ICCJ. Decizia nr. 3326/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3326
Dosar nr. 6796/1/200.
Şedinţa publică din 24 aprilie 2007
Deliberând în condiţiile art. 256 C. proc. civ. asupra cauzei civile de faţă a reţinut următoarele:
Reclamanta P.A.M., prin cererea formulată la 25 mai 2000 şi înregistrată la 12 octombrie 2000 pe rolul Judecătoriei sectorului 2, a solicitat în contradictoriu cu pârâţii C.S.M.B., SC A. SA, G.V. şi P.R.I.A. obligarea acestora de a-i lăsa în deplină proprietate şi posesie imobilul situat în Bucureşti, precum şi constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 459/1996 şi 1000/1996 încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995 între părţi.
Tribunalul Bucureşti, secţia civilă, instanţă învestită cu soluţionarea cererii de chemare în judecată urmare a declinării competenţei de soluţionare a cauzei dispusă de Judecătoria sectorului 2 prin sentinţa civilă nr. 8775 din 29 iunie 2000, prin sentinţa nr. 1758 din 11 decembrie 2002, a admis ambele capete de cerere, în sensul că a contestat nulitatea celor două contracte de vânzare-cumpărare şi a obligat pe pârâte să lase reclamantei în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu.
Prin considerentele hotărârii se arată că reclamanta este moştenitoarea defunctului P.P., proprietar al imobilului depus judecăţii conform contractului de vânzare-cumpărare nr. 38.105/1940, nemişcător ce a intrat în proprietatea statului ca efect al Decretului nr. 92/1950.
Instanţa arată că, deşi reclamanta a notificat pe înstrăinătorul SC A. SA, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi pe pârâtul G.V. să nu procedeze la vinderea, respectiv cumpărarea imobilului către chiriaşi, s-a procedat înstrăinarea apartamentelor din imobil.
Reaua credinţă a vânzătorului Primăria Municipiului Bucureşti, prin SC A. SA, a fost astfel pe deplin dovedită.
Şi pârâtul G.V. a fost de rea credinţă deoarece a fost încunoştiinţat despre intenţia reclamantei de a-şi redobândi bunul şi, ca atare, nu se poate prevala de dispoziţiile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.
Cum statul nu a preluat imobilul cu titlu valabil în sensul art. 6 din Legea nr. 213/1998, imobilul nu putea fi vândut în temeiul Legii nr. 112/1995. Se arată că nici pârâta P.R. nu poate fi considerată cumpărător de bună credinţă deoarece, cu minime diligenţe, putea să afle despre intenţia reclamantei.
În aceste condiţii nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 18 lit. d) din Legea nr. 10/2001, deoarece contractele s-au încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995.
Soluţia de admitere se impune cu atât mai mult cu cât acţiunea a fost introdusă anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 şi pentru că în acest fel se evită posibilitatea ca Statul Român să fie obligat la despăgubiri de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, precum în cazul Brumărescu.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă, investită cu soluţionarea apelurilor declarate de pârâţii municipiul Bucureşti, prin primarul general, G.V. şi P.R. împotriva sentinţei menţionate, prin Decizia nr. 96/A din 22 ianuarie 2004 a respins căile de atac ca nefondate.
În susţinerea hotărârii adoptate se arată că imobilul a fost naţionalizat prin Decretul nr. 92/1950, fără titlu, întrucât proprietarul nu se încadra în categoriile sociale prevăzute de lege.
Împrejurarea că acesta ar mai fi avut în proprietate şi alte apartamente nu poate constitui temei al naţionalizării, întrucât măsura contravenea dispoziţiilor constituţionale din epocă, care garantau proprietatea.
SC A. SA, cu adresa nr. 3245 din 12 august 2003, a comunicat că imobilul are aceeaşi componenţă ca la momentul naţionalizării.
Buna credinţă la încheierea unui act civil constă în existenţa unei certitudini, fără umbră de îndoială, asupra elementelor esenţiale ale acestuia, în cauza de faţă interesând calitatea de proprietar a vânzătorului asupra bunului vândut.
