ICCJ. Decizia nr. 8295/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8295
Dosar nr.16776/1/200.
Nr. vechi 4123/2005
Şedinţa publică din 18 octombrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea formulată de reclamanţii A.G. şi E.E.M., s-a solicitat anularea dispoziţiei nr. 1562 din 14 iulie 2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara.
Prin sentinţa civilă nr. 1200 din 22 octombrie 2004 pronunţată de Tribunalul Timiş, secţia civilă, s-a admis în parte contestaţia, s-a anulat dispoziţia nr. 1562/2004 emisă de Primarul municipiului Timişoara; a fost obligat pârâtul să emită o nouă dispoziţie prin care să facă reclamanţilor ofertă de despăgubire conform art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001 pentru diferenţa dintre valoarea de circulaţie a imobilului şi suma de 41.153 lei reactualizată cu indicele de inflaţie.
Instanţa de fond a reţinut că reclamanţii sunt moştenitorii proprietarului tabular E.N. şi a soţiei sale E.E.
Reclamanţii sunt îndreptăţiţi la despăgubiri pentru construcţie, iar în legătură cu terenul s-a reţinut că nu poate fi restituit în natură, neexistând o soluţie tehnică de ajuns la acest teren.
Apelurile declarate de reclamanţi şi de pârâtul Primarul municipiului Timişoara împotriva sentinţei menţionate au fost respinse prin Decizia civilă nr. 80 din 18 ianuarie 2005 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara.
Instanţa de apel a reţinut imposibilitatea fizică de restituire a terenului.
De asemenea s-a mai reţinut că în C.F. este intabulat dreptul de proprietate al cumpărătoarei B.C., la data de 4 decembrie 1996, drept de proprietate dobândit în baza Legii nr. 112/1995.
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii A.G. şi E.E.M. şi pârâţii municipiului Timişoara prin Primar şi Consiliul local al municipiului Timişoara.
Recurenţii-reclamanţi arată că nu există nici o dovadă de plată către autorii recurenţilor a despăgubirilor, astfel cum au reţinut instanţele, iar terenul în suprafaţă de 1272 mp poate fi restituit în natură.
Mai arată recurenţii că accesul la casă şi grădină se realizează printr-o poartă lată de 3 m, ceea ce îi îndreptăţeşte la restituirea în natură a întregului teren.
Motivele invocate de recurenţii-reclamanţi permit încadrarea recursului şi dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recurenţii-pârâţi arată că preluarea imobilului în baza Decretului nr. 223/1974, nu este abuzivă, invocând prevederile art. 23 din Legea nr. 10/2001 coroborate cu art. 1.4 lit. B) din HG nr. 498/2003.
Motivul de recurs invocat poate fi încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând recursurile, se constată următoarele:
Recursul declarat de recurenţi este fondat.
Din probatoriul administrat a rezultat că imobilul în litigiu, compus din casă, curte şi grădină în suprafaţă totală de 1272 mp a trecut în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974 şi a Legii nr. 59/1974.
Recurenţii-reclamanţi au făcut dovada cu acte de stare civilă şi cu Decizia civilă nr. 1113/A din 14 aprilie 2004, pronunţată de Tribunalul Timiş că sunt moştenitorii lui E.N. şi E.E.
În cauză însă, nu au fost administrate suficiente probatorii cu privire la restituirea în natură a terenului.
Pe de o parte recurenţii-reclamanţi susţin că această restituire este posibilă şi pe de altă parte instanţa a reţinut că nu există o soluţie tehnică de acces la teren.
Se impune aşadar, ca admiţând recursul să se caseze Decizia cu trimitere spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
Instanţa de apel a confirmat hotărârea instanţei de fond fără însă a administra probe cu privire la posibilitatea restituirii în natură a terenului.
Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ. judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le consideră necesare chiar dacă părţile se împotrivesc.
Se impune administrarea unei probe cu expertiză topografică în vederea identificării eventualelor soluţii tehnice de acces la terenul în litigiu.
Instanţa urmează să verifice şi dacă recurenţii-reclamanţi sunt cetăţeni români, aşa cum pretind în cererea de recurs sau sunt cetăţeni germani şi dacă sunt îndrituiţi de preluarea terenului în proprietate sau la un drept special de folosinţă potrivit dispoziţiilor Titlului II art. II alin. (1) din OUG nr. 184/2002.
În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâţi urmează a fi respins pentru următoarele considerente:
Regimul juridic al imobilelor preluate abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 este însă reglementat prin Legea nr. 10/2001, iar domeniul de aplicare al legii este stabilit de art. 2 care enumeră situaţiile ce reprezintă preluări cu caracter abuziv, fără să facă distincţie între modurile de preluare, cu sau fără titlu valabil.
Reglementarea de la pct. 1.4 lit. B) din HG nr. 498/2003, care stabileşte caracterul neabuziv al preluării, contravine dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.
Or, potrivit Constituţiei României, hotărârile guvernului se emit pentru organizarea executării legilor, iar, conform art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000 republicată, actele normative date în executarea legilor se emit în limitele şi potrivit normelor ce le ordonă.
În raport cu prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, preluarea imobilului care face obiectul procesului a fost abuzivă, pentru că Decretul nr. 223/1974 folosea termenul înstrăinare, însă transferul dreptului de proprietate nu se realiza printr-un act care să exprime voinţa proprietarului de a înstrăina bunul.
Persoanele care făceau cerere de plecare definitivă din ţară erau obligate să înstrăineze construcţia, iar înstrăinarea putea fi făcută numai către stat. Se realiza astfel o vânzare forţată către stat, iar preluarea imobilului (teren şi construcţie) se făcea prin decizie de trecere în proprietatea statului cu plata unei despăgubiri numai pentru construcţie, al cărei cuantum era stabilit în conformitate cu dispoziţiile art. 56 din Legea nr. 4/1973. Terenul trecerea în proprietatea statului fără plata vreunei despăgubiri.
Autorii reclamanţilor nu puteau înstrăina imobilul unei alte persoane, cu scopul de a obţine un preţ îndestulător, aşa cum susţine recurenta, pentru că, potrivit art. 5 din Decretul nr. 223/1974, dacă înstrăinarea construcţiei se făcea în alt mod decât cel stabilit de art. 2 din decret, în scopul eludării prevederilor decretului, actul de înstrăinare era nul de drept.
Recurenţii au invocat şi art. 304 pct. 8 şi 10 C. proc. civ., însă nu au formulat critici care să facă posibilă încadrarea în acest text.
Pentru considerentele expuse în baza art. 312, art. 314 C. proc. civ. se va admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi, va fi casată Decizia atacată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Recursul declarat de pârâţi împotriva aceleiaşi decizii va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanţii A.G. şi E.E.M. împotriva deciziei nr. 80 din 18 ianuarie 2005 a Curţii de Apel Timişoara, secţia civilă, pe care o casează şi trimite cauza aceleiaşi instanţe, pentru rejudecare.
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara prin primar şi Consiliul Local al municipiului Timişoara împotriva aceleiaşi decizii.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8285/200<. Civil | ICCJ. Decizia nr. 772/2006. Civil → |
|---|
