ICCJ. Decizia nr. 2515/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 2515
Dosar nr. 29885/299/200.
Şedinţa publică din 21 martie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 623 din 3 mai 2006, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis acţiunea formulată de reclamanţii V.A., V.G.A. şi B.G. împotriva pârâtei A.V.A.S. şi a obligat pârâta să răspundă la notificările nr. 1879 din 23 iulie 2001, respectiv nr. 351 din 18 februarie 2002 formulate de reclamanţi, prin emiterea unei decizii.
Tribunalul a reţinut că în termenul prevăzut de Legea nr.10/2001, reclamanţii au solicitat acordarea de măsuri reparatorii pentru imobilele deţinute în proprietate de către SA T.D.V. , raportate la acţiunile deţinute de autorii lor la data preluării de către stat în baza Legii nr. 119/1948 şi că pârâta nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de dispoziţiile art. 23 alin. (1) coroborat cu art. 24 din Legea nr. 10/2001.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de pârâtă, potrivit deciziei civile nr. 548/A din 16 octombrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Motivul invocat în apel, în sensul că reclamanţii nu au depus documentele solicitate de pârâtă prin mai multe adrese, în vederea soluţionării notificărilor, a fost înlăturat de instanţa de apel, cu motivarea că existenţa unei corespondenţe a părţilor nu echivalează cu netemeinicia acţiunii reclamanţilor, care au dovedit îndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 22-25 din Legea nr. 10/2001. Aceste dispoziţii nu reglementează circumstanţele în care unitatea deţinătoare poate fi scutită de a nu respecta obligaţia legală şi nici efectul bunei-credinţe asupra neexecutării obligaţiei de a emite un răspuns la notificarea celor ce se pretind persoane îndreptăţite în accepţiunea legii speciale.
Împotriva deciziei instanţei de apel a declarat recurs apelanta – pârâtă A.V.A.S.
În motivarea cererii de recurs întemeiată pe cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenta reiterează situaţia de fapt prezentată în fazele procesuale anterioare, în sensul că în lipsa documentelor solicitate reclamanţilor prin adresele nr. DJ 836 din 24 februarie 2004 şi VP 1/11667 din 14 decembrie 2005 nu poate emite o decizie temeinic motivată.
Se arată că nu s-a făcut dovada că patrimoniul societăţii naţionalizate (SA T.D.V.) a fost preluat de o societate comercială în a cărei privatizare a fost implicată A.V.A.S., că nu poate fi reţinută culpa acesteia deoarece a întreprins toate demersurile legale prevăzute de dispoziţiile legii speciale şi că, potrivit prevederilor art. 28 din Legea nr. 10/2001, în situaţia în care unitatea deţinătoare nu a fost identificată, competenţa de soluţionare a notificării revine Ministerului Finanţelor Publice.
Recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente care vor suplini parţial motivarea instanţelor anterioare.
Trimiterile la prevederile Legii nr. 10/2001 vor fi făcute cu referire la numerotarea şi conţinutul articolelor din forma iniţială a legii (publicată în M.Of. nr. 75 din 14 februarie 2001), în vigoare la data înregistrării notificărilor.
În conformitate cu prevederile art. 3 lit. b), art. 18 lit. b) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii au notificat A.P.A.P.S., în prezent A.V.A.S., pentru acordarea măsurilor reparatorii în echivalent prevăzute la acea dată de lege.
Autorii reclamanţilor, nefiind unicii acţionari ai persoanei juridice naţionalizate în baza Legii nr. 119/1948 şi membri ai aceleiaşi familii potrivit art. 18 lit. a) nu erau îndreptăţiţi la restituirea în natură a imobilelor preluate din patrimoniul societăţii comerciale naţionalizate.
Procedura acordării măsurilor reparatorii în echivalent notificanţilor care se încadrau în categoria persoanelor prevăzute de art. 18 lit. b) din actul normativ analizat era reglementată exclusiv în art. 32, din interpretarea alin. (3) al acestui articol rezultând că entitatea căreia îi revenea competenţa soluţionării notificării era instituţia publică implicată în privatizare, independent de faptul că imobilele preluate abuziv erau deţinute sau nu de o societate comercială privatizată.
Conform art. 32 alin. (6) din lege, instituţia implicată în privatizare avea obligaţia să soluţioneze notificarea în termen de 60 de zile de la data primirii cererii persoanelor îndreptăţite, termen ce nu putea fi prelungit decât în condiţiile art. 28, respectiv „numai la cererea persoanei îndreptăţite în vederea completării dovezilor necesare (...)", prelungirea termenului neputând depăşi 18 luni de la data înregistrării notificării.
Dispoziţiile legale indicate impun astfel, în termeni imperativi, entităţii învestite cu soluţionarea notificării obligaţia de a emite decizie motivată în termen de cel mult 18 luni de la data înregistrării cererii.
În condiţiile în care, conform actelor dosarului (filele 11-67 dosar nr. 29426/2005 al Judecătoriei sectorului 1 care şi-a declinat competenţa către Tribunalul Bucureşti), reclamanţii au comunicat pârâtei înscrisurile constând în acte de stare civilă şi certificate de moştenitor ce atestă calitatea de succesori ai acţionarilor societăţii comerciale naţionalizate; acte doveditoare ale dreptului de proprietate asupra imobilelor preluate abuziv, precum şi ale calităţii autorilor lor de acţionari, inclusiv numărul de acţiuni deţinute şi valoarea acţiunilor raportată la valoarea integrală a capitalului social; ultimul bilanţ contabil înregistrat la data de 6 august 1947 la Camera de Comerţ şi Industrie Bucureşti; extras lista anexă la Legea nr. 119/1948, iar la data de 18 februarie 2004 au cerut pârâtei să soluţioneze „de urgenţă" notificările, cu precizarea că, în caz contrar, se vor adresa instanţei de judecată, temeinicia demersului lor în justiţie şi „culpa" pârâtei sunt pe deplin demonstrate.
Susţinerea pârâtei privind o eventuală necompetenţă de soluţionare favorabilă a notificării, invocată pentru prima dată în recurs în raport de modificarea şi completarea art. 32 (art. 31 în forma republicată a Legii nr. 10/2000) prin Legea nr. 247/2005, nu este de natură să conducă la concluzia netemeiniciei cererii de chemare în judecată, fiind evident, că recurenta-pârâtă a nesocotit prevederile art. 32 alin. (6) din lege şi că notificată fiind, a avut şi are în continuare obligaţia de a se pronunţa prin decizie motivată asupra cererilor cu care a fost învestită, indiferent de natura soluţiei pe care o va adopta.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (19 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei civile nr. 548/A din 16 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 martie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 251/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 2508/2007. Civil → |
|---|
