ICCJ. Decizia nr. 1368/2007. Civil
| Comentarii |
|
La data de 25 mai 1999 reclamanta M.R.E.M. a chemat în judecată pe pârâții Consiliul General al Municipiului București, Primăria Municipiului București, SC R.V. SA București, R.A., S.M., P.I., P.S., V.V., T.C.M., C.F., C.E. și I.I., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța:
- să se constate că reclamanta, în calitate de unică moștenitoare, a mamei sale E.F. este proprietara imobilului din București, format din corpurile de clădire A și B subsol, parter și trei etaje și din terenul în suprafață de 198 mp;
- să se constate nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între SC R.V. SA București, în calitate de vânzătoare și pârâții persoane fizice R.A., S.M., P.I., P.S., V.V., T.C.M., C.F., C.E. și I.I., în calitate de cumpărători;
- să fie obligați pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie imobilul.
în motivarea acțiunii reclamanta a arătat că prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 41131 din 22 noiembrie 1939 autoarea sa E.F. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului din București, astfel cum este descris în procesul-verbal nr. 5237 din 20 iunie 1940 întocmit de Comisia pentru înființarea Cărților Funciare București. Potrivit certificatului de calitate de moștenitor nr. 53 din 17 iunie 1996 eliberat de B.N.P. V.D. București, reclamanta este unica succesoare a defunctei sale mame E.F., care a dobândit imobilul revendicat anterior intrării în căsătorie cu I.T.M.
Nemișcătorul a fost nelegal naționalizat prin Decretul nr. 92/1950 (poziția 2780 din lista anexă) deoarece proprietara imobilului făcea parte dintr-o categorie socială care nu intra sub incidența actului normativ, la data naționalizării proprietara era în vârstă de 50 ani, era casnică și, pe cale de consecință, nu se încadra în nici una din situațiile prevăzute de art. I, pct. 1-5 din Decretul nr. 92/1950.
Prin declarația autentificată sub nr. 2454 din 22 noiembrie 1999 de Consulatul General al României din Montreal (Quebec), Canada (fila 69 dosar de fond) reclamanta M.R.M.E. a arătat că înțelege să-și restrângă acțiunea, astfel: 1. Revendică numai corpul A (și nu corpul B) de clădire din București, sectorul 1; 2, renunță la acțiune împotriva pârâților V.V., C.F. și C.E., întrucât toți aceștia ocupă apartamente în corpul B. Motivarea acestei renunțări, a declarat reclamanta, constă în aceea că autoarea ei a fost proprietară numai asupra corpului A de clădire din imobil.
Investit cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 400 din 7 aprilie 2000, a admis în parte acțiunea reclamantei și a constatat că aceasta este proprietara imobilului situat în București, sectorul 1, format din corpul de clădire A, compus din subsol, parter, etajele nr. I și II, și teren în suprafață de 198 mp.
S-a respins capătul de cerere privind constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare. Au fost obligați pârâții să-i lase reclamantei în deplină proprietate și posesie următoarele: pârâta S.M. - apartamentul nr. 2; pârâta T.C.M. - apartamentul nr. 3; pârâta R.A. - apartamentul nr. 4, toate unitățile locative făcând parte din corpul A al imobilului.
S-a luat act de renunțarea la judecată față de pârâții V.V., C.F. și C.E.
Apelurile declarate de reclamantă și de pârâții persoane fizice împotriva acestei sentințe au fost admise de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, care, prin decizia nr. 755/A din 4 decembrie 2000, a desființat hotărârea primei instanțe și a trimis cauza spre rejudecare la același tribunal, cu motivarea că soluționarea cauzei a avut loc cu neobservarea dispozițiilor legale referitoare la citarea părților.
Prin aceeași decizie a fost respins apelul declarat de Primăria municipiului București ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă.
Recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 1845 din 14 mai 2002 a Curții Supreme de Justiție, secția civilă.
