a plăti chiria, pentru recuperarea unei eventuale asemenea pagube, proprietarul are deschisă calea acţiunii în instanţă împotriva chiriaşilor răi platnici, potrivit legislaţiei ţării unde el domiciliază şi unde este situat imobilul; în plus, trebuie avut în vedere că la momentul respectiv soţia reclamantului, în calitate de coproprietar al imobilului, putea şi trebuia să facă demersurile necesare pentru încasarea chiriei aferente spaţiilor închiriate şi pentru buna administrare a acestora.
În privinţa daunelor morale solicitate, este de necontestat că arestarea nelegală şi lipsirea de libertate i-au produs reclamantului un prejudiciu de imagine relativ la viaţa sa familială şi profesională şi la condiţia de om liber.
Având în vedere consecinţele suferite de reclamant pe plan fizic şi psihic, atingerea adusă onoarei şi demnităţii sale, expunerea la dispreţul public în calitate de condamnat, traumele provocate şi pe plan familial, care au determinat divorţul acestuia de soţia sa, instanţa de apel a apreciat că suma de 400.000.000 lei reprezintă o evaluare adecvată a daunelor morale cuvenite reclamantului; susţinerea acestuia că s-ar impune a-i fi acordată cu acest titlu suma de 1.000.000.000 lei, având în vedere practica instanţei supreme într-o situaţie similară, nu poate fi primită, întrucât stabilirea cuantumului daunelor morale se face diferenţiat de la un caz la altul, în funcţie de situaţia concretă din speţă.
Decizia curţii de apel a fost atacată cu recurs de ambele părţi, reclamant şi pârât, precum şi de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti.
I. Recurentul-reclamant a criticat hotărârea instanţei de apel atât sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor materiale, cât şi sub aspectul stabilirii cuantumului daunelor morale.
1. În ceea ce priveşte cuantumul daunelor materiale, recurentul-reclamant a susţinut că acesta a fost stabilit greşit la suma de 44.582 lei, în condiţiile în care prejudiciul material încercat include, pe lângă pierderea de 44.583 Euro suferită de firma sa, şi salariile sale lunare pe perioada august 2003 - august 2004, precum şi chiriile neîncasate pe aceeaşi perioadă pentru imobilul deţinut în Belgia.
Instanţa de apel a apreciat că nu poate fi acordat cu titlu de despăgubiri materiale venitul lunar nerealizat pe perioada august 2003-august 2004 pe considerentul că din adresa emisă de contabilul S.B. rezultă doar venitul realizat în luna decembrie 2004, fără nici o referire la perioada august 2003-august 2004.
Această apreciere este greşită având în vedere că nu se putea face dovada veniturilor realizate în perioada de referinţă, câtă vreme în acea perioadă subzista starea de lipsire de libertate.
Adresa contabilului firmei a fost depusă tocmai pentru ca instanţa să poată aprecia, prin comparaţie, care ar fi fost venitul lunar ce s-ar fi putut realiza în mod normal.
De asemenea, este greşită aprecierea, bazată pe o presupunere, că venitul lunar a fost inclus deja în suma ce reprezintă pierderea suferită de societatea G.C., aici fiind vorba de pierderile unei persoane juridice; pe de altă parte, veniturile realizate lunar de un salariat al unei societăţi reprezintă contravaloarea muncii prestate de acesta şi nu cota-parte din profitul realizat de societate, profit ce se materializează în dividende.
Şi relativ la prejudiciul suferit ca urmare a neexploatării imobilului deţinut în Belgia, aprecierile instanţei de apel sunt greşite, întrucât ignoră faptul că urmare a arestării reclamantului, situaţia sa familială a fost grav afectată, determinând separarea soţilor şi în final divorţul lor, caz în care nici nu se putea face dovada numărului de apartamente închiriate în perioada detenţiei, deoarece acestea nu au fost închiriate, tocmai acesta fiind realul prejudiciu suferit.