Pârâtul G. a fost notificat expres de reclamantă că intenţionează să redobândească imobilul, iar pârâta P.R., cunoştea că imobilul fusese naţionalizat, împrejurare ce crea un dubiu, pe fondul căruia trebuia să depună diligenţe pentru a fi sigură că imobilul nu este revendicat.
Împotriva deciziei sus arătate au declarat recurs pârâţii Municipiul Bucureşti, prin primarul general G.V. şi P.R.I.A.
1.Recurentul Municipiul Bucureşti, critică Decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ., cu motivarea că Decretul nr. 92/1950 a fost considerat ca reprezentând titlu valabil al statului, dacă a fost aplicat cu respectarea dispoziţiilor sale.
Autorul reclamantei, potrivit probatoriului administrat, se încadra în dispoziţiile art. I din decret, astfel încât actul normativ a fost corect aplicat.
Nulitatea actelor de vânzare-cumpărare a fost greşit constatată deoarece actele nu au fost încheiate cu rea credinţă.
Chiar dacă a existat o cerere de retrocedare formulată în temeiul Legii nr. 112/1990, nu înseamnă că reclamanta avea vocaţia redobândirii bunului.
La momentul încheierii contractelor nu exista litigiu pe rolul instanţelor prin care să se tindă la redobândirea imobilului.
2.Pârâtul G.V. critică Decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 7, 9 şi 10 C. proc. civ. pentru următoarele aspecte:
2.1.Instanţa nu a examinat şi nu s-a pronunţat asupra tuturor motivelor de apel.
Astfel, deşi s-a invocat excepţia nulităţii actelor efectuate în dosar după data de 8 noiembrie 2001, instanţa a omis să se pronunţe asupra ei, în condiţiile în care motivul de suspendare nu încetase.
Reluarea judecăţii s-a făcut fără ca procedura administrativă să fie finalizată.
Judecata cauzei a fost reluată prematur, astfel încât toate actele efectuate după repunerea pe rol, inclusiv hotărârea judecătorească, trebuie anulate.
2.2. Instanţa nu a soluţionat nici excepţia inadmisibilităţii acţiunii în revendicare promovată de un singur proprietar, în cazul proprietăţii indivize. Reclamanta nu este singurul moştenitor, aceeaşi calitate având-o şi N.C.I.M.
2.3. Excepţia nulităţii acţiunii reclamantei pentru lipsa individualizării obiectului în raport cu cerinţele art. 112 alin. (3) C. proc. civ. nu a fost soluţionată.
Reclamanta a făcut doar o descriere generică a imobilului, fără a individualiza cele două apartamente.
2.4. Acţiunea în revendicare a fost admisă, deşi autorul reclamantei era deţinătorul unor moşii şi numeroase imobile, ce făceau aplicabile dispoziţiile Decretului nr. 92/1950.
Recurentul a fost de bună credinţă la data încheierii contractului, având certitudinea că a cumpărat de la adevăratul proprietar, deoarece la art. 1 alin. (2) din Normele metodologice privind aplicarea Legii nr. 112/1995, Decretul nr. 92/1950 este indicat drept un act normativ de preluare cu titlu.
Contractul a fost încheiat cu respectarea dispoziţiilor Legii nr. 112/1995 şi în condiţiile în care recurentul nu a avut cunoştinţă de faptul că reclamanta ar fi cerut restituirea imobilului.
Reclamanta nu a făcut dovezi referitoare la notificarea adresată recurentului, respectiv procesul-verbal de comunicare întocmit cu respectarea condiţiilor prevăzute de art. 100 C. proc. civ..
2.6. La dosarul cauzei există probe contradictorii referitoare la notificarea vânzătorului. Instanţa trebuia să facă verificări, potrivit art. 184 C. proc. civ., în sensul de a stabili dacă vânzătorul a fost sau nu notificat.
3.Pârâta P.R.I.A., critică Decizia din perspectiva dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 9 şi 10 C. proc. civ. pentru motivele ce urmează.
