ICCJ. Decizia nr. 1750/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată la data de 16 noiembrie 2004, reclamanții D.V. și B.G. au solicitat în contradictoriu cu pârâta Municipiul București prin primar, obligarea pârâtului să-i restituie în natură terenul în suprafață de 240 mp situat în București, iar în subsidiar, în cazul în care restituirea în natură nu este posibilă, obligarea pârâtei să emită dispoziție motivată prin care să facă reclamanților o ofertă de despăgubiri bănești corespunzătoare valorii reale pentru partea care nu se poate restitui în natură, respectiv restituirea în natură a părții de imobil liberă de orice afectațiuni.
în motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că imobilul menționat a aparținut tatălui său care l-a dobândit prin actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 6825 din 1 septembrie 1960, în anul 1989 construcția fiind demolată iar terenul preluat de stat în mod abuziv și fără acordarea vreunei despăgubiri.
Prin dispoziția nr. 3286/2004 le-a fost respinsă cererea de restituire în natură și li s-a oferit titluri de valoare nominală sau acțiuni la societăți comerciale pentru o valoare echivalentă de 12.868 dolari SUA, dispoziție nelegală întrucât imobilul solicitat poate fi restituit în natură, valoarea echivalentă stabilită este cu mult sub valoarea reală a terenului în cauză și nu a fost stabilită valoarea construcției demolate separat de valoarea terenului.
Prin sentința civilă nr. 573 din 2 iunie 2005 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a fost admisă în parte acțiunea reclamanților și anulată dispoziția nr. 3286/2004 emisă de Primarul General al municipiului București.
A fost obligată pârâta să emită dispoziție motivată de restituire în natură a imobilului teren în suprafață de 199,80 mp situat în București, astfel cum a fost individualizat în raportul de expertiză și în suplimentul la raport întocmite de ing. U.I., ca și dispoziția motivată prin care să facă reclamanților ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii de 116.303.336 lei a imobilului în suprafață de 20 mp ce nu poate fi restituit în natură.
De asemenea, a fost obligată pârâta să emită dispoziție motivată prin care să facă reclamanților ofertă de restituire prin echivalent corespunzătoare valorii de 447.540.191 lei reprezentând contravaloarea construcției demolate în anul 1989 situată pe terenul menționat.
Prima instanță a reținut în esență că în mod greșit a fost respinsă notificarea reclamanților, întrucât aceștia au făcut dovada că terenul și construcția edificată pe acesta au aparținut autorului lor, B.P., din proprietatea căruia au fost preluate prin expropriere de statul român.
De asemenea, din probele administrate în cauză a mai rezultat că sunt nereale susținerile pârâtei privind imposibilitatea restituirii în natură a terenului, ca și cele privind inexistența vreunei construcții pe acesta.
Ca urmare, față de stare de fapt rezultată din probele dosarului și constatând îndeplinite cerințele art. 7,art. 9 alin. (2) și art. 11 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în temeiul art. 24 din lege s-a reținut temeinicia acțiunii introductive.
Apelul declarat de pârâtă a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 39A din 25 ianuarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VII-a civilă și pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, instanță care a reținut neîndeplinirea cerințelor art. 11 pct.7 din H.G. nr. 498/2003 invocate de pârâtă, ca și nerespectarea de către aceasta a normelor legale privind evaluarea și modul de terminare a dispozițiilor corect reținute de prima instanță în soluționarea pretențiilor reclamanților.
împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta, criticând-o pentru nelegalitate, motivele căii de atac fiind încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea motivului de recurs invocat, pârâta a susținut că instanțele au analizat în mod greșit probatoriul administrat în cauză și au interpretat eronat dispozițiile art. 21.1 și art. 23 alin. (1) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001.
Au susținut că instanțele trebuiau să aibă în vedere la soluționarea cauzei, înscrisurile depuse la dosarul ce a stat la baza emiterii dispoziției și printre care nu se regăsesc probele reținute de instanță.
Recursul nu este fondat.
în interpretarea dată de recurentă dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 (fost art. 22 din lege), prezentarea de către persoana îndreptățită a dovezilor cu privire la dreptul de proprietate se poate face numai în faza procedurii administrative numai până la termenul sorocit de lege, iar primirea unei astfel de dovezi este atributul exclusiv al primarului, ele neputând fi prezentate și primite în faza jurisdicțională de către judecătorii învestiți cu soluționarea contestațiilor formulate împotriva deciziilor emise de primar.
Interpretarea dată de pârâtă dispozițiilor legale menționate este greșită.
Reglementarea prin legea specială a unei proceduri administrative a avut ca scop realizarea interesului urmărit de legiuitor, anume soluționarea cu celeritate și într-un termen rezonabil a cererilor formulate de persoanele îndreptățite pentru bunurile de care au fost în mod abuziv deposedate, respectiv repararea într-un termen cât mai scurt a prejudiciului suferit de acestea.
Este adevărat că, în scopul finalizării procedurii administrative într-un termen rezonabil, legiuitorul a impus părților implicate îndeplinirea, în anumite termene a unor obligații, printre care, pentru persoana îndreptățită, a obligației de a depune acte doveditoare ale dreptului de proprietate.
însă, atât în etapa administrativă a procedurii, cât și cea judiciară, instituțiile abilitate sunt îndrituite să administreze toate dovezile necesare pentru stabilirea, printre altele, a faptului preluării de către stat a bunului revendicat, identificarea bunului solicitat, dacă acesta poate fi restituit în natură, valoarea echivalentă a bunului imposibil de restituit în natură potrivit metodologiei impuse de legea specială, sens în care sunt prevederile pct. 10 alin. (3)-(8) din H.G. nr. 498/2003 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 și care instituie această obligație în sarcina entităților menționate, dispoziții ce se aplică în mod corespunzător și în situația imobilelor prevăzute la art. 11 din Legea nr. 10/2001.
Prin urmare, legea impune și nu interzice ca, în soluționarea notificării, să fie administrate toate dovezile necesare justei soluționări a cererii persoanei îndreptățite. Odată declanșată procedura judiciară cu privire la modul de soluționare a unor astfel de cereri în procedura administrativă, judecătorul este îndreptățit să verifice toate aspectele de fapt și de drept ale pricinii și să încuviințeze ori, în condițiile art. 129 C. proc. civ. să ordone probatoriile pe care le găsește necesare pentru a preveni orice greșeală în aflarea adevărului.
Așa fiind, primirea de către judecător și a altor dovezi decât cele administrate în procedura administrativă nu se constituie într-o practică nelegală a instanțelor, ci dimpotrivă, într-un exercițiu firesc al atribuțiilor ce-i sunt conferite de legea aplicabilă raportului juridic dedus judecății.
Ca urmare, criticile pârâtei analizate în limitele motivului de recurs invocat, se vădesc a nu fi fondate, aspect ce privește și modul de soluționare a cererii privind obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, motiv pentru care, în temeiul art. 312 C. proc. civ. recursul a fost respins ca atare.
în temeiul prevederilor art. 274 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a fost obligată să plătească reclamantei cheltuielile de judecată efectuate cu judecarea prezentei căi de atac.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1658/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 1640/2007. Civil → |
|---|
