ICCJ. Decizia nr. 6197/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6197
Dosar nr. 2799/36/2006
Şedinţa publică din 1 octombrie 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de fată, constată următoarele:
La data de 11 august 2005 pe rolul Tribunalului Constanţa, reclamanţii M.F.G., M.E. şi M.R.P.M. au formulat contestaţie împotriva dispoziţiei nr. 2396 din 11 iulie 2005 emisă de primarul municipiului Constanţa solicitând anularea dispoziţiei si obligarea pârâţilor nunicipiul Constanţa şi primarul municipiului Constanţa să restituie în natură, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 10/2001, imobilul din Mamaia, lotul nr. 3, careul nr. 51 bis, iar în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, să fie obligaţi pârâţii la plata despăgubirilor băneşti.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că imobilul situat în Mamaia, lotul 3, careul 51 bis, în suprafaţă de aprox. 504,60 mp, a fost cumpărat de către OG de la Primăria oraşului Constanţa, cu obligaţia cumpărătorului de a achita preţul în patru rate anuale, obligaţie care a fost îndeplinită la data de 7 octombrie 1940.
Reclamanţii au arătat că, după încheierea contractului de vânzare-cumpărare, România a intrat în război, iar V.G., singura moştenitoare a soţului său, a fost deposedată de toate proprietăţile sale de către Statul Român.
Prin notificarea nr. 2297 din 8 noiembrie 2001 autorul reclamanţilor, M.P.R., a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Mamaia, lotul 3, careul 51 bis, cerere ce a fost respinsă prin dispoziţia nr. 2396 din 11 iulie 2005, cu motivarea că imobilul nu se încadrează în niciuna din categoriile de imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989.
După decesul lui M.P.R., au dobândit calitatea de persoane îndreptăţite moştenitorii acestuia, contestatorii din prezenta cauza, calitatea lor fiind dovedita conform certificatului de moştenitor nr. 41 din 29 aprilie 2004 eliberat de BNP V.V.
Contestatorii au susţinut că dispoziţia nr. 2396 din 11 iulie 2005 este nelegală dat fiind faptul că imobilul a fost preluat de Statul Român de la V.G., fără titlu, situaţie în care sunt incidente dispoziţiile art. 2 alin. (1) lit. h) din Legea nr. 10/2001 care încadrează în categoria imobilelor preluate abuziv pe cele preluate fără titlu valabil sau fără respectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data preluării, precum şi pentru că sancţiunea rezoluţiunii invocată de către primarul municipiului Constanţa, sancţiune care ar fi intervenit prin Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Sfatului Popular al oraşului Constanţa, nu era aplicabilă contractului încheiat cu OG S-a mai arătat că începerea războiului şi deposedarea V.G. de toate bunurile sale, clarificarea situaţiei juridice a succesiunii lui OG, abia în anul 1944, au constituit motive de forţă majoră care exclud culpa debitorului obligaţiei de a edifica o construcţie şi, prin urmare, intervenţia rezoluţiunii.
Pârâţii au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea contestaţiei, motivând că dobânditorul terenului nu şi-a îndeplinit obligaţia contractuală de a edifica o construcţie, situaţie în care a intervenit rezoluţiunea contractului, înserată într-un pact comisoriu expres de gradul IV.
Totodată, pârâţii au mai susţinut că Decizia nr. 22043/1958 a Comitetului Executiv al Sfatului Popular al oraşului Constanţa nu a fost un act de preluare abuzivă, ci manifestarea voinţei creditorului obligaţiei de a invoca neexecutarea obligaţiei contractuale asumate de cumpărător.
Tribunalul Constanta, prin sentinţa civilă nr. 529 din 3 martie 2006, a admis contestaţia reclamanţilor, a anulat dispoziţia nr. 2396 din 11 iulie 2005 emisă de primarul municipiului Constanţa şi a obligat pârâţii să lase reclamanţilor în deplină posesie terenul situat în staţiunea Mamaia, lot 3, careul 51 bis, în suprafaţă de 504,60 mp, identificat în planul de situaţie Sa-B-C-D-E-A anexat raportului de expertiză întocmit de expertul D.F.
Instanţa de fond, pentru a se pronunţa astfel, a reţinut că deşi contractul încheiat între Primăria oraşului Constanţa şi OG avea înserat un pact comisoriu de grad IV, obligaţia asumata de cumpărător de a construi o vilă sau o casă de vacanţă pe terenul cumpărat nu s-a putut aduce la îndeplinire dintr-o cauză de forţă majoră, reprezentată de crearea unei zone militare în Staţiunea Mamaia, zonă de graniţă în care orice lucrare de construcţie presupunea prealabila aprobare a Ministerului Apărării Naţionale şi a Ministerului Aerului şi Marinei.
Totodată, s-a mai reţinut că Decizia administrativă invocată de pârâţi nu a putut avea ca efect rezoluţiunea contactului, intenţia vânzătorului de a declara reziliat contractul nefiind adusă la cunoştinţa cumpărătorului, împrejurare de care Decizia a rămas fără efecte juridice.
Împotriva sentinţei mai sus menţionate au declarat apel pârâţii primarul municipiului Constanţa şi municipiul Constanţa, susţinându-se că în mod eronat instanţa de fond a stabilit că terenul se încadrează în prevederile art. 2 lit. h) din Legea nr. 10/2001 reţinând neîntemeiat că Decizia nr. 22043/1958 constituie un act de preluare abuzivă a imobilului.
