ICCJ. Decizia nr. 9676/2006. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 9676
Dosar nr. 2131/46/200.
Şedinţa publică din 24 noiembrie 2006
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1097 din 9 decembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea s-a admis în parte contestaţia reclamantului B.D. împotriva deciziei emisă de SC M.C.S. Râmnicu Vâlcea pe care a anulat-o, respingând excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamanţilor B.G., B.N. şi P.I. invocată de către intimată şi a obligat pe pârâtă să emită decizie motivată privind măsuri reparatorii prin echivalent referitor la terenul de 1700,64 mp, teren compus din 36,5 mp şi 1664,14 mp, ce nu mai poate fi restituit în natură, ca efect al afectaţiunii în privinţa primei parcele şi ca urmare a solicitării făcute prin notificare şi punere în posesie prin executorul judecătoresc în dosarul nr. 203/2003 a persoanei introduse în cauză pentru diferenţa de 1064,14 mp, cu oferta la valoarea stabilită prin raportul de expertiză la suma de 4.736.471.790 lei; a mai fost respinsă cererea de introducere în cauză a numitei B.M.V., iar pârâta obligată la 6.000.000. lei cheltuieli de judecată către reclamanţi.
În motivarea hotărârii sale, tribunalul a reţinut că reclamanţii sunt descendenţii autorului B.C., aşa încât se legitimează procesual activ, preluând drepturile autorului lor, chiar dacă notificarea a fost formulată numai de către B.D., notificarea profitând tuturor moştenitorilor.
Pe fond, s-a avut în vedere că cei trei reclamanţi contestă Decizia pârâtei prin care s-a respins cererea de restituire prin echivalent a acestei proprietăţi, intrată în perimetrul deţinut de pârâtă, solicitând instanţei obligarea la restituirea în natură, iar nu în echivalent.
S-a avut în vedere că, potrivit probelor, s-a demonstrat dobândirea de către autorul reclamantului a unui teren, aflat în prezent în deţinerea notificatei, însă pentru acelaşi teren s-a mai formulat notificare şi de către o altă persoană, B.M.V., care a obţinut în justiţie obligarea deţinătoarei de a-i restitui terenul în litigiu, în cauza respectivă pârâta notificată necerând conexarea celor două cereri ale persoanelor ce au revendicat acelaşi teren.
S-a mai ţinut seama de evaluarea imobilului de către experţi la suma de 144.405 dolari SUA.
Constatându-se identitatea terenului pentru care s-a cerut restituirea cu cel din titlurile de proprietate anterioare, prezentate de către reclamanţi, precum şi faptul că aceştia au solicitat despăgubiri, iar nu restituirea în natură, s-a admis în parte contestaţia, obligând pârâta să emită o decizie motivată de restituire în echivalent, apreciindu-se inadmisibilă modificarea cererii în sensul restituirii în natură în faţa instanţei.
Totodată s-a apreciat că trebuia respinsă cererea pârâtei de introducere în cauză, în calitate de titular al dreptului de proprietate, a numitei B.M.V., faţă de faptul că la data notificării terenul se afla în posesia pârâtei, iar, în calitate de persoane îndreptăţite, reclamanţii au cerut măsuri reparatorii în echivalent, iar nu restituirea în natură, considerându-se că rezolvarea conflictului născut în urma restituirii aceluiaşi bun în forme diferite către două persoane diferite să se facă prin exercitarea căilor extraordinare de atac, fără a verifica în fapt drepturile părţilor la restituirea dreptului de proprietate asupra aceluiaşi teren.
Prin Decizia nr. 64 A din 14 aprilie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, s-a admis apelul pârâtei M.C.S. Râmnicu Vâlcea împotriva susnumitei sentinţe pe care a desfiinţat-o; a admis în principiu cererea de arătare a titularului dreptului şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceluiaşi tribunal.
Curtea a dispus completarea probatoriului în sensul de a se transpune în teren actele anterioare pierderii proprietăţii, iar în urma expertizei ce a stabilit că terenul deţinut de apelantă a aparţinut în realitate autorului reclamanţilor, şi nu celeilalte părţi, a reţinut că apelul e fondat în privinţa modului de soluţionare a cererii de arătare a titularului dreptului.
După ce a analizat dispoziţia art. 64 şi art. 66 C. proc. civ., Curtea a reţinut în cauză că situaţia arătării titularului dreptului este una specială la data de raportare a legii, a formulării notificărilor, persoana notificată deţinând indubitabil bunul pentru persoana îndreptăţită a-l primi în natură sau echivalent, conform Legii nr. 10/2001.
S-a constatat că după această primă fază procesuală, una din notificări a suportat un ciclu procedural mai rapid, iar alta a rămas în nelucrare o perioadă mai îndelungată, aşa încât s-a ajuns la restituirea bunului către persoana a cărei notificare a fost prima soluţionată.
