ICCJ. Decizia nr. 9519/2006. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9519
Dosar nr. 4796/117/2006
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2006
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 9 mai 2006, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a cerut restrângerea exercitării dreptului pârâtului R.A. la libera circulaţie în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult 3 ani, invocând incidenţa art. 39 şi art. 52 din Lege nr. 248/2005.
În motivarea cererii reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 9 martie 2006 în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, aprobat prin Legea nr. 45/1997 şi, în consecinţă, faţă de această situaţie de fapt se impune ca instanţa să dispună restrângerea dreptului pârâtului la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene, în conformitate cu dispoziţiile legale menţionate.
Prin sentinţa civilă nr. 603 din 7 iulie 2006 Tribunalul Cluj, secţia civilă, a respins cererea.
În motivarea hotărârii instanţa a reţinut că într-adevăr pârâtul a fost returnat din Spania la data de 9 martie 2006 însă, ulterior, acesta a dobândit autorizaţie de rezidenţă şi de muncă în Spania iar la data de 7 septembrie 2005 a formulat cerere de înscriere la asigurările sociale în această ţară, împrejurare faţă de care nu se mai justifică aplicarea măsurii sancţionatorii solicitată de reclamantă.
Prin Decizia civilă nr. 242/A din 16 august 2006 Curtea de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale, pentru minori şi familie a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie nu se aplică în mod obligatoriu persoanelor care au fost returnate din alte state cu care România a încheiat tratat de readmisie ci în funcţie de circumstanţele cauzei.
Aşa fiind, cum pârâtul a iniţiat formalităţile necesare pentru obţinerea autorizaţiei de rezidenţă şi de muncă pe teritoriul Spaniei şi cum subdelegaţia Guvernului Granada a propus acordarea unei astfel de autorizaţii la data de 9 martie 2006, instanţa de apel a apreciat că în mod corect prima instanţă, constatând existenţa indiciilor cu privire la dobândirea unui statut legal de către pârât în ţara în care a locuit până la momentul readmisiei, a respins cererea dedusă judecăţii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte, invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta reiterează situaţia de fapt care a determinat solicitarea sa de a se restrânge pârâtului dreptul la libera circulaţie şi invocă o greşită interpretare de către instanţe a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2006, apreciind că este suficient să fie îndeplinită condiţia impusă de legiuitor, anume să se fi dispus returnarea unui cetăţean român de către un alt stat în baza unui acord de readmisie, pentru ca instanţele să dispună în mod obligatoriu sancţiunea restrângerii dreptului acestuia la libera circulaţie, autorităţile române neputând cenzura în vreun fel măsura dispusă de autorităţile străine.
Analizând recursul, Înalta Curte constată că nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, potrivit art. 38 din Legea nr. 248 din 20 iulie 2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă de instanţele judecătoreşti pe o perioadă de 3 ani în condiţiile şi cu privire la categoriile de persoane prevăzute la pct. a şi b.
Astfel cum rezultă din redactarea normei de drept mai sus arătată măsura sancţionatorie a restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a unei persoane, inclusiv a celei care a fost returnată în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un alt stat [art. 38 lit. a)], nu se aplică de instanţele judecătoreşti în mod obligatoriu, astfel cum în mod greşit susţine recurenta ci facultativ, în raport de circumstanţele de fapt ale cazului dedus judecăţii.
Aşa fiind, critica prin care recurenta invocă o greşită aplicare de către instanţele de fond a dispoziţiei legale menţionată, în sensul obligativităţii aplicării măsurii sancţionatorii, justificată doar pentru considerentul că pârâtul fusese returnat din Spania, pentru motivele de drept mai sus arătate nu poate fi primită.
În acest context al analizei este de observat şi faptul că instanţele de fond, prin considerentele hotărârilor adoptate, au arătat doar împrejurările de fapt pentru care au apreciat că măsura sancţionatorie cerută de reclamantă nu se justifică a fi aplicată pârâtului, fără însă să analizeze ori să conchidă în vreun mod cu privire la legalitatea ori justeţea măsurii de returnare a pârâtului în România dispusă de autoritatea străină, astfel cum greşit susţine recurenta.
În concluzie, cum instanţele de fond au interpretat şi aplicat corect dispoziţiile art. 38 din Legea nr. 248/2005 în adoptarea hotărârilor pronunţate, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de paşapoarte împotriva decizie nr. 242/A din 16 august 2006 a Curţii de Apel Cluj, secţia civilă, de muncă şi asigurări sociale pentru minori şi familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 951/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 951/2006. Civil → |
|---|