2. În ceea ce priveşte daunele morale, recurentul-reclamant a invocat că instanţa de apel nu a apreciat în mod corect situaţia concretă, scăpând din vedere faptul că urmare a celor două condamnări a suportat suferinţe fizice şi psihice greu de imaginat, familia i-a fost destrămată, iar în sânul comunităţii restrânse în care convieţuieşte a fost privit ca un infractor deosebit de periculos.
Se impunea astfel ca instanţa să aprecieze că traiul în cadrul unei comunităţi restrânse, bazată în mare măsură şi pe criterii religioase, este grav afectat de un asemenea eveniment; în plus, trebuia avută în vedere şi practica constantă a instanţei supreme în privinţa daunelor morale.
II. Recurentul-pârât a invocat nelegalitatea deciziei din apel atât în ce priveşte acordarea daunelor morale, cât şi în ce priveşte acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul material (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).
1. Relativ la daunele morale, recurentul-pârât a arătat că acestea nu pot fi reduse la o evaluare în sens economic, fiind o operaţiune complexă de apreciere a unor aspecte multiple; valorile morale nu pot fi evaluate în bani, dar nici nu pot constitui un mijloc de îmbogăţire şi de aceea remedierea prejudiciului moral se face prin recunoaşterea erorii judiciare săvârşite şi nu prin acordarea unor sume în bani, al căror cuantum să fie cât mai ridicat.
De fapt există chiar o incompatibilitate între susţinerea reparării onoarei, demnităţii, sensibilităţii fizice şi psihice (valori şi drepturi nepatrimoniale lezate ale unei persoane) şi solicitarea unor sume de bani în ideea că dacă cuantumul acestora este mai ridicat, confortul psihic al reclamantului se realizează în mai mare măsură.
Solicitările exagerate de acordare a daunelor morale nu justifică decât o falsă moralitate, dovedită şi prin solicitarea unor despăgubiri civile nereale, neprobate şi pe care instanţele învestite cu soluţionarea prezentei cauze nu le-au acordat.
2. Deşi instanţa de apel a redus cuantumul despăgubirilor civile pentru prejudiciul material reclamat prin acţiune la suma de 44.582 Euro, nici această sumă nu trebuia acordată în lipsa documentelor financiar contabile relevante.
III. în recursul său, întemeiat pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti a formulat critici referitoare la modul de stabilire a daunelor materiale şi morale.
1. Astfel, s-a imputat instanţei de apel că a greşit atunci când a acordat reclamantului daunele materiale solicitate, în condiţiile în care probatoriul administrat în cauză nu le justifica, nefăcând dovada că pierderea evidenţiată în planul financiar de constituire a societăţii s-a datorat exclusiv arestării reclamantului, ea putând fi determinată de o proastă administrare a societăţii de o altă persoană sau de alte motive obiective.
2. Referitor la daunele morale, s-a arătat că deşi instanţa trebuie să aibă în vedere consecinţele suferite de reclamant în plan psihic şi profesional, prin expunerea la dispreţul public în calitate de arestat, persoană ce ar fi încălcat ordinea de drept, de atingerea gravă adusă onoarei şi demnităţii, de sentimentul de frustrare creat reclamantului, de afectarea prestigiului său şi nu în ultimul rând de privaţiunile de ordin fizic, în privinţa cuantumului acestor daune, în lipsa unor criterii legale de determinare a acestuia, singurul element de referinţă nu-l poate constitui decât practica judiciară; or, literatura de specialitate şi practica judiciară au statuat în mod constant că prin simplul fapt al acordării despăgubirilor se realizează o reparaţie morală de principiu şi că daunele morale nu pot constitui prin ele însele un temei de îmbogăţire fără justă cauză, astfel că suma de 40.000 RON acordată în apel cu titlu de daune morale este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant.
