ICCJ. Decizia nr. 8898/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 8898
Dosar nr.34770/2/200.
Şedinţa publică din 6 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1011 din 13 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată şi precizată de reclamantul B.T.N. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Secţia 17 Poliţie Bucureşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut că teza susţinută de către reclamant este, în esenţă, aceea că pârâţii se fac vinovaţi pentru supunerea la rele tratamente a acestuia şi a familiei sale prin omisiunea acestora şi eşecul de a aplica măsurile necesare pentru a evita să fie supuşi unui astfel de tratament de către trei dintre vecinii din imobilul în care locuiesc.
În raport de aceste afirmaţii ale reclamantului şi de faptul că, din perspectiva dreptului român, faptele expuse trebuie analizate în condiţiile răspunderii civile delictuale, care îşi are izvorul în săvârşirea culpabilă a unei fapte ilicite, cauzatoare de prejudicii, conform art. 998-999 C. civ., se impune analiza întrunirii condiţiilor legale pentru angajarea acestei răspunderi şi anume: existenţa unei fapte ilicite săvârşite de pârâţi, existenţa unui prejudiciu în patrimoniul reclamantului, vinovăţia pârâţilor şi existenţa legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
În ceea ce priveşte fapta ilicită, tribunalul a constat că pârâtul Statul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice este persoană juridică, titular de drepturi şi obligaţii, iar răspunderea civilă a acestuia poate fi angajată pentru faptele proprii săvârşite prin exerciţiul drepturilor şi obligaţiilor ce îi incumbă ori în condiţiile legii pentru fapta altuia.
Aspectele expuse de către reclamant în legătură cu omisiunea şi eşecul organelor de poliţie sesizate să ia măsurile necesare pentru a încetat acţiunile celor trei vecini, care, prin lucrările şi modificările efectuate la instalaţia de alimentare cu apă au întrerupt alimentarea cu apă a apartamentului în care locuieşte reclamantul şi familia sa, nu vizează o faptă a Statului Român, ci, cel mult una a organelor care, potrivit legii au atribuţii în ceea ce priveşte păstrarea ordinii publice, acestea funcţionând în structura Ministerului Administraţiei şi Internelor. Or, acest minister are el însuşi personalitate juridică, şi în consecinţă răspunde, în limitele obligaţiilor ce îi revin potrivit legii, pentru faptele cu caracter ilicit săvârşite prin organele sale.
Pe de altă parte, între Statul Român şi organele de Poliţie sesizate în legătură cu faptele menţionate, nu există nici raporturi de prepuşenie, care să justifice angajarea răspunderii acestuia pentru faptele prepuşilor săi.
Referitor la pârâta Secţia 17 Poliţie Bucureşti, instanţa de fond a reţinut că a fost sesizată atât de mama reclamantului, în legătură cu pretinse fapte ilicite ale celor trei vecini, cât şi de aceştia din urmă în legătură cu pretinse fapte ilicite săvârşite de către aceasta. Niciuna dintre sesizări nu a fost făcută de către reclamant. In condiţiile în care reclamantul, având capacitate deplină de exerciţiu în perioada de referinţă (2001-2005), nu a adresat nicio sesizare secţiei de poliţie pârâte, nu poate fi reţinută în raport cu această situaţie, omisiunea şi / sau eşecul pârâtei în a soluţiona aspectele ce ţin de imposibilitatea folosinţei normale a locuinţei sale, datorate faptelor cu pretins caracter ilicit ale vecinilor. Ca atare, nu se poate reţine că s-a produs în patrimoniul reclamantului un prejudiciu, ca urmare a nerezolvării unor reclamaţii adresate pârâţilor chemaţi în judecată.
Prejudiciul, ca şi condiţie a angajării răspunderii civile delictuale trebuie să fie personal. Astfel, eventualul prejudiciu ce i s-ar fi produs mamei (familiei) reclamantului, nu poate fi analizat decât la cererea titularului dreptului la reparaţie şi nu la cererea altei persoane, respectiv a reclamantului.