Apelanţii au mai arătat că hotărârea primei instanţe este netemeinică, dat fiind faptul că s-a interpretat greşit Legea pentru crearea zonelor militare şi pentru măsurile necesare apărării ţării din 16 decembrie 1938, care nu interzicea edificarea unor construcţii în zona plajei Mamaia. Legea impunea doar o prealabilă aprobare a lucrărilor de construcţie de către Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Aerului şi Marinei, iar reclamanţii nu au făcut dovada că autorul lor a solicitat eliberarea unei asemenea autorizaţii speciale, cerere care să fi fost respinsă şi care să fi justificat existenţa unei cauze de forţă majoră ce înlătură culpa debitorului.
A fost criticată hotărârea tribunalului cu privire la faptul că s-a stabilit că fără sesizarea instanţei nu putea interveni rezoluţiunea contractului, pactul comisoriu de grad IV înserat în contract înlăturând, prin derogare de la prevederile art. 1021 C. civ., caracterul judiciar al rezoluţiunii. Pe de altă parte s-a mai susţinut că potrivit pactului comisoriu înserat în contract, rezoluţiunea operează de drept şi necondiţionat de îndată ce a expirat termenul pentru executarea obligaţiei.
Prin Decizia civilă nr. 92/C din 14 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Constanţa a fost respins apelul pârâţilor primarul municipiului Constanţa şi municipiul Constanţa, cu motivarea că apelanţii nu au făcut dovada că în convenţia încheiată cu OG s-a stipulat un pact comisoriu expres de gradul IV care să atragă rezoluţiunea de plin drept a contractului la expirarea termenului prevăzut în contract pentru edificarea unei case de vacanţă, situaţie în care, contractul fiind pe deplin valabil, preluarea terenului în temeiul deciziei nr. 22043/1958 a fostului Sfat Popular al oraşului Constanţa s-a făcut abuziv, imobilul în speţă intrând astfel sub incidenţa Legii nr. 10/2001.
În contra acestei din urmă decizii au declarat recurs pârâţii primarul municipiului Constanţa şi municipiul Constanţa, invocând motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., critica vizând următoarele aspecte.
În mod greşit instanţa de apel a dispus respingerea apelului promovat de către pârâţii primarul municipiului Constanţa şi municipiul Constanţa, reţinând că nu s-a făcut dovada împrejurării că la contractul de vânzare-cumpărare cu privire la imobilul în litigiu ar fi existat un pact comisoriu de gradul IV, atâta vreme cât din înscrisurile la care s-a făcut trimitere şi din al căror cuprins reies clauzele generale care urmau a fi prevăzute în contractele de vânzare -cumpărare pentru terenurile din staţiunea Mamaia.
Se mai susţine că instanţa de apel în mod nemotivat a omis a analiza Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 în cuprinsul căreia se arată că "având în vedere că prin Decizia Consiliului Comunal al oraşului Constanţa nr. 25 din 30 decembrie 1905, aprobată prin Decretul 761/1906 conform avizului Consiliului de Miniştrii nr. 190/1906, Primăria municipiului Constanţa a luat în primire suprafaţa de teren arătată şi a hotărât vinderea loturilor rezultate din parcelare cu condiţia expresă ca cumpărătorii să construiască în termen de 4 ani (...)", iar o asemenea probă nu putea fi exclusă din cuprinsul materialului probator.
Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate, Curtea constată că recursul declarat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din întreg materialul probator rezultă că imobilul din Mamaia, lotul 3, careul 5 bis, în suprafaţă de 504,60 mp, a fost dobândit prin cumpărare de către OG de la Primăria oraşului Constanţa dovada existenţei convenţiei fiind copia de pe registrul nr. 61/1935 cu terenuri în Mamaia, fond Primăria Constanţa unde, la fila 101 figurează OG, precum şi copia chitanţei nr. 173 din 7 octombrie 1940 din care rezultă plata sumei de 7593 lei ca "rest integral la lot 3 careul 51 bis Mamaia"; că reclamanţii, moştenitori ai autorului lor, au calitatea de persoane îndreptăţite să ceară restituirea bunului, conform art. 3 din Legea nr. 10/2001.
Se critică însă chestiunea preluării abuzive a imobilului în litigiu şi, prin urmare, a încadrării bunului în domeniul de aplicare al Legii nr. 10/2001, faţă de împrejurarea că terenul a revenit în patrimoniul Primăriei Constanţa, în opinia recurenţilor pârâţi, ca efect al rezoluţiunii depline intervenite ca urmare a nerespectării de către cumpărător a obligaţiei de a construi o casă de vacanţă până la expirarea termenului prevăzut în contract.
Este de observat că această critică nu poate fi primită faţă de împrejurarea că pârâţii nu au dovedit prin nici-o probă că în convenţia încheiată de către Primăria Constanta cu autorul reclamanţilor, a fost inserată o clauză de rezoluţiune convenţională, cu forţa unui pact comisoriu de gradul IV care să atragă desfiinţarea deplin drept a contractului în cazul în care cumpărătorul nu a edificat într-un termen contractual o casă de vacanţă pe terenul cumpărat.
Decizia nr. 22043 din 24 octombrie 1958 a Sfatului Popular al Oraşului Constanţa, înscris la care fac trimitere recurenţii nu este aplicabilă contractului încheiat cu OG întrucât declaraţia este generală nefiind emisă intuitu persone pentru a avea efect juridic în prezenta speţă.
În această situaţie contractul de vânzare-cumpărare în cauză fiind pe deplin valabil, iar preluarea terenului în litigiu fiind abuzivă, imobilul intrând astfel sub incidenţa Legii nr. 10/2001, recursul se priveşte ca nefondat.
Faţă de cele ce preced, susţinerile formulate prin motivele de recurs se privesc ca nefondate, recursul urmând a fi respins ca atare, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul municipiul Constanţa prin primar împotriva deciziei nr. 92/C din 14 martie 2007 a Curţii de Apel Constanţa, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 1 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6198/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6128/2006. Civil. Obligaţie de a face. Recurs → |
|---|