Conform art. 305 C. proc. civ., recurentul-reclamant a administrat proba cu înscrisuri, depunând la dosar copia conformă cu originalul a certificatul său de căsătorie seria CD nr. 576381 din 14 octombrie 2005 şi copii legalizate de pe traducerea următoarelor acte: adresa emisă de A.B.M.C. din Bruxelles la data de 29 mai 2006, privind veniturile din chirii încasate de recurentul-reclamant pentru imobilul său din Bruxelles pe primele 6 luni ale anului 2003; statele de plată din perioada 1 februarie 2003-30 aprilie 2003 privind pe recurentul-reclamant; confirmarea privind remuneraţia netă lunară încasată recurentul-reclamant la 1 aprilie 2006 ca administrator al SPRL G.C.; o scrisoare adresată recurentului-reclamant la data de 23 noiembrie 2006 de avocatul său angajat pentru a introduce un recurs la Comisia de Naturalizare.
Examinând Decizia atacată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte reţine următoarele:
I. Cu privire la recursul reclamantului:
1. Prima critică formulată de recurentul-reclamant priveşte greşita stabilire a cuantumului despăgubirilor civile acordate pentru prejudiciul material suferit în urma privării sale nelegale de libertate.
În acest sens s-a susţinut că despăgubirile civile acordate pentru prejudiciul material nu asigură o reparaţie integrală a acestui tip de prejudiciu, întrucât nu includ veniturile salariale pe care le-ar fi încasat în perioada privării de libertate şi nici veniturile pe care le-ar fi încasat în aceeaşi perioadă din exploatarea prin închiriere a imobilului deţinut în Belgia, neincluderea acestor categorii de venituri în sfera prejudiciului material fiind urmarea unei aprecieri eronate a probelor administrate.
Din considerentele deciziei recurate rezultă că instanţa de apel nu a exclus de plano din sfera prejudiciului material veniturile salariale cuvenite recurentului-reclamant pe perioada privării sale de libertate şi nici veniturile din chirii pe care acesta le-ar fi putut realiza în aceeaşi perioadă, ci a reţinut, în urma aprecierii probelor administrate în cauză, că veniturile salariale pretinse de recurent nu pot fi acordate peste pierderea netă suferită de firma la care era asociat, fiind incluse în aceasta şi că paguba reclamată în legătură cu neexploatarea imobilului din Belgia nu a fost dovedită.
În raport de această situaţie de fapt, care nu poate fi reevaluată în instanţa de recurs faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ., motivul de nelegalitate vizând lipsa unei reparaţii integrale a prejudiciului material prin despăgubirile acordate de instanţa de apel nu este întemeiat; despăgubirile acordate de instanţa de apel acoperă integral prejudiciul material reţinut ca dovedit prin probele administrate în cauză, situaţie în care este inoperant cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurentul a contestat soluţia instanţei de apel şi în ce priveşte stabilirea cuantumului daunelor morale la suma de 40.000 lei (RON), sens în care a invocat ignorarea de către instanţă a criteriilor obiective aplicabile în determinarea întinderii prejudiciului moral generat de o condamnare şi privare nelegală de libertate raportat la situaţia sa concretă.
Nelegalitatea pretinsă de recurentul-reclamant nu se confirmă, deoarece instanţa de apel, atunci când a stabilit întinderea compensaţiei pecuniare la care acesta are dreptul pentru prejudiciul moral încercat prin condamnarea şi arestarea sa pe nedrept, a avut în vedere ansamblul criteriilor obiective consacrate în acest sens de art. 505 alin. (1) C. proc. pen. prin raportare la situaţia sa concretă.
Astfel, consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic de reclamant prin condamnarea şi privarea sa nelegală de libertate, importanţa valorilor morale lezate, demnitate, onoare, libertate individuală, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant raportat la durata privării sale de libertate, 271 zile şi la situaţia sa socială concretă, respectiv destrămarea familiei, afectarea activităţii profesionale şi a reputaţiei sale în rândul comunităţii din care făcea parte, justifică pe deplin cuantumul daunelor morale fixat de instanţa de apel la suma de 40.000 lei (RON).
