ICCJ. Decizia nr. 316/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 316.
Dosar nr. 19146/2/200.
Şedinţa publică din 19 aprilie 2007
Asupra recursurilor civile de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin acţiunea civilă din 13 august 2002, ulterior precizată, reclamanta B.D.M. a chemat în judecată pe pârâţii municipiul Bucureşti, SC H.N. SA, C.O. şi C.M. pentru a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare nr. 205/21219 din 27 septembrie 1996 intervenit între pârâtul vânzător municipiul Bucureşti prin SC H.N. SA şi pârâţii cumpărători C.O. şi C.M., precum şi pentru a fi obligaţi pârâţii să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti.
La 16 ianuarie 2003 pârâţii C. au formulat cerere reconvenţională solicitând să se constate că sunt cumpărători de bună credinţă ai imobilului revendicat, iar la 18 noiembrie 2003 aceiaşi pârâţi au chemat în garanţie pe ceilalţi pârâţi cerându-le să răspundă în cadrul garanţiei pentru evicţiune.
Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a pronunţat sentinţa civilă nr. 472 din 14 mai 2004, prin care a admis acţiunea în parte, a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare intervenit între părţi, a obligat pe pârâţii C. să lase un apartament din imobilul în litigiu în deplina proprietate şi posesie a reclamantei, respingând ca inadmisibil capătul de cerere revendicatoriu formulat contra pârâţilor municipiul Bucureşti şi SC H.N. având ca obiect restul imobilului, ca neîntemeiată cererea reconvenţională şi ca lipsită de obiect cererea de chemare în garanţie.
Prin Decizia civilă nr. 1003 din 31 mai 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondate apelurile declarate de SC H.N. SA şi Primăria municipiului Bucureşti, a admis apelul formulat de reclamanta B.(G.)D.M., a anulat partea din sentinţa primei instanţe privind soluţionarea excepţiei lipsei calităţii procesuale a Primăriei municipiului Bucureşti, a menţinut dispoziţiile referitoare la nulitatea contractului de vânzare-cumpărare, la revendicarea în raport cu pârâţii persoane fizice, la cererea reconvenţională şi la cererea de chemare în garanţie, reţinând cauza pentru evocarea fondului asupra capătului de cerere privind revendicarea în raport cu Primăria municipiului Bucureşti.
Evocând fondul în sensul celor mai sus hotărâte, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 272 din 20 iunie 2006, prin care a admis acţiunea civilă introdusă de reclamanta B.D.M. împotriva pârâtului municipiul Bucureşti şi l-a obligat pe acesta să lase în deplina proprietate şi posesie a reclamantei partea neînstrăinată din imobilul situat în sector 1.
Împotriva arătatelor decizii ale Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs municipiul Bucureşti, C.O., C.M. şi Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului, ultima acţionând la cererea şi în interesul recurenţilor C.
Prin recursul Municipiului Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1003 din 31 mai 2005 se susţine că greşit instanţa de apel a respins apelul declarat de actualul recurent, deoarece la data perfectării contractului de vânzare-cumpărare statul era proprietarul necontestat al imobilului, titlul acestuia nefiind desfiinţat, iar părţile au fost de bună-credinţă, fiind astfel incidente dispoziţiile art. 46 din Legea nr. 10/2001, indiscutabil fiind că au fost respectate condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., nefiind înlăturată de către reclamantă, potrivit cu art. 1169 C. civ., prezumţia relativă de bună credinţă.
Încadrând cele astfel susţinute în cazurile de recurs reglementate prin art. 304 pct. 8, 9 şi 10 C. proc. civ., municipiul Bucureşti a cerut modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului său cu consecinţa respingerii acţiunii reclamantei.
Prin secundul recurs, încadrat de asemenea în prevederile art. 304 pct. 8, 9, 10 C. proc. civ., municipiul Bucureşti a cerut, cu aceleaşi consecinţe, modificarea deciziei nr. 272 din 20 iunie 2006.
Dezvoltând recursul, municipiul Bucureşti a susţinut că instanţa de apel a aplicat greşit legea, deoarece a rezolvat litigiul pe calea dreptului comun, inadmisibilă după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, chiar dacă Primăria municipiului Bucureşti nu a soluţionat încă cererea de restituire în natură, reclamanta având la îndemână numai posibilitatea de a cere în justiţie obligarea Primarul General al municipiului Bucureşti de a emite dispoziţie motivată prin care să se pronunţe asupra notificării ce i-a fost făcută de către reclamantă.
Recursurile declarate de pârâţii C.O. şi C.M., precum şi de Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului vor fi examinate împreună, dat fiind că ultimul dintre ele a fost declarat în favoarea pârâţilor C.