Faţă de aceste considerente, instanţa de fond a reţinut că nu s-a dovedit vinovăţia pârâţilor, nici legătura de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu, ca şi condiţii de angajare a răspunderii civile delictuale a pârâţilor în raporturile acestora cu reclamantul.
Nefiind întrunite în speţă cumulativ cele patru condiţii ale răspunderii civile delictuale, nu s-a putut stabili în sarcina pârâţilor obligaţia de desdăunare a reclamantului pentru prejudiciul pretins.
Instanţa a mai reţinut că, în raportul juridic dedus judecăţii nu a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 3 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, pentru a fi reţinute în sarcina pârâţilor fapte cu caracter ilicit, care să poată fi calificate drept tratamente inumane sau degradante faţă de persoana reclamantului.
Prin apelul declarat de reclamant, s-a criticat hotărârea instanţei de fond prin prisma art. 1, art. 3, şi art. 13 din Convenţie, susţinându-se că, această hotărâre este greşită pentru că, responsabilitatea statului este angajată atunci când legislaţia nu permite protecţia corespunzătoare sau când autorităţile au eşuat în a lua măsurile necesare pentru a evita riscul de tratament inuman şi degradant despre care s-a ştiut sau s-ar fi putut şti (menţionând că s-a ştiut de lipsirea permanentă a reclamantului de apă şi de posibilitatea utilizării locuinţei de către familie şi de a avea o viaţă de familie normală).
Se mai arată că, atât Statul cât şi Secţia 17 Poliţie Bucureşti nu au luat măsurile necesare pentru a interveni, deşi cunoşteau situaţia de fapt a reclamantului, împrejurare în care trebuiau să sancţioneze faptele ilicite ale celor trei vecini, să ia măsuri pentru revenirea la starea iniţială, să constate şi să dispună repararea pagubei (fiind o încălcare procedurală, cât şi o încălcare de esenţă prin supunerea la rele tratamente, inumane şi degradante).
În final, a solicitat modificarea în tot a sentinţei apelate şi obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 5.396.000.000 lei, reprezentând cinci miliarde daune morale, 96 milioane -despăgubiri materiale şi 300 milioane, daune pentru nefolosirea locuinţei.
Prin Decizia nr. 54A din 16 februarie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantul B.T.N. împotriva sentinţei nr. 1011 din 13 septembrie 2005, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii pârâţi Starul Român, reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice şi Secţia 17 Poliţie Bucureşti.
Instanţa de apel a reţinut că s-au aplicat corect dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ., care reglementează răspunderea civilă delictuală.
În acest sens, s-a avut în vedere că pe baza actelor existente la dosarul cauzei, reclamantul nu a dovedit prejudiciul suferit, fapta culpabilă a pârâţilor şi raportul de cauzalitate, iar invocarea legislaţiei CEDO pentru justificarea în drept a acţiunii, atâta timp cât există reglementări în legislaţia internă, nu poate fi reţinută ca fiind încălcată de pârâţi.
De altfel, s-a arătat că aceste referiri la legislaţia CEDO fac trimitere la răspunderea civilă delictuală, reglementată de Codul civil român, ce are aceleaşi principii ca şi cele ale legislaţiei europene invocate în ambele faze procesuale.
Împotriva deciziei nr. 54 A din 16 februarie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, în termenul prevăzut de lege, reclamantul B.T.N. a declarat recurs.
Invocând dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ. arată că, instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii, reţinând că în speţă ar fi aplicabile principiile de drept intern, având izvorul în art. 998-999 C. civ.
Susţine reclamantul că, în conformitate cu principiul disponibilităţii părţilor, şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 3, 8, P1-l, art. 13 CEDO, norme de drept care au directă aplicabilitate în faţa instanţelor române prin ratificarea Convenţiei europene pentru apărarea drepturilor omului prin Legea nr. 30/1994.