3.1.Instanţa a reţinut greşit reaua credinţă a recurentei, deoarece din întregul probatoriu administrat în cauză a rezultat că s-au făcut toate diligenţele necesare pentru aflarea situaţiei juridice a imobilului.
3.2.Instanţa de apel nu a răspuns criticii referitoare la conceptul de „minime diligenţe" fără a face distincţie între situaţia recurentei şi a celuilalt cumpărător, ce a fost notificat.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia civilă nr. 7498 din 30 septembrie 2005, a admis recursurile declarate, a casat Decizia pronunţată în apel, a admis apelurile formulate, şi, drept consecinţă, a schimbat sentinţa în tot în sensul că a respins acţiunea.
Prin considerentele deciziei se arată cele ce succed.
Legea aplicabilă în cauză, în ceea ce priveşte nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare este Legea nr. 112/1991 astfel cum precizează reclamanta.
Articolul 2 al legii limitează restituirea în natură către foştii proprietari numai la categoria celor ce au calitatea de chiriaşi ai imobilului.
Reclamanta a solicitat Comisiei pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 fie restituirea în natură, fie acordarea de despăgubiri.
Intenţia de restituire în natură a imobilului s-a manifestat la data înregistrării acţiunii, 25 mai 2000, iar apoi la 6 noiembrie 2001 prin cererea depusă în baza Legii nr. 10/2001, dispoziţii inaplicabile cauzei.
Principiul ocrotirii bunei credinţe arată că buna credinţă este totdeauna prezumată.
În condiţiile art. 9 din Legea nr. 112/1995, pârâţii au încheiat contractele cu bună credinţă, având în vedere şi comunicările organelor abilitate.
Plecând de la necesitatea de protejare a siguranţei şi stabilităţii circuitului civil, a încrederii publice în actele de dobândire a proprietăţii încheiate în condiţii de eroare publică asupra calităţii de proprietar asupra bunului a înstrăinătorului, când nimic nu i se poate imputa subdobânditorului, victimă şi el a acelei erori, în practica judiciară şi în doctrină, a fost consacrat principiul validităţii aparenţei în drept, a cărui esenţă este exprimată prin adagiul error communis facit jus.
Nu au relevanţă notificările făcute de reclamantă, deoarece aceasta avea dreptul numai la despăgubiri, pe care reclamanta le poate solicita chiar adresându-se Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Petenta P.A.M., prin cererea înregistrată la 26 aprilie 2004 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a solicitat în temeiul dispoziţiilor art. 322 alin. (1) pct. 4, teza finală C. proc. civ., retractarea deciziei pronunţate în recurs pentru motivele ce succed.
Dosarul cauzei, deşi iniţial fusese repartizat completului de judecată nr.1 de la termenul din 23 septembrie 2005, a fost soluţionat, la aceeaşi dată de completul nr. 2.
Ancheta declanşată de Consiliul Superior al Magistraturii cu privire la mutarea dosarului de la un complet la altul s-a finalizat prin sancţionarea preşedintelui secţiei. Faţă de preşedintele completului de judecată nu s-a luat nici o măsură disciplinară întrucât pe parcursul cercetării acesta s-a pensionat.
S-a stabilit că cei doi judecători au schimbat completul ce urma să soluţioneze dosarul deoarece preşedintele completului de judecată avea un interes în cauză: fiul recurentei P.R.A.I. era medicul ce îl tratase pe soţul său.
Prin întâmpinarea formulată de intimata P.R.A.I. s-a solicitat respingerea cererii ca inadmisibilă pentru două considerente: judecătorul sancţionat nu a făcut parte din completul de judecată pe de o parte, iar pe de altă parte, împrejurarea că revizuenta a sesizat C.E.D.O. semnifică că s-au epuizat căile de atac interne, condiţie de admisibilitate pentru sesizarea Curţii, conform art. 35 pct. 1 din C.E.D.O.
