ICCJ. Decizia nr. 9443/2006. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9443
Dosar nr.2030/1/2006
Şedinţa publică din 20 noiembrie 2007
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 593 din 18 decembrie 2002, Tribunalul Buzău a respins excepţiile prescripţiei dreptului la acţiune şi a lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtă şi a admis acţiunea reclamanţilor G.M.A., A.D. şi A.E., în contradictoriu cu pârâta SC R. SA Bucureşti, sucursala Buzău, a dispus restituirea în natură a imobilului situat în Buzău, şi a respins cererea de chemare în garanţie.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut că prin mai multe adrese, pârâta a comunicat reclamanţilor că nu poate da curs cererii acestora, neconformându-se dispoziţiilor instituite de Legea nr. 10/2001 de a se pronunţa printr-o decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii de restituire în natură, comunicând reclamanţilor punctul de vedere numai printr-o adresă.
Faţă de această situaţie, excepţia prescripţiei invocată de pârâtă a fost respinsă, reţinându-se că termenul prevăzut de lege începe să curgă de la data emiterii deciziei sau dispoziţiei.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor, aceasta a fost respinsă cu motivarea că Legea nr. 10/2001 a repus în termenul de acceptare a succesiunii pe moştenitori, care pot să-şi valorifice dreptul prin notificarea adresată în temeiul legii persoanei deţinătoare, dreptul de a accepta moştenirea aparţinând în exclusivitate moştenitorilor.
Pe fondul cauzei, s-a reţinut că, reclamanţii sunt moştenitorii lui G.B., proprietarul imobilului în litigiu ce a fost preluat fără titlu de către stat, identificat în raportul de expertiză şi evaluat la preţul de circulaţie la suma de 700.000 lei, astfel încât prin aplicarea art. 20 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, acţiunea a fost admisă, cu menţiunea că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 27 din aceeaşi lege.
Cererea de chemare în garanţie, formulată de reclamanţi a fost respinsă cu motivarea că este prematur introdusă, neexistând o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă împotriva societăţii privatizate privind restituirea în natură a imobilului deţinut, astfel cum prevăd
dispoziţiile art. 324 alin. (l), (2), (3) din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare.
Prin Decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploieşti a respins ca nefondat apelul declarat de pârâta SC R. SA Bucureşti prin sucursala Buzău şi a obligat-o să plătească 14.000.000 lei cheltuieli de judecată către intimaţii reclamanţi.
Instanţa de apel a reţinut în esenţă că, în raport de prevederile art. 24 alin. (1) şi (7) din Legea nr. 10/2001, apelanta avea obligaţia să comunice intimaţilor reclamanţi Decizia pronunţată în urma soluţionării notificării, obligaţie pe care nu şi-a îndeplinit-o.
Necomunicarea acestei decizii a determinat continuarea demersurilor din partea intimaţilor reclamanţi pentru retrocedarea imobilului de către societatea apelantă, ultimul răspuns fiind transmis cu adresa nr. 805 din 5 iunie 2002, iar acţiunea reclamanţilor a fost înregistrată la 26 iunie 2002, situaţia în raport cu care a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune.
Prin Decizia civilă nr. 6173 din 9 noiembrie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul pârâtei SC R. SA Bucureşti, prin sucursala Buzău, împotriva deciziei civile nr. 78 din 8 aprilie 2003 a Curţii de Apel Ploieşti şi a modificat Decizia recurată, în sensul că a admis în parte apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei civile nr. 593 din 18 decembrie 2002 a Tribunalului Buzău, numai cu privire la cererea de chemare în garanţie, menţinând celelalte dispoziţii ale deciziei.
A fost trimisă cauza pentru rejudecarea apelului numai în aceste limite.
Sub acest aspect s-a avut în vedere că, Tribunalul Buzău ca instanţă de fond, prin sentinţa civilă nr. 593 din 18 decembrie 2002 a soluţionat pe excepţie cererea de chemare în garanţie pe care a respins-o ca prematură, fără să pună acest aspect în discuţia părţilor, lipsindu-le de dreptul la apărare.
Soluţia a fost confirmată de Curtea de Apel Ploieşti prin Decizia nr. 78 din 8 aprilie 2003, atacată cu recurs, în considerentele căreia se menţionează că a fost respinsă corect cererea de chemare în garanţie ca prematură.
Faţă de situaţia menţionată, s-a constatat şi s-a reţinut, că în privinţa soluţionării cererii de chemare în garanţie, respinsă ca prematură, fără a fi pusă în discuţia părţilor excepţia de prematuritate, instanţa a încălcat principiile dreptului la apărare, oralităţii şi contradictorialităţii, care guvernează procesul civil.
În fond, după casare, fiind pusă în discuţia părţilor excepţia prematurităţii cererii de chemare în garanţie, curtea a reţinut ca nefondat apelul.
Pentru a pronunţa această soluţie, a avut în vedere dispoziţiile art. 324 alin. (1), (2) şi (3) din OUG nr. 88/1997, aprobate prin Legea nr. 44/1998 cu modificările ulterioare, care prevăd că instituţiile publice implicate în restituirea în natură a imobilelor asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate prin restituirea către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de stat şi vor plăti acestor societăţi, o despăgubire, ce reprezintă echivalentul bănesc al prejudiciului cauzat prin restituirea în natură a imobilelor ce au fost deţinute de societatea comercială, către foştii proprietari prin efectul unei hotărâri definitive şi irevocabile.
Dat fiind faptul că, în speţă nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă împotriva societăţii privatizate privind restituirea în natură a imobilului, corect a apreciat instanţa de fond cu privire la prematuritatea cererii de intervenţie.
