ICCJ. Decizia nr. 584/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 584
Dosar nr. 2382/46/2006
Şedinţa publică din 25 ianuarie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
În aplicarea Legii nr. 10/2001 Primarul municipiului Piteşti a emis dispoziţia nr. 2050 din 3 mai 2005, prin care a restituit în natură numiţilor C.I., D.C.M. şi C.N.L. cota de ½ din imobilul situat în Piteşti, judeţul Argeş, compus din teren în suprafaţă de 276 mp şi construcţie în suprafaţă de 138 mp, diferenţa de ½ cotă indiviză din imobil rămânând în proprietatea statului.
La data de 29 noiembrie 2005, Primăria Piteşti, C.I., D.C.M. şi C.N.L. au fost chemaţi în judecată de către D.N., care a cerut anularea dispoziţiei de mai sus susţinând că îi vatămă interesele personale izvorâte din calitatea sa de chiriaş în imobil.
În drept, D.N. a întemeiat cererea pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004.
Tribunalul Argeş, secţia civilă, a pronunţat Decizia nr. 9 din 31 ianuarie 2006, prin care a respins „acţiunea formulată de petenta D.N.".
Apelul declarat de D.N. a fost respins prin Decizia civilă nr. 100/A din 7 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale.
În considerentele deciziei se arată că, deşi cererea dedusă judecăţii a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004, conţinutul său o califică drept contestaţie în sensul reglementat prin art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată, astfel încât prima instanţă nu a greşit dând asemenea calificare cererii, având îndreptăţirea şi chiar obligaţia impusă de exercitarea rolului său activ să dea cererii calificarea juridică exactă, chiar dacă diferă de cea dată de partea reclamantă, deoarece, spre deosebire de obiectul acţiunii, care nu poate fi schimbat sau depăşit, temeiul ei juridic nu leagă instanţa,
Consecinţă directă a calificării cererii, se mai arată în aceleaşi considerente, prima instanţă a rezolvat corect excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei D.N., întrucât raportul juridic izvorât din aplicarea Legii nr. 10/2001 ia naştere între autoritatea deţinătoare a imobilului şi persoana îndreptăţită la măsuri reparatorii, iar potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 modificată numai persoana îndreptăţită poate ataca în justiţie Decizia emisă de unitatea deţinătoare.
Ori, a conchis instanţa de apel, reclamanta este un terţ în raportul juridic izvorât din aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, astfel că nu poate şi nu are calitatea să atace Decizia, chiar dacă este beneficiara unui contract de închiriere.
În raport cu mai sus redatele considerente, instanţa de apel a hotărât că acestea sunt suficiente pentru respingerea apelului, fiind de prisos cercetarea celorlalte critici formulate pe calea apelului.
D.N. a declarat recurs împotriva deciziei date în apel susţinând că prima instanţă şi cea de apel au schimbat înţelesul actului dedus judecăţii şi au aplicat greşit legea, ceea ce constituie cazuri de recurs potrivit prevederilor art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ.
Dezvoltând primul motiv de recurs, reclamanta a susţinut că a ales calea contenciosului administrativ, deoarece dispoziţia atacată este un act cu caracter administrativ prin care au fost vătămate în mod direct interesele sale legitime de chiriaşă în imobil.
În cadrul secundului motiv de recurs s-a susţinut în ordine că instanţele au motivat că nu ar fi făcut dovada calităţii de chiriaşă neobservând Decizia nr. 790/R din 8 martie 2000 a Curţii de Apel Piteşti şi întâmpinările prin care intimatele i-au recunoscut asemenea calitate, că s-a reţinut greşit că ar fi introdus cererea împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, dar au ignorat încheierea din 31 ianuarie 2006, când a solicitat introducerea în cauză a primarului şi, în fine, că instanţele au hotărât greşit că sunt aplicabile în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001 cu consecinţa privind lipsa calităţii procesuale active.