Prin aceste recursuri este atacată Decizia civilă nr. 1003/2005 sub următoarele aspecte:
- ambele instanţe au aplicat greşit în cauză principiul autorităţii lucrului judecat, pentru că la dosar nu există o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă care să constate nulitatea titlului statului, astfel că titlul valabil al statului este dat de sentinţa civilă nr. 7721 din 25 decembrie 1963 pronunţată de Tribunalul Popular al raionului 30 Decembrie, care a trecut în proprietatea statului imobilul abandonat de fosta lui proprietară;
- au fost încălcate prevederile Legii nr. 112/1995, HG nr. 20/1996 şi HG nr. 11/1997, în raport cu care imobilul apărea ca fiind preluat cu titlu de către stat, precum şi dispoziţiile art. 18 lit. d), art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, art. 480, art. 948, art. 966, art. 971, art. 1295 şi art. 1898 C. civ. întrucât instanţele au reţinut greşit că pârâţii au fost de rea credinţă la momentul perfectării contractului de vânzare-cumpărare, deşi probele atestă că au luat cunoştinţă numai ulterior despre acţiunea reclamantei făcută în scopul redobândirii imobilului;
- în fine instanţa de apel a încălcat dispoziţiile legale aplicabile, refuzând să observe că pârâţii C. erau chiriaşii apartamentului în litigiu, locuind efectiv în acesta, îndeplinind condiţiile din art. 9 alin. (6) din Legea nr. 112/1995, că apartamentul nu era exceptat de la vânzare conform art. 10 din aceiaşi lege, iar vânzarea s-a făcut după expirarea termenului prevăzut prin art. 14 din acelaşi act normativ;
- acţiunea în revendicare a fost admisă cu încălcarea art. 18 pct. d, art. 46 din Legea nr. 10/2001 şi art. 1 pct. 2, art. 9 pct. 2, art.1 1 pct. d din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, potrivit cu care nu este posibilă retrocedarea pe cale administrativă în cazul imobilelor vândute foştilor chiriaşi cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi cu bună-credinţă;
- instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 261, art. 296 şi art. 297 C. proc. civ. pentru că, în soluţionarea mai multor apeluri declarate împotriva unei singure sentinţe, a pronunţat două hotărâri în loc de una singură, iar soluţiile date în privinţa cererii reconvenţionale şi a cererii de chemare în garanţie nu sunt motivate, părţile fiind puse în imposibilitate de le ataca, fiindu-le astfel încălcat în mod grav dreptul la apărare;
- aceeaşi instanţă a încălcat prevederile art. 277 C. proc. civ. prin obligarea în solidar a pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată;
- instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra unor dovezi hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii, anume adresele nr. 12390 din 20 septembrie 1996 emisă de SC H.N. SA şi nr. 13295 din aceeaşi dată emisă de Administraţia Financiară a sectorului 1, prin care se atestă că imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului în baza Decretului nr. 111/1951 conform sentinţei civile nr. 772 din 25 decembrie 1963; numai prin neobservarea acestora statuându-se că pârâţii cumpărători nu ar fi depus diligenţe suficiente în scopul aflării situaţiei juridice a apartamentului.
Pentru toate aceste motive, încadrate în cazurile de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 7, 9, 10 C. proc. civ., pârâţii au cerut în principal admiterea recursului şi modificarea deciziei atacate în sensul respingerii acţiunii reclamantei şi admiterii cererii reconvenţionale, iar în subsidiar casarea aceleiaşi decizii şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel.
Cu o motivare identică, pârâţii C.O. şi C.M. au declarat recurs şi împotriva deciziei civile nr. 272 din 20 iunie 2006.
Examinând recursurile astfel declarate şi motivate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată cele ce succed.
1) Tribunalul Popular al raionului 30 Decembrie Bucureşti a pronunţat sentinţa civilă nr. 7721 din 25 decembrie 1963, prin care a dispus trecerea în patrimoniul statului a imobilului proprietatea M.T.S. compus din teren în suprafaţă de 461 mp şi construcţie, situat în Bucureşti, Raion 30 Decembrie.
Trecerea efectivă în proprietatea statului s-a făcut prin Decizia nr. 544 din 4 iunie 1964 emisă de Comitetul Executiv al Raionului „30 Decembrie" Bucureşti.
Prin Decizia civilă nr. 1966 A din 11 septembrie 1996, Tribunalul municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis apelul declarat de B.M. împotriva sentinţei civile nr.1384 din 2 iunie 1996 pronunţată de Judecătoria sectorului 1 Bucureşti, pe care a schimbat-o în sensul că a admis acţiunea civilă introdusă de B.M. şi, în contradictoriu cu Consiliul Local al Municipiului Bucureşti, RA I. şi SC H.N. SA, a constatat nulitatea măsurii de trecere în proprietatea statului a imobilului situat în sector 1, compus din construcţie şi teren conform deciziei nr. 544 din 4 iunie 1964 a fostului Sfat Popular Raion 30 Decembrie.
Fără a opera în cauză cu forţa excepţiei autorităţii lucrului judecat în sensul reglementat prin art. 166 C. proc. civ., Decizia civilă nr. 1966 A din 11 septembrie 1996 a Tribunalului municipiului Bucureşti, secţia a III-a civilă, constituie o probă de neînlăturat a nulităţii titlului de proprietate pe care statul îl exhiba asupra imobilului în litigiu.