În plus, prevederile art. 324 alin. (3) din OUG nr. 88/1997, prevăd că, despăgubirea se stabileşte de comun acord cu societatea comercială, iar în caz de divergenţă prin justiţie, în cauză nefiind dovedită existenţa unei astfel de concilieri.
Împotriva deciziei nr. 1063 din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă, în termen legal a declarat recurs SC R. SA Bucureşti care, invocând art. 304 pct. 5 şi 9 C. proc. civ. susţine următoarele:
Într-o primă critică se arată de recurentă că, hotărârea instanţei de apel este nulă, fiind pronunţată împotriva altor persoane decât cele menţionate prin cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie. în acest sens, susţine că, deşi parte în proces conform cererii de chemare în garanţie este Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, hotărârea nu s-a pronunţat în contradictoriu cu Statul Român, motiv pentru care, potrivit art. 105 C. proc. civ. este nulă.
Se mai arată că, nulitatea hotărârii trebuie reţinută şi în raport de dispoziţiile art. 315 C. proc. civ., deoarece Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, admiţând recursul pârâtei recurente, a admis în parte apelul împotriva hotărârii instanţei de fond, numai în ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie.
Ţinând seama de dispoziţiile art. 315, hotărârea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era obligatorie pentru instanţa de apel, şi cu toate acestea, contrazicând respectiva dispoziţie, la rejudecare s-a respins din nou apelul în întregime, deşi el fusese deja în parte admis.
În ceea ce priveşte critica, întemeiată pe motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se arată că, instanţa de apel prin respingerea cererii de chemare în garanţie, ca prematură, a ignorat temeiul de drept al cererii de chemare în garanţie prevăzut de art. 1503 alin. (2) C. civ., referitor la garanţia pentru evicţiune în cazul bunurilor aduse ca aport în natură.
Mai susţine recurenta, că cererea de chemare în garanţie este prin natura ei o cale procedurală prin care se valorifică pretenţii ce sunt sub semnul eventualităţii şi care se vor naşte numai sub condiţia admiterii cererii principale. Faţă de aceste aspecte, consideră recurenta că datorită naturii acestei cereri, condiţia naşterii dreptului pentru cererea de chemare în garanţie nu trebuia apreciată în raport de data introducerii acţiunii, ci dimpotrivă, din momentul soluţionării litigiului, pentru ca litigiul să poată fi soluţionat mai rapid şi fără a se da posibilitatea unor litigii ulterioare.
Recursul va fi respins pentru următoarele considerente:
În speţă nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 304 pct. 5 coroborat cu art. 105 C. proc. civ.
Astfel, susţinerea recurentei potrivit căreia „hotărârea este nulă, fiind pronunţată împotriva altor persoane decât cele menţionate prin cererea de chemare în judecată şi cererea de chemare în garanţie", deoarece Statul Român este reprezentat în relaţiile cu părţile şi cu terţii numai de către Ministerul Finanţelor Publice.
D.G.F.P. Buzău era abilitată să reprezinte Ministerul Finanţelor Publice numai în baza unui mandat general pentru a efectua toate actele procedurale necesare soluţionării cauzei. Acel mandat există la dosar, fiind comunicat de către autoritate, chiar de la sesizarea instanţei de fond.
Nici celelalte critici nu sunt fondate, deoarece aşa cum s-a arătat anterior, înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a trimis spre rejudecare hotărârea numai în privinţa cererii de chemare în garanţie.
În cauză, nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 60 alin. (1) C. proc. civ. şi anume, lipseşte obligaţia de garanţie sau de restituire a Ministerului Finanţelor Publice faţă de pârâta recurentă, în eventualitatea admiterii pretenţiilor reclamantului. Cererea de chemare în garanţie este o acţiune incidenţă, prin care reclamantul sau pârâtul pot introduce în procesul civil o altă persoană, pentru ca aceasta să participe la apărarea sa, iar în cazul pierderii procesului pentru a obţine, prin aceeaşi hotărâre, obligarea chematului în garanţie.
Temeiul unei astfel de cereri trebuie să îl constituie obligaţia de garanţie ce îi revine chematului în garanţie în baza legii, a contractului sau a unei obligaţii de restituire, condiţii care nu se regăsesc în speţa de faţă. între Ministerul Finanţelor Publice şi recurentă nu există nicio obligaţie de garanţie.
Nu se poate reţine că, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice ar fi primit acţiuni pe care le-a valorificat, aceste acţiuni fiind primite pentru valorificare în procesul de privatizare de către A.V.A.S., în calitate de autoritate specializată în administrarea participaţiilor statului.
Corect a reţinut instanţa de apel incidenţa dispoziţiilor art. 324 alin. (1), (2) şi (3) din OUG nr. 88/1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, text ce reglementează posibilitatea deţinătorului care a pierdut dreptul de proprietate de a se îndrepta pentru despăgubiri cu acţiune împotriva A.V.A.S..
În acest sens, se arată că instituţiile publice implicate în restituirea în natură a imobilelor asigură repararea prejudiciilor cauzate societăţilor comerciale privatizate, ca urmare a restituirii către foştii proprietari a bunurilor imobile preluate de către stat.
Această desocotire se face în baza unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
În speţă, recurenta nu a prezentat o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă, astfel că este neîntemeiată critica formulată.
Ca un argument în plus, trebuie reţinut şi faptul că în alin. (3) al aceluiaşi text se prevede parcurgerea unei proceduri speciale prin care despăgubirile să se stabilească de comun acord cu societăţile comerciale, iar în cazul în care concilierea nu se realizează, apărând divergenţe între părţi va fi sesizată instanţă.
Pentru toate aceste considerente, recursul declarat de pârâtă va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta SC R. SA Bucureşti împotriva deciziei nr. 1063 din 22 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9416/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8908/2006. Civil → |
|---|