Cu referire la ultima critică, s-a arătat că imobilul a fost preluat cu titlu (aspect rezultat în principal din Decizia nr. 790/2000), aşa încât este aplicabilă Legea nr. 112/1995 în temeiul căreia intimaţii au beneficiat de despăgubiri, operând şi autoritatea lucrului judecat dat de Decizia nr. 790/R/2000, iar primăria nu putea anula propria hotărâre prin care a acordat despăgubiri.
Ca urmare, a concluzionat reclamanta, nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile Legii nr. 10/2001, în ciuda faptului că art. 2 lit. a) din această lege se referă la imobile preluate prin Decretul nr. 92/1950.
Examinând recursul astfel motivat, Înalta Curte constată cele ce succed.
Potrivit art. 23 alin. (4) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001, devenit art. 25 alin. (4) după modificarea şi republicarea legii, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară.
Asemenea dispoziţii se emit de primari, după notificarea primăriilor din unităţile administrativ-teritoriale deţinătoare ale imobilelor şi după depunerea anumitor acte doveditoare, într-un termen de 60 zile calculat fie de la înregistrarea notificării, fie, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare [art. 20 alin. (3), art. 21, art. 22 şi art. 23 alin. (1) din forma iniţială a Legii nr. 10/2001 devenite art. 21 alin. (4), art. 22, art. 23 şi respectiv art. 25 alin. (1) după modificarea şi republicarea legii].
Deşi sunt acte juridice administrative, dispoziţiile în cauză au o natură aparte, constituind modalitatea de finalizare a unei proceduri administrative exprese, prealabilă şi obligatorie, reglementată printr-o lege specială, având prevăzută prin aceeaşi lege, potrivit art. 24 alin. (7) şi (8) devenit art. 26 alin. (3), o procedură specifică şi exclusivă de control judiciar, astfel încât excede obiectului de aplicare a dreptului comun în materie, care este dat de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.
Ca urm are, corect instanţele au calificat cererea dedusă judecăţii lor ca fiind o contestaţie cu sediul în Legea nr. 10/2001, iar nu aparţinând contenciosului administrativ.
Era nu numai dreptul acestor instanţe, ci chiar obligaţia lor de a proceda la calificarea corectă a cererii în raport cu dispoziţiile legale aplicabile, indiferent de caracterizarea acţiunii de către partea care a introdus-o ori de temeiul juridic invocat, numai astfel instanţele exercitându-şi efectiv rolul activ impus prin art. 129 alin. (5) C. proc. civ.
Nu poate fi acceptată nici teza recurentei în sensul că regimul juridic al imobilului în litigiu nu ar fi reglementat de Legea nr. 10/2001, ceea ce ar exclude aplicarea oricărei dispoziţii ale acestei legi în rezolvarea prezentului litigiu.
Aceasta pentru că este necontestat că imobilul a făcut obiectul preluării de către stat în temeiul Decretului nr. 92/1950, iar prin art. 2 alin. (1) lit. a) Legea nr. 10/2001 modificată şi republicată a prevăzut în mod expres că reglementează regimul juridic şi al acestei categorii de imobile.
În raport cu caracterizarea cererii şi incidenţa Legii nr. 10/2001, pe deplin legal instanţele au hotărât că, potrivit art. 24 alin. (7) din lege devenit art. 26 alin. (3), numai persoanelor care se pretind îndreptăţite la restituirea în natură pot ataca în justiţie dispoziţiile de respingere a cererilor de restituire în natură, asemenea drept nefiind recunoscut de lege altor categorii de persoane, cum ar fi chiriaşii din imobilele restituite în natură, calitate pe care o exhibă reclamanta din pricina de faţă.
Faţă de cele astfel hotărâte, este de prisos a se mai cerceta susţinerile din recurs referitoare la calitatea sa de chiriaşă şi la modul de rezolvare a excepţiei privind calitatea procesuală a primarului, urmând ca recursul să fie respins în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de D.N. împotriva deciziei nr. 100/A din 7 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 25 ianuarie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 58/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5850/2006. Civil → |
|---|