Această sumă de bani respectă principiul proporţionalităţii daunelor morale acordate cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor fizice şi psihice încercate de recurentul-reclamant prin condamnarea şi privarea sa nelegală de libertate, raportat atât la durata privaţiunii de libertate, cât şi la situaţia sa socială concretă; ea nu poate fi apreciată ca simbolică, deci lipsită de efectul compensatoriu pe care trebuie să îl aibă daunele morale şi nici ca insuficientă pentru acoperirea prejudiciului moral încercat de recurentul-reclamant, ci reprezintă atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele îndurate ca urmare a erorii judiciare a cărui victimă a fost.
Aşa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, cu consecinţa că recursul reclamantului apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
II. Cu privire la recursul pârâtului:
1. Susţinerile recurentului-pârât în sensul că evaluarea prejudiciului moral nu poate fi redusă la o operaţiune strict economică, ea fiind în fapt o operaţiune complexă de apreciere a unor aspecte multiple ce ţin de valorile şi drepturile nepatrimoniale lezate ale persoanei, sunt corecte, dar ele nu susţin concluzia trasă de recurentul-pârât, aceea că repararea prejudiciului moral nu se poate face prin acordarea unor sume de bani.
Repararea bănească a prejudiciilor nepatrimoniale este o cerinţă a realizării depline a răspunderii civile delictuale; art. 998 C. civ. instituie obligaţia generală de reparare a prejudiciului fără a face vreo distincţie în funcţie de natura prejudiciului - material sau moral, astfel că faţă de principiul de drept după care acolo unde legea nu distinge nici interpretul nu o poate face (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus) concluzia ce se impune este aceea că ambele forme ale prejudiciului sunt posibil de a fi reparate prin despăgubiri băneşti.
În cazul particular dedus judecăţii, acela al solicitării de despăgubiri civile pentru prejudiciul moral cauzat reclamantului prin condamnarea şi arestarea sa pe nedrept, dispoziţiile speciale ale Capitolului IV din Codul de procedură penală, cuprinzând art. 504-507, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003, se referă expres la "repararea (...) daunei morale în cazul condamnării pe nedrept sau al privării ori restrângerii de libertate în mod nelegal", iar faţă de prevederile art. 48 alin. (3) din Constituţie, care instituie răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare săvârşite în procesele penale, nu este nici o îndoială că şi prejudiciile morale antrenate de o condamnare sau privare nelegală de libertate sunt susceptibile de o reparaţie patrimonială.
Dificultăţile întâmpinate în evaluarea precisă în bani a daunelor morale sunt determinate, în mod obiectiv, de natura neeconomică a prejudiciilor nepatrimoniale, ceea ce nu poate constitui însă un argument juridic împotriva reparării băneşti a acestor daune.
Dacă este adevărat că problema stabilirii despăgubirilor pentru daunele morale nu se reduce la o evaluare în sens economic, adică la aprecierea în bani a onoarei, a demnităţii, a sensibilităţii fizice şi psihice sau a altor valori şi drepturi nepatrimoniale lezate ale persoanei, tot atât de adevărat este că ea reprezintă o operaţiune complexă şi delicată de apreciere multilaterală a aspectelor în care vătămările şi suferinţele cauzate se exteriorizează, intrând astfel sub puterea de apreciere a judecătorului. Aceasta înseamnă că deşi valorile morale ale omului nu pot fi preţuite în bani, atingerile aduse acestora se materializează în forme concrete, aşa încât judecătorul are posibilitatea să aprecieze intensitatea şi gravitatea lor şi să stabilească dacă o sumă de bani, şi în ce cuantum, este potrivită pentru a putea constitui o reparaţie, neexistând, deci, nicio incompatibilitate între ideea de reparare a unor valori şi drepturi nepatrimoniale lezate şi solicitarea făcută de victimă de a-i fi acordată o sumă de bani în acest scop, cum greşit a pretins recurentul-pârât.