Intimaţii Municipiul Bucureşti, SC A. SA şi G.V. nu au formulat întâmpinare, însă, cu ocazia dezbaterilor asupra cererii de revizuire, intimatul G.V. a invocat excepţia inadmisibilităţii deoarece judecătorul nu a fost sancţionat în acea cauză pentru exercitarea funcţiei, cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
În dovedirea cererii de revizuire s-au administrat probe cu înscrisuri, respectiv hotărârea nr. 3J din 28 martie 2006 a Consiliului Superior al Magistraturii (C.S.M.) şi Decizia nr. 15 din 27 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători.
Analizând cererea formulată în raport de temeiul de drept invocat şi probatoriile administrate în cauză, instanţa reţine cele ce succed.
Codul de procedură civilă, în art. 322 pct. 4, cuprinde trei ipoteze distincte, ipoteza finală, sancţionarea disciplinară a unui magistrat, fiind cea invocată în cauză.
Revizuirea unei hotărâri judecătoreşti implică, în acest caz, îndeplinirea cumulativă a trei condiţii: condamnarea disciplinară a unui magistrat, sancţionarea disciplinară trebuie să se fi produs pentru exercitarea funcţiei cu „rea credinţă" sau gravă neglijenţă, iar sancţionarea trebuie să fi fost aplicată în cauza ce formează obiectul revizuirii.
În cauza de faţă, prin hotărârea nr. 3J din 28 martie 2006 a Consiliului Superior al Magistraturii, preşedintele secţiei civile şi de proprietate intelectuală a fost sancţionat disciplinar pentru săvârşirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004, hotărâre devenită irevocabilă prin Decizia nr. 15 din 28 noiembrie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, completul de 9 judecători.
Sancţiunea disciplinară a fost aplicată ca urmare a intervenţiilor judecătorului în schimbarea completului investit cu soluţionarea dosarului civil nr. 10341/2004, în care s-a pronunţat Decizia supusă căii de retractare.
Cu privire la preşedintele completului de judecată ce a pronunţat Decizia nr. 7498 din 30 septembrie 2005, Consiliul Superior al Magistraturii, după ce reţine conduita sa culpabilă, în sensul că aceasta a urmărit soluţionarea dosarului nr. 10341/2004 în scopul realizării unor interese personale, respinge ca rămasă fără obiect acţiunea disciplinară exercitată faţă de doamna judecător întrucât Preşedintele României a dispus eliberarea sa din funcţia de judecător, ca urmare a pensionării.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin Decizia arătată, reţine aceeaşi situaţie de fapt şi încadrare juridică, modificând hotărârea în sensul că a înlocuit sancţiunea excluderii din magistratură cu sancţiunea disciplinară a diminuării indemnizaţiei de încadrare brută cu 15 % pe o perioadă de 3 luni.
Intimaţii au invocat neîndeplinirea a două dintre condiţiile cazului de revizuire: judecătorul sancţionat nu a făcut parte din completul de judecată ce a pronunţat Decizia nr. 7498 din 30 septembrie 2005, iar abaterea disciplinară pentru care a fost sancţionat este cea prevăzută de art. 99 lit. b) din Legea nr. 303/2004 (intervenţii pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror) şi nu pentru cea prevăzută de art. 99 lit. b) din lege (exercitarea funcţiei, inclusiv nerespectarea normelor de procedură, cu rea credinţă sau din gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune).
Excepţiile sunt nefondate.
Aşa cum s-a arătat, art. 322 pct. 4 C. proc. civ. cuprinde trei ipoteze distincte. Prima dintre ele se referă la condamnarea definitivă a unui judecător, martor sau expert, care a luat parte la judecata pricinii, pentru o infracţiune privitoare la pricină.
Legiuitorul, pentru această ipoteză, stabileşte drept situaţie premisă participarea judecătorului condamnat definitiv la judecata cauzei.
Pentru cea de-a treia ipoteză, legiuitorul foloseşte însă termenul generic de magistraţi, noţiune ce include, alături de judecători şi procurorii.
Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca doar judecătorii ce au făcut parte din completul de judecată să fie incluşi în ipoteza finală a art. 322 pct. 4 C. proc. civ., ar fi fost utilizaţi aceiaşi termeni ca în prima ipoteză: judecător care a luat parte la judecată.