în fond, după desființarea primei sentințe, la datele de 9 decembrie 2002 și 27 ianuarie 2003, pârâții I.I., I.V., P.S., B.(fostă P.) S.I., V.E.P., D.A., A.D. și D.S. au formulat cereri reconvenționale prin care au solicitat să se constate valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de ei, cu bună-credință, în baza Legii nr. 112/1995 și că titlurile pârâților sunt preferabile, fiind ocrotite de o lege specială.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința nr. 589 din 23 iunie 2003, rectificată prin încheierea din 23 octombrie 2003, a respins atât acțiunea principală, cât și cererile reconvenționale.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a motivat că reclamanta nu a făcut dovada identității între imobilul ce a fost deținut în proprietate de autoarea sa și cel revendicat și, totodată, nu s-a probat că fosta proprietară, care exploata imobilul, prin perceperea de chirii, făcea parte din categoria persoanelor exceptate de la naționalizare. Cu referire la cererile reconvenționale s-a reținut că vânzarea apartamentelor către foștii chiriași s-a efectuat cu respectarea art. 9 din Legea nr. 112/1995, motiv pentru care nu s-a constatat nici un motiv de nulitate a acestor contracte.
Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 25 din 31 ianuarie 2006, rectificată prin încheierea din 14 martie 2006, a admis apelul declarat de reclamanta M.M.R.E. și cererile de aderare la apelul reclamantei formulate de pârâții I.I., I.V., V.E.P., P.S., B.I.S., A.D., D.A. și D.S. și a schimbat în parte sentința tribunalului. A fost admisă în parte acțiunea principală, precizată, și s-a constatat că reclamanta este proprietara imobilului situat în București, sectorul 1, compus din corpul A de construcție și teren în suprafață de 198 mp.
Prin aceeași decizie s-a constatat valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare atacate, respectiv contractele nr. 754 din 25 ianuarie 1997, nr. 429/112/1996, nr. 539/112/1996, nr. 592/112/1996 și nr. 629/1997, chiriașii-cumpărători fiind de bună-credință la încheierea lor și au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței referitoare la soluționarea excepției lipsei calității procesuale active, la nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare și la revendicare.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a motivat următoarele: în speță devin incidente dispozițiile art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoanele ale căror imobile au fost preluate fără titlu valabil își păstrează calitatea de proprietari avută la data preluării; art. 45 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată exceptează de la sancțiunea nulității absolute actele juridice de înstrăinare, având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil, care au fost încheiate cu bună credință; pârâții, chiriași-cumpărători, care au contractat în anii 1996-1997 "încrezându-se în mod întemeiat pe aparența de proprietar a statului înstrăinător" au fost considerați de bună-credință, în condițiile în care la momentul contractării, titlul statului nu era contestat în nici o modalitate de către persoanele îndreptățite, respectiv de reclamantă, moștenitoarea defunctei proprietare F.E.; cunoașterea de către chiriași a faptului că imobilul pe care urmau să-l cumpere a fost naționalizat în baza Decretului nr. 92/1950, nu era suficientă pentru calificarea lor drept cumpărători de rea-credință, cum greșit a pretins reclamanta; cum în speță, titlurile opuse de pârâți vizează un imobil preluat fără titlu de stat, regula generală a comparării titlurilor se întregește cu principiile ce decurg din legea specială de reparație, Legea nr. 10/2001, aplicabilă "conform art. 47, și acțiunilor în curs de judecată la data intrării ei în vigoare"; reclamanta, ca proprietară deposedată abuziv de stat și care nu își poate redobândi în natură proprietatea imobiliară pentru considerentele expuse, intră sub incidența dispozițiilor art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, având dreptul la măsuri reparatorii în echivalent prevăzute de această lege.