Despăgubirea bănească acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei, aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată datorită imposibilităţii, cu totul fireşti, de stabilire a unei concordanţe valorice exacte între cuantumul său şi gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie. Ea nu poate fi refuzată nici pe considerentul, de asemenea invocat de recurentul-pârât, acela că, acordată într-un cuantum cât mai mare, ar constitui un mijloc imoral de îmbogăţire pentru victimă, deoarece cuantumul daunelor morale acordate de instanţă nu este stabilit arbitrar, ci el este rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de victimă, determinate de gravitatea vătămărilor ce i-au fost aduse cinstei, onoarei, demnităţii sau reputaţiei în contextul situaţiei sale sociale, profesie, mediu de existenţă, stare familială şi altele asemenea, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.
Repararea daunelor morale este şi trebuie să fie înţeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o compensare materială, care fizic nici nu este posibilă, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale şi patrimoniale, al căror scop este acela ca, în funcţie de particularităţile fiecărui caz în parte, să ofere victimei o anumită satisfacţie sau uşurare, pe căi indirecte oarecum, pentru suferinţele îndurate.
Banii trebuie admişi printre măsurile de reparare a daunelor morale pentru acelaşi motiv pentru care sunt admise şi aşa-zisele mijloace adecvate de natură nepatrimonială, adică pentru faptul că deşi nu compensează nimic în sensul propriu al termenului, ei pot oferi persoanei lezate o anumită compensaţie pentru răul suferit, o anumită satisfacţie sau uşurare, care poate fi nu atât un efect al cuantumului sumei acordate, deşi nici acest aspect nu este de neglijat, cât al simplului fapt că despăgubirea i-a fost recunoscută şi acordată.
Este motivul pentru care în speţă instanţele anterioare nu s-au limitat la măsura nepatrimonială a recunoaşterii erorii judiciare săvârşite faţă de reclamant, ci i-au acordat despăgubiri băneşti pentru suferinţele psihice îndurate în urma condamnării şi privării de libertate pe nedrept, stabilind un cuantum al acestora care reflectă dimensiunea reală a prejudiciului moral încercat.
Astfel, nu se poate susţine că suma de 40.000 lei (RON) ar fi disproporţionată faţă de traumele psihice încercate de reclamant în urma celor două condamnări penale, pentru care ulterior a fost achitat, şi care au generat privarea sa de libertate în perioada 9 august 2003-16 august 2004 (între 9 august 2003 şi 5 mai 2004 a fost arestat, iar ulterior, până la 16 august 2004, când s-a anulat măsura de suspendare a dreptului de a călători în străinătate, a fost în imposibilitatea de a se reîntoarce în Belgia, unde se stabilise cu familia); cuantumul despăgubirilor băneşti acordate respectă principiul proporţionalităţii cu intensitatea şi gravitatea suferinţelor psihice încercate de reclamant prin condamnarea şi privarea sa nelegală de libertate, raportat atât la durata privaţiunii de libertate şi anume 271 de zile, cât şi la situaţia sa socială concretă, avea o familie, care s-a destrămat în urma condamnării sale, o activitate profesională care a suferit pierderi din aceeaşi cauză, o bună reputaţie în comunitatea spirituală din care făcea parte, care a fost pusă sub semnul îndoielii după condamnare.
Rezultă că legalitatea hotărârilor pronunţate în fazele procesuale anterioare se confirmă atât sub aspectul recunoaşterii dreptului reclamantului la despăgubiri băneşti pentru prejudiciul moral încercat, cât şi sub aspectul cuantumului acestor despăgubiri, ceea ce face inoperant în speţă cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
2. Recurentul-pârât contestă şi despăgubirile civile aferente prejudiciului material, susţinând că acestea nu puteau fi acordate, nici măcar în cuantumul redus de instanţa de apel, în lipsa documentelor financiar contabile relevante.
Critica aduce, deci, în discuţie, o problemă legată de modul de evaluare a probelor, tinzând la reevaluarea situaţiei de fapt stabilite în apel pe aspectul prejudiciului material, ceea ce ţine de temeinicia hotărârii atacate, iar nu de legalitatea ei.