S-a apreciat că persoana notificată nu mai deţine bunul în sensul prevăzut de lege, respectiv nu suportă creşterea de patrimoniu care dă naştere la obligativitatea despăgubirii persoanei în dauna căreia această creştere s-a săvârşit; o astfel de creştere, însă, a suportat patrimoniul celui arătat ca titular.
S-a considerat că se impune ca, în contradictoriu cu această terţă persoană, şi cu cea de-a doua ce a notificat deţinătoarea aceluiaşi bun, să se stabilească cui i-a aparţinut terenul anterior pierderii proprietăţii acesteia în favoarea statului. Apoi s-a apreciat că urmează a se vedea dacă notificarea formulată de reclamant este fondată, iar în situaţia în care acest teren nu a aparţinut persoanei ce l-a primit în procedura specială a Legii nr. 10/2001, urmează dezdăunarea adevăraţilor proprietari, patrimoniul persoanei respective neputând suporta o creştere în dauna celorlalţi.
S-a constatat că tribunalul nu a cercetat în fond chestiunea adevăratei îndreptăţiri, în contradictoriu cu ambele persoane ce au invocat-o. S-a considerat apelul ca fiind greşit soluţionat pe excepţie cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului, astfel încât s-a avut în vedere de către curtea de apel aplicarea art. 294 C. proc. civ. pentru a da posibilitatea şi titularului dreptului de a-şi face probe, apărări, asupra acestei îndreptăţiri şi a eventualei întinderi a prejudiciului creat reclamantului în cauză.
Împotriva susnumitei decizii a curţii de apel au formulat recurs reclamantul B.D., dar şi intervenienta B.M.V. care invocă în comun pct. 7 şi 9, dar şi 5 ale art. 304 C. proc. civ., sens în care ambii recurenţi susţin că argumentele instanţei de apel sunt contradictorii, străine de natura pricinii şi că au încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii, făcându-se o greşită aplicare a legii cu privire la intervenţia intervenientei, mai precis cererea de arătare a titularului dreptului.
Pe de o parte, recurentul-reclamant arată că, în urma completării probelor, a stabilit că prin expertiză terenul a aparţinut autorului său, ulterior a relevat necesitatea administrării de probe, în faţa instanţei de trimitere, pentru lămurirea aceloraşi împrejurări.
Pe de altă parte, recurenta-intervenientă indică faptul că cererea prin care a fost introdusă în cauză, ca titular al terenului, a fost respinsă ca inadmisibilă iar în calea de atac s-a apreciat pentru respectarea principiului echităţii să i se dea posibilitatea să-şi formuleze apărări, respectiv probe, ceea ce în realitate o defavorizează, cu atât mai mult cu cât în ceea ce o priveşte s-a statuat cu autoritate de lucru judecat, prin sentinţa nr. 299/2003 a Tribunalului Vâlcea, că i se cuvin măsuri reparatorii prin restituirea în natură a terenului în litigiu. Or, o astfel de statuare prin sentinţa indicată, susţine aceeaşi recurentă, este ignorată de instanţa de apel.
Consecinţele acestei statuări încalcă legea, astfel cum apreciază ambii recurenţi, deoarece procedând astfel, se încalcă legea în materie.
Recurenţii, prin criticile aduse, sunt în acord cu privire la inadmisibilitatea cererii de intervenţie, respectiv de arătarea titularului dreptului în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Dacă recurenta-intervenientă arată în privinţa cererii că soluţia dată încalcă legea deoarece s-a reţinut greşit de către instanţa de apel că fosta organizaţie de stat sau cooperatistă ar deţine bunul preluat abuziv când bunul a fost înstrăinat prin act autentic de ea însăşi, recurenta, apoi recurentul-reclamant menţionează că în contextul art. 64 şi art. 66 C. proc. civ. pârâtul nu a deţinut bunul în temeiul unui raport juridic încheiat cu intervenienta, ci era proprietarul imobilului la momentul notificării, obligat de prevederile art. 21 ale Legii nr. 10/2001 să-l restituie fostului proprietar, iar intervenienta nu poate fi obligată la restituire în temeiul Legii nr. 10/2001.
Recurentul consideră, în contextul prezentat, că nu i se pot ignora drepturile din cauza unui proces la care nu a fost parte, intervenienta având proprietatea pe un alt amplasament ocupat de construcţiile pârâtei.
Or, apreciază acelaşi recurent, trebuia să se menţină soluţia primei instanţe cel puţin în privinţa despăgubirilor pentru terenul ce nu poate fi restituit în natură, aspect ce nu are legătură cu modul de soluţionare a cererii de arătare a titularului dreptului.
