ICCJ. Decizia nr. 951/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 951.
Dosar nr. 975/1/200.
Şedinţa publică din 22 noiembrie 2006
Asupra recursului civil de faţă, constată:
Prin sentinţa civilă nr. 900 din 18 mai 2005 Tribunalul Botoşani, secţia civilă, a admis cererea formulată de reclamantul L.G. şi a obligat pârâtul Statul Român prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice să îi acorde măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti în sumă totală de 884.000.000 lei, pentru imobilul casă şi teren din Botoşani, preluat abuziv şi care nu mai poate fi restituit în natură.
Prin aceiaşi sentinţă a fost respinsă cererea formulată de reclamant în contradictoriu cu Prefectura judeţului Botoşani.
În motivarea sentinţei s-a reţinut că reclamanţii au calitatea de persoane îndreptăţite în sensul Legii nr. 10/2001, în calitatea lor de moştenitori ai defunctului L.C. şi B.Z., care au fost proprietarii imobilului (casă şi 1022 mp teren aferent) situat în C., preluat în proprietatea statului în mod abuziv prin naţionalizare, pentru ca, ulterior, prin Decizia nr. 63/1950 să fie trecut în administrarea IGO Botoşani şi mai apoi, prin Decretul nr. 137 din 19 mai 1987, să fie expropriat, construcţiile fiind demolate, iar terenul afectat edificării unor blocuri de locuinţe.
Ca atare, cum în prezent imobilul nu mai poate fi restituit în natură, instanţa a constatat că, în raport de dispoziţiile art. 1 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) şi art. 36 alin. (12) din Legea nr. 10/2001, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent constând în despăgubiri băneşti în cuantum de 884.000.000 lei, astfel cum acesta a fost stabilit de Prefectura Judeţului Botoşani fără a fi contestat de către părţile litigante.
Prin Decizia civilă nr. 965 din 4 noiembrie 2005 Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de Statul Român prin Ministerul Finanţelor.
În motivarea deciziei s-a reţinut că excepţia de prematuritate a cererii deduse judecăţii de către apelant nu poate fi primită atâta timp cât reclamanţii au formulat notificare în procedura administrativă reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 10/2001, notificare la care nu a primit timp de 4 ani nici un răspuns, fapt care îi îndreptăţeşte să acţioneze în justiţie pentru recunoaşterea drepturilor sale, nefiind posibil a se lăsa la latitudinea autorităţilor statului alegerea momentului pentru a emite o decizie cu privire la pretenţiile reclamanţilor.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul Ministerul Finanţelor Publice invocând incidente art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului pârâtul susţine că hotărârile pronunţate de instanţele de fond sunt „în prezent în neconcordanţă" cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 astfel cum aceasta a fost modificată prin Legea nr. 247/2005.
Susţine recurenta că dispoziţiile art. 29-31 din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a reţinut că are calitate procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii, au fost abrogate prin Legea nr. 247/2005, act normativ prin care s-a statuat referitor la competenţa de acordare a măsurilor reparatorii persoanelor îndreptăţite în sensul că aceasta aparţine Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor la nivelul căreia fiinţează Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor, sens în care solicită introducerea acestor persoane juridice în locul său în cauza dedusă judecăţii.
Reiterează recurenta şi excepţia prematurităţii cererii deduse judecăţii, apreciind că atâta timp cât cu privire la notificarea formulată de reclamanţi în procedura administrativă nu a fost emisă o dispoziţie sau decizie se impunea respingerea cererii deduse judecăţii ca fiind prematur formulată precum şi faptul că reclamanţii erau îndreptăţiţi conform art. 11 alin. (8) din lege să primească cel mult măsuri reparatorii prin echivalent şi nu despăgubiri băneşti.
Analizând criticile formulate, care se încadrează în motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat pentru următoarele considerente:
În drept, regimul juridic al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada de 6 martie 1945-22 decembrie 1989 a fost reglementat prin Legea nr. 10/2001, act normativ care a intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001.
Potrivit reglementării menţionate, persoanele îndreptăţite la restituirea în natură sau, după caz, la măsuri reparatorii prin echivalent a imobilelor preluate de stat în mod abuziv, în sensul art. 2 din lege, prealabil declanşării procedurii judiciare, au obligaţia de a notifica, în termenul prevăzut de lege, persoana juridică deţinătoare căreia îi vor transmite actele doveditoare ale dreptului de proprietate precum şi, atunci când este cazul, pe cele care le atestă calitatea de moştenitori.
Corelativ legiuitorul a instituit în sarcina unităţii deţinătoare a imobilului, prin dispoziţia art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 (în red. actuală) obligaţia de a răspunde notificării în termen de 60 de zile de la înregistrarea acesteia sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare printr-o decizie ori dispoziţie motivată.
Procedura administrativă prevăzută de art. 22 din lege este obligatorie însă nefinalizarea acesteia în termenele, condiţiile şi formele impuse prin lege, nu se constituie, astfel cum greşit interpretează recurentul, într-un impediment în declanşarea de către persoana îndreptăţită a procedurii judiciare pentru valorificarea dreptului pretins.
Or, în speţă, reclamantul a respectat obligaţiile stabilite în sarcina sa în cadrul procedurii administrative, adică a notificat cererea lor conform art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 Primăriei Municipiului Botoşani şi Prefecturii Judeţului Botoşani la data de 30 mai 2001 şi aceste notificări, conform alin. (4) al aceluiaşi articol (în redactarea actuală a legii) fac dovada deplină în faţa oricărei autorităţi a respectării termenului prevăzut de alin. (1).