împotriva deciziei dată în apel, în termen legal, a declarat recurs reclamanta M.M.R.E. care a invocat următoarele critici: imobilul a fost naționalizat cu aplicarea greșită a Decretului nr. 92/1950 întrucât autoarea reclamantei era exceptată de la aplicarea acestuia: pârâții nu pot fi considerați cumpărători de bună-credință, întrucât cunoșteau că imobilul a fost preluat cu încălcarea prevederilor Decretului nr. 92/1950; greșit s-a apreciat că actele juridice de înstrăinare nu sunt lovite de nulitate absolută, deoarece au fost încheiate cu încălcarea dispozițiilor imperative ale Legii nr. 112/1995; instanța de apel nu a procedat la o comparare a titlurilor aflate în conflict, încălcând prevederile art. 480 C. civ., trebuind să considere ca preferabil titlul reclamantei, fiind primul act transcris și care provine de la adevăratul proprietar.
Recursul este fondat.
Reclamanta M.M.R.E. a învestit în cauză instanțele judecătorești, la data de 25 mai 1999, cu o acțiune fondată în drept pe prevederile art. 480 C. civ., prin care a revendicat imobilul în litigiu, solicitând, totodată, a se cerceta și hotărî că titlul în baza căruia autoarea sa a dobândit nemișcătorul este preferabil titlului statului, precum și contractelor de vânzare-cumpărare exhibate de pârâții persoane fizice. Totodată, reclamanta a cerut să se constate și nulitatea acestor acte juridice deoarece au fost încheiate cu nerespectarea Legii nr. 112/1995.
Legea nr. 10/2001, pe dispozițiile căreia instanța de apel motivează soluționarea litigiului, a fost adoptată de Camera Deputaților în ședința din 16 ianuarie 2001 și a fost publicată în M. Of. nr. 75 din 14 februarie 2001.
Unul din principiile care guvernează aplicarea legii civile în timp este cel al neretroactivității legii civile noi, potrivit cu care o lege civilă se aplică numai situațiilor ce se ivesc ori se nasc în practică după adoptarea ei, iar nu și situațiilor anterioare, trecute. într-o altă formulare, potrivit acestui principiu, trecutul scapă legii civile noi. Acest principiu este unul constituțional și de drept civil, în același timp, fiind consacrat expres prin art. 15 alin. (2) din Constituția României și art. 1 C. civ.
Nici prin dispozițiile Legii nr. 10/2001 legiuitorul nu s-a abătut de la acest principiu, mai mult, l-a recunoscut și l-a consacrat în mod expres. Astfel, potrivit art. 47 alin. (1) din legea citată [devenit art. 46 alin. (1) după modificarea operată prin Legea nr. 247/2005], prevederile acesteia sunt aplicabile și acțiunilor în curs de judecată, persoana îndreptățită putând alege calea acestei legi, renunțând la judecarea cauzei sau solicitând suspendarea ei.
Este evident, în speță, că instanța de apel a interpretat greșit această prevedere, deoarece, aplicarea legii civile noi (Legea nr. 10/2001) era posibilă numai dacă persoana îndreptățită declanșa și urma procedura administrativă prealabilă, obligatoriu instituită de noua lege, precum și dacă reclamanta își exprima neechivoc voința, fie în sensul renunțării la prezenta judecată, începută la data de 25 mai 1999 potrivit dreptului comun, fie solicitând suspendarea acestei judecăți.
Pe cale de consecință, este de reproșat instanței de apel că a aplicat dispozițiile legii civile noi unui proces început la data de 25 mai 1999, mai înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, încălcând, astfel, atât principiul constituțional și de drept civil al neretroactivității legii civile, cât și principiul disponibilității, deoarece a soluționat litigiul dintre părți într-un alt cadru procesual decât cel stabilit de reclamantă prin acțiune, așa cum a fost, ulterior, precizată.
Față de cele ce preced, s-a impus admiterea recursului declarat de reclamantă și casarea deciziei pronunțată în apel cu neobservarea enunțatelor principii, cu consecința reluării judecății la aceeași instanță, urmând ca, în rejudecare, criticile formulate de recurenta-reclamantă prin motivele de casare să fie analizate sub formă de apărări.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1797/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1684/2007. Civil → |
|---|