Greşeala gravă de fapt consecutivă aprecierii eronate a probelor administrate, pe care o conturează critica în discuţie, nu mai poate face însă obiectul analizei instanţei de recurs în actuala reglementare a art. 304 C. proc. civ.; pct. 11 al art. 304 C. proc. civ., singurul care permitea cenzurarea în recurs a modului de apreciere a probelor în faza procesuală anterioară, a fost abrogat la data de 2 mai 2001, odată cu intrarea în vigoare a OUG nr. 138/2000, deci cu mult înainte de pronunţarea deciziei atacate, ce a avut loc la 22 mai 2006.
Întrucât recursul este o cale extraordinară de atac susceptibilă de exercitare numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie, iar reevaluarea situaţiei de fapt prin reaprecierea probatoriului administrat, pe care o reclamă în fapt recurentul-pârât, implică un control asupra temeiniciei hotărârii atacate, urmează a se reţine că un asemenea control nu poate fi efectuat de instanţa de recurs, depăşind limitele restrictive de exercitare a controlului judiciar în recurs, impuse de art. 304 C. proc. civ.
Având în vedere considerentele prezentate, Înalta Curte constată că recursul pârâtului nu este fondat şi îl va respinge ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
III. Cu privire la recursul Ministerului Public, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti:
1. Şi în cadrul acestui recurs s-a contestat situaţia de fapt stabilită de instanţa de apel în justificarea acordării de despăgubiri civile pentru prejudiciul material reclamat în cauză, susţinându-se că probatoriul administrat nu permitea acordarea unor asemenea despăgubiri.
Situaţia premisă a criticii formulate de recurentul Ministerul Public pe aspectul despăgubirilor aferente prejudiciului material se identifică cu cea a criticii similare din recursul pârâtului, contestarea situaţiei de fapt stabilite prin aprecierea eronată a probelor administrate, astfel că o atare critică nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs, sens în care urmează a fi avute în vedere argumentele expuse în analiza criticii de la pct. 2 din recursul pârâtului.
2. Referitor la daunele morale, recurentul Ministerul Public a contestat cuantumul în care au fost stabilite de instanţa de apel, susţinând că acesta este mult prea mare în raport de prejudiciul moral suferit de reclamant, dând loc la o îmbogăţire fără justă cauză a reclamantului.
Este de netăgăduit că orice arestare şi inculpare pe nedrept produce celui în cauză suferinţe pe plan moral, social şi profesional, că asemenea măsuri lezează demnitatea şi onoarea, libertatea individuală, drepturi personale nepatrimoniale ocrotite de lege, astfel că reclamantul, care se găseşte într-o asemenea situaţie, a suferit un prejudiciu moral care justifică acordarea unei compensaţii materiale.
La stabilirea întinderii acestei compensaţii, instanţa de apel a avut în vedere consecinţele negative suferite pe plan fizic şi psihic de reclamant, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost vătămate aceste valori, intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării de către reclamant, luând în considerare durata privării de libertate, 271 zile, şi situaţia sa socială concretă, avea o familie, care s-a destrămat în urma condamnării sale, o activitate profesională care a suferit pierderi din aceeaşi cauză, o bună reputaţie în comunitatea spirituală din care făcea parte, care a fost pusă sub semnul îndoielii după condamnare.
În acest context, fixarea cuantumului daunelor morale la 40.000 lei (RON) apare ca fiind legală, neputând fi considerată ca o sursă de îmbogăţire pentru victimă, cum greşit a susţinut recurentul; prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure, or acest efect compensatoriu se realizează pe deplin prin suma de 40.000 lei (RON) acordată reclamantului cu titlu de daune morale.
Aşa fiind, cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu-şi găseşte aplicabilitatea în speţă, cu consecinţa că recursul Ministerului Public apare ca nefondat şi va fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE.
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamantul P.(în prezent C.) A., de pârâtul STATUL ROMÂN prin MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE şi de MINISTERUL PUBLIC, PARCHETUL DE PE LÂNGĂ CURTEA DE APEL PLOIEŞTI împotriva deciziei nr. 95 din 22 mai 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 17 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5736/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 56/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