Deliberând asupra recursurilor, acestea urmează a fi admise pentru următoarele raţiuni:
Se reţine că pârâta nu are a pretinde, în baza Legii nr. 10/2001, introducerea în cauză a numitei B.M.V. (cererea de la filele 27, 28 dosar), dat fiind faptul că la data notificării terenul era în posesia pârâtei, iar persoana îndreptăţită în sensul legii amintite a optat pentru măsuri reparatorii în echivalent. Situaţia conflictului de drepturi creată între părţile litigante, urmează să fie rezolvată prin exercitarea căilor procesual-civile în condiţia în care intervenienta are o hotărâre definitivă şi irevocabilă, căci altfel s-ar fi nesocotit cererea intervenientei însăşi care în precizările de la 10 iunie 2004, arată că nu a înţeles să formuleze cerere de intervenţie în nume propriu.
Considerările instanţei de apel în sensul că nu s-ar fi cercetat în fond chestiunea adevăratei îndreptăţiri, în contradictoriu cu ambele persoane ce au invocat-o, căci s-a soluţionat cauza pe excepţie cu privire la cererea de arătare a titularului dreptului, astfel că a făcut aplicarea art. 297 C. proc. civ., constituie aspecte ce exced cadrului procesual strict, statuat de Legea nr. 10/2001, a cărei aplicare este prevăzută de norme metodologice.
Astfel, contestatorii-reclamanţi au investit instanţa, după ce au parcurs procedura administrativă prealabilă prevăzută de Legea nr. 10/2001, astfel că au indicat pe intimat drept deţinător, ce urmează în sensul art. 21 şi urm. să răspundă notificării prin decizie/dispoziţie motivată, pentru ca în final să se pună în discuţie calitatea procesuală a intimatei prin cererea de arătare a titularului dreptului.
Faţă de criticile din ambele recursuri, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a încălcat normele procedurale speciale prevăzute de Legea nr. 10/2001 a cărei aplicare o prezintă Normele Metodologice.
Cadrul juridic, în raport de investirea făcută de către reclamanţii contestatori prin cererea acestora ca, după procedura administrativă, să-l indice pe intimatul deţinător, obligat să răspundă notificării, prin decizie/dispoziţie motivată, conform procedurilor instituite de Legea nr. 10/2001, prin art. 21 şi urm. a pus în discuţie calitatea procesuală a intervenientei prin aşa zisă cerere de arătare a titularului dreptului.
Or, deşi în apel curtea face o analiză pe fond, legată de probele administrate în completare, conform art. 295 alin. (2) C. proc. civ., şi exprimă consecinţele statuării asupra calităţii de persoană îndreptăţită, această instanţă de apel apreciază greşit că nu s-a cercetat în fond chestiunea „adevăratei" îndreptăţiri ce implică ambele persoane (reclamant şi intervenientă).
O asemenea abordare superficială din apel prin care „se expediază" fără temei chestiunea de fond soluţionată de tribunal, face inaplicabilă dispoziţia art. 297 C. proc. civ.
Or, instanţa de apel trebuia ca în loc să explice consecinţele cererii de arătare a titularului, respectiv de intervenţie, să analizeze cererea nu numai prin prisma dispoziţiilor art. 64-66 C. proc. civ. dar şi în contextul dispoziţiilor speciale ale Legii nr. 10/2001, însă şi pe fondul său pentru simplul motiv că instanţa de fond s-a referit, pronunţându-se, ca atare, pe cererea privind pe B.M.V., în condiţia în care aceasta nu a înţeles să intervină în cauză, după cum partea însăşi arată, prevalându-se de o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat cu privire la acelaşi imobil revendicat şi în pricina de faţă.
De aceea, curtea de apel urmează să se pronunţe asupra cererii de arătare a titularului dreptului, după abordarea excepţiilor ce s-ar putea ivi în legătură cu ea, astfel încât să abordeze şi fondul acesteia.
Drept consecinţă, făcând aplicarea art. 312 alin. (5) C. proc. civ., urmează ca în cadrul recursurilor ce se vor promova să se caseze hotărârea curţii de apel cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru a se pronunţa pe cererea de arătare a titularului dreptului atât sub aspect procedural şi, dacă este cazul, pe fondul acesteia şi, desigur, va răspunde la criticile de fond ale cauzei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamantul B.D. şi intervenienta B.M.V. împotriva deciziei nr. 64 A din 14 aprilie 2006 a Curţii de Apel Piteşti, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza la această instanţă pentru judecarea pe fond a apelului formulat de pârâta M.C.S. Râmnicu Vâlcea împotriva sentinţei civile nr. 1097 din 9 decembrie 2004 a Tribunalului Vâlcea.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 24 noiembrie 2006.
| ← ICCJ. Decizia nr. 9672/2006. Civil | ICCJ. Decizia nr. 9596/2006. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