Se mai arată că, s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 1, art. 3 şi art. 13 din Convenţie, deoarece reclamantul solicitând în mod expres judecarea în raport de aceste texte, ambele instanţe au refuzat în mod continuu aplicarea lor şi s-au pronunţat numai în raport de prevederile art. 998 şi 999 C. civ.
Critica vizează şi fondul cauzei, susţinându-se că instanţele aveau obligaţia să soluţioneze cererea reclamantului în raport de temeiul juridic indicat, deoarece prevederile art. 998, 999 C. civ., reţinute impun îndeplinirea anumitor condiţii pentru angajarea răspunderii civile delictuale, pe câtă vreme art. 1 şi art. 3 din Convenţie, aşa cum s-a solicitat prin acţiune, impun cu totul alte condiţii, pe care instanţele şi organele administrative au obligaţia să le aplice în virtutea Legii nr. 30/1994 şi a dreptului internaţional.
Recurentul arată că, răspunderea civilă a pârâţilor Statul Român şi Secţia 17 Poliţie Bucureşti, în speţă, este angajată direct în raport de dispoziţiile art. 1 şi art. 3 din Convenţie şi nu se impunea examinarea îndeplinirii condiţiilor cerute de art. 998-999 C. civ., prevederile Convenţiei aplicându-se independent şi nefiind limitate de dreptul intern.
Prin ignorarea textelor indicate anterior, pretinde recurentul, că nu i s-a acordat dreptul la despăgubirile solicitate,
În acelaşi sens, învederează că dreptul la despăgubiri cuvenit în raport cu încălcarea art. 3 este inerent şi prin art. 13 din Convenţie, care prevede un remediu efectiv, remediu interpretat în mod constant în jurisprudenţa Curţii Europene ca incluzând atât despăgubiri materiale, cât şi morale.
Prin sentinţa nr. 1011 din 13 septembrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, menţionând că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile delictuale, reglementate de art. 998-999 C. civ.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă pentru cauze cu minori şi de familie, a menţinut soluţia instanţei de fond, pronunţată în baza textelor enunţate, ca urmare a respingerii apelului declarat de reclamant, prin Decizia nr. 54A din 16 februarie 2006.
Prin urmare, se constată că prin cele două hotărâri s-a soluţionat acţiunea promovată de reclamant în temeiul art. 3 şi art. 13 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului în raport de dispoziţiile art. 998 şi art. 999 C. civ. , ignorând în acest fel temeiurile invocate de acesta şi modul în care a înţeles să-şi conceapă susţinerile în faţa instanţelor, schimbând cadrul procesual în limitele căruia judecata ar fi trebuit să aibă loc. Este adevărat, că o anume situaţie de fapt expusă şi probată trebuie calificată juridic de către instanţele de judecată, lămurirea şi explicarea obiectului procesului presupunând stabilirea tuturor instituţiilor şi regulilor juridice aplicabile. în acelaşi timp însă, calificarea juridică a unei situaţii de fapt date, nu poate fi făcută cu încălcarea principiului disponibilităţii, schimbându-se astfel total obiectul şi temeiul juridic al acţiunii.
În cauza de faţă, schimbând cadrul procesual, stabilit de către reclamantul recurent în raport cu dispoziţiile art. 3 şi art. 13 din Convenţie, într-un alt temei juridic, bazat pe dispoziţiile art. 998 C. civ. , instanţele au încălcat principiul disponibilităţii, ceea ce impune ca în temeiul art. 312 coroborat cu art. 313 C. proc. civ., admiterea recursului declarat de către reclamant, casarea deciziei recurate, cât şi a sentinţei pronunţate de Tribunalul Bucureşti şi trimiterea cauzei spre soluţionare la acelaşi tribunal, care urmează să soluţioneze litigiul în raport de temeiul juridic indicat de reclamant.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamantul B.T.N.
Casează Decizia nr. 54A/16 februarie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, precum şi sentinţa nr. 1011 din 13 septembrie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, şi trimite cauza spre rejudecare aceluiaşi tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 8894/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8891/2006. Civil → |
|---|