Consecinţa imediată a hotărârii judecătoreşti de mai sus a constat în scoaterea imobilului din sfera de reglementare a Legii nr. 112/1995, începând cu data pronunţării hotărârii, 11 septembrie 1996, de la care hotărârea era definitivă prin ea însăşi, cu atât mai mult cu cât Consiliul Local al municipiului Bucureşti a fost prezent la dezbateri şi a pus concluzii prin consilierul său juridic.
Aceasta pentru că, aşa cum prevede prin art. 1 alin. (1), Legea nr. 112/1995 a reglementat numai situaţia juridică a imobilelor cu destinaţia de locuinţe, trecute în proprietatea statului cu titlu, permiţând prin art. 9 vânzarea către chiriaşi a acelor apartamente care nu se restituie în natură foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora.
Aşadar, în ce priveşte pe vânzătorul către foştii chiriaşi C. de la data de 27 septembrie 1996 este în afara oricărei discuţii reaua sa credinţă, indiferent de eventuala comunicare ulterioară a arătatei hotărâri judecătoreşti.
În aceste condiţii de fapt, corect instanţa de apel a statuat în sensul că nici cumpărătorii C. nu pot pretinde cu temei că au acţionat cu bună-credinţă, fiind evident că, printr-o minimă diligenţă, aceştia ar fi avut posibilitatea de a cunoaşte regimul juridic real al imobilului în care este situat apartamentul cumpărat.
2) Nu poate fi primită susţinerea inadmisibilităţii acţiunii în justiţie la care a recurs reclamanta.
Nu este negat faptul că reclamanta a declanşat procedura specială prevăzută de Legea nr. 10/2001 şi că primăria notificată nu s-a pronunţat asupra notificării prin emiterea de către primarul general a unei dispoziţii motivate în termenul defipt de aceeaşi lege.
Desigur, reclamanta ar fi avut şi posibilitatea de a cere justiţiei să oblige acea primărie să îndeplinească obligaţia pusă de lege în sarcina sa.
Este, de asemenea, adevărat că Legea nr. 10/2001 nu reglementează situaţia tăcerii entităţii notificate, însă lacuna legii nu are semnificaţia susţinută în faţa instanţei de recurs.
Dimpotrivă, în atare ipoteză, persoana îndreptăţită are posibilitatea de a cere justiţiei să dispună ea însăşi asupra cererii de restituire în natură a imobilului preluat abuziv de stat, adică să se pronunţe asupra unui drept cu caracter civil, numai astfel dându-se eficienţă accesului la justiţie ca drept consacrat prin art. 21 din Constituţie, precum şi prin art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale.
3) La data pronunţării deciziei civile nr. 1003 din 31 mai 2005 erau aplicabile dispoziţiile art. 297 alin. (1) C. proc. civ. în forma potrivit cu care, în caz de admitere a apelului pentru judecarea în primă instanţă fără cercetarea fondului, cum este situaţia în speţă, instanţa de apel va evoca fondul şi va judeca procesul, pronunţându-se o hotărâre definitivă.
Dispoziţia enunţată nu exclude posibilitatea pronunţării în apel a două hotărâri consecutive, care să rezolve ansamblul pricinii în două etape, cum a procedat şi instanţa de apel în prezenta cauză, şi deşi nu presupune asemenea modalitate, nerecomandabilă de altfel pentru acurateţea actului de justiţie, nici nu prevede sancţiunea nulităţii unor atare hotărâri.
4) Critica referitoare la nepronunţarea instanţei de apel asupra unor probe administrate şi hotărâtoare este inadmisibilă, nemaiconstituind caz de recurs după abrogarea fostului pct. 11 al art. 304 C. proc. civ.
5) Este lipsit de folos practic recursul declarat de pârâţii C. împotriva deciziei civile nr. 272 din 20 iunie 2006 a aceleaşi instanţe de apel, dat fiind că prin aceasta a fost rezolvat litigiul distinct dintre celelalte părţi din acelaşi proces.
6) Corect instanţa de apel, prin Decizia nr. 1003 din 31 mai 2005, a obligat pe apelanţii din acea fază procedurală la plata cheltuielilor de judecată făcute de reclamantă, deoarece acei apelanţi au căzut în pretenţii apărând interese contrare celor ale reclamantei, astfel că sunt aplicabile prevederile art. 274 alin. (1) şi art. 277 C. proc. civ.
7) Considerentele expuse răspund tuturor criticilor deduse acestei judecăţi şi impun concluzia că recursurile sunt nefondate, astfel că acestea vor fi respinse în temeiul prevederilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de C.O., C.M., municipiul Bucureşti, prin primarul general şi Organizaţia pentru Apărarea Drepturilor Omului împotriva deciziei nr. 272 din 20 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 19 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 303/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 302/2007. Civil → |
|---|