Dat fiind refuzul pârâţilor de a soluţiona cererea în cadrul procedurii administrative, concretizat prin lipsa deciziei ori dispoziţiei pe care avea obligaţia de a o emite în termenul mai sus arătat, în mod corect, reclamanţii au declanşat procedura judiciară, ştiut fiind că accesul la justiţie este liber şi nu poate fi restricţionat în nici un fel, cu atât mai puţin prin impunerea aşteptării finalizării unei proceduri administrative al cărei termen a expirat.
Pentru considerentele arătate, reţinând că în situaţiile în care unităţile deţinătoare nu se conformează obligaţiei de a răspunde în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 notificării transmise, în sensul că nu emit dispoziţie/decizie motivată care să poată fi contestată în justiţie, persoana interesată se poate adresa instanţelor judecătoreşti pentru a solicita fie obligarea unităţii deţinătoare să se pronunţe asupra cererii notificate, fie intervenţia instanţei în scopul valorificării drepturilor pretinse prin cererile notificate, Înalta Curte constă că nu poate primi excepţia prematurităţii cererii deduse judecăţii invocată de recurent şi justificată pe un asemenea argument de interpretare a legii.
Referitor la critica privind categoria de măsuri reparatorii pe care reclamanţi sunt îndreptăţiţi să le primească, critică care a fost invocată pentru prima oară în recurs, Înalta Curte constată că nu poate fi primită pentru următoarele considerente:
Mai întâi că această critică nu a fost formulată de recurent în apel şi, în consecinţă, nu a făcut obiectul analizei acestei instanţe.
Mai apoi, este de observat că prin dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 247/2005, act normativ adoptat în cursul judecăţii apelului, au fost abrogate dispoziţiile capitolului 5 din Legea nr. 10/2001 prin care se reglementa categoria de „Măsuri reparatorii prin echivalent sub formă de despăgubiri băneşti".
Prin acest act normativ, legiuitorul a înţeles întradevăr să instituie un alt regim juridic cât priveşte modalitatea de stabilire şi de plată a despăgubirilor pentru imobilele preluate în mod abuziv de stat şi care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001, stabilind atribuţii în acest sens în sarcina Autorităţii Naţionale Pentru Restituirea Proprietăţilor, Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Fără a face aprecieri cu privire la inconsecvenţa legiuitorului în instituirea reglementărilor aplicabile imobilelor care cad în sfera de aplicare a Legii nr. 10/2001 din punct de vedere al accesibilităţii şi previzibilităţii atât pentru destinatarul cât şi pentru interpretul normei de drept, Înalta Curte urmează a constata că, din economia reglementării prevăzute de titlul VII al Legii nr. 247/2005, rezultă că hotărârile judecătoreşti prin care s-a stabilit dreptul persoanelor îndreptăţite de a le fi acordate măsuri reparatorii prin echivalent, indiferent de felul acestora, adică inclusiv cele sub formă de despăgubiri băneşti cum este şi cazul celei pronunţate în prezenta cauză, urmează a fi valorificate în procedura prevăzută prin Legea nr. 247/2005, adică prin solicitarea emiterii unui titlul de despăgubire Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Cum, însă, în procedura dedusă judecăţii în prezenta cauză instanţele de fond erau abilitate, în raport de limitele investirii şi dispoziţiile legale în vigoare la data judecăţii, să verifice şi să stabilească dreptul reclamantului la acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilul preluat în mod abuziv de stat, adică dreptul acestuia de a primi o reparaţie efectivă pentru prejudiciului suferit şi dată fiind situaţia juridică a imobilelor în litigiu, Înalta Curte reţine că statul, prin reprezentantul său Ministerul Finanţelor Publice, se justifica a fi chemat în judecată în calitate de pârât pentru a-şi putea face apărările corespunzătoare cu privire la caracterul abuziv sau nu al preluării imobilelor în litigiu, respectiv cu privire la temeinicia şi legalitatea cererii în reparaţie formulată de reclamant.
Mai mult, referitor la competenţele instituite prin Legea nr. 247/2005 în favoarea Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor/ Autoritatea Naţională Pentru Restituirea Proprietăţilor, autorităţi aflate în subordinea Guvernului României, este de observat că legiuitorul a limitat aceste competenţe în cazul notificărilor deja soluţionate doar la reverificarea legalităţii soluţiei de respingere a cererii de restituire în natură şi la efectuarea în anumite situaţii a evaluării finale în baza căreia va fi emis titlul de despăgubire, şi respectiv la executarea efectivă a acestuia, în formele prevăzute prin acest act normativ, în numele şi pentru Statul Român.
Aşa fiind, cum în cauză hotărârile date de instanţele de fond au fost pronunţate cu respectarea dispoziţiilor legale incidente la momentul judecăţii şi în raport de limitele investirii şi cum acestea sunt opozabile, în condiţiile legii, şi eventualilor succesori ai părţilor litigante, Înalta Curte, pentru considerentele de fapt şi de drept arătate, care în parte se substituie iar în parte le completează pe cele reţinute de instanţa de apel, urmează a constata că recursul dedus judecăţii se dovedeşte a fi nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de D.G.F.P. Botoşani în reprezentarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 965 din 4 noiembrie 2005 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 22 noiembrie 200.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9519/2006. Civil. Limitarea exercitării... | ICCJ. Decizia nr. 9306/2006. Civil → |
|---|