Prin folosirea noţiunii de magistrat în loc de „judecător care a luat parte la judecată" dispoziţiile de procedură se referă, ca în speţa de faţă, şi la ipoteza sancţionării disciplinare în legătură cu cauza a unui judecător ce nu a luat parte la judecată.
Soluţia se impune cu atât mai mult cu cât impunitatea disciplinară a judecătorului ce a făcut parte din completul de judecată, urmare a eliberării din funcţie, ar determina, de plano, respingerea revizuirii ca inadmisibilă.
O asemenea abordare în absenţa unor dispoziţii privind constatarea pe cale incidentă a săvârşirii abaterii disciplinare de chiar instanţa de revizuire, contravine dispoziţiilor art. 3 C. civ. şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, potrivit cărora judecătorii nu pot refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă, a dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie şi a dispoziţiilor art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale referitoare la dreptul oricărei persoane de a fi judecată de către o instanţă independentă şi imparţială.
Revizuentei i-a fost încălcat acest drept fundamental datorită conduitei culpabile a celor doi judecători.
Astfel, completul de 9 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în considerentele deciziei pronunţate în recurs, arată că judecătorul fondului avea „un interes de necontestat... de a se implica în soluţionarea acelui dosar, ca urmare a obligaţiilor pe care considera că le-ar avea faţă de o anumită parte din dosar şi că mutarea dosarului la completul prezidat de acest judecător s-a realizat datorită imixtiunii preşedintelui de secţie", noţiunea de imixtiune referindu-se la orice atingere adusă principiului prin care se consacră că judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii, indiferent dacă autorul urmăreşte ori nu realizarea unui interes prin intervenţia sa.
Drept urmare, inadmisibilitatea invocată sub acest aspect, nu are acoperire în textul de procedură menţionat.
Ce-a de-a treia condiţie cerută de ipoteza finală a art. 322 pct. 4 C. proc. civ. comportă clarificări pentru a stabili dacă textul de procedură se referă strict la abaterea disciplinară prezentă în Legea nr. 303/2004 la art. 99 lit. h).
Dacă intenţia legiuitorului ar fi fost aceea ca sancţiunea disciplinară să se refere doar la prima ipoteză a abaterii disciplinare înscrise în Legea nr. 303/2004 la art. 99 lit. h), exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, cu excluderea ipotezei referitoare la nerespectarea normelor de procedură, ar fi fost făcută trimitere expresă la prevederile legii speciale.
În absenţa acestor dispoziţii exprese de procedură rezultă că intenţia legiuitorului a fost aceea ca orice activitate săvârşită cu rea credinţă de un magistrat, ce poate atrage răspunderea disciplinară în condiţiile art. 98-99 din Legea nr. 303/2004, să facă obiect al cazului de revizuire în discuţie, căci esenţa acestui motiv de retractare este asanarea erorii judiciare săvârşite urmare a relei credinţe exercitate în funcţia de judecător.
Ne vom referi în cauza de faţă doar la noţiunea de rea credinţă şi nu şi la cea de gravă neglijenţă, dat fiind situaţia de fapt reţinută de cele două instanţe de judecată: Consiliul Superior al Magistraturii şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
Conceptul de rea-credinţă acoperitor unor varia situaţii de fapt, semnifică intenţia unei persoane ce acţionează în scopul de a produce rezultate negative în viaţa socială, de a dăuna altuia.
Fără doar şi poate cei doi magistraţi au acţionat cu rea credinţă atunci când, în scopul realizării interesului unuia dintre ei, au încălcat normele referitoare la dreptul la un proces echitabil al revizuentei.
Intimaţii au invocat în apărare, drept motiv de inadmisibilitate, împrejurarea că revizuenta a formulat cerere individuală la Curtea Europeană a Drepturilor Omului, deoarece instanţa de contencios european a drepturilor omului nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de atac interne. Rezultă astfel că apărarea nu poate fi primită.
Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii nu poate avea loc decât în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege.
Condiţia invocată de intimată, epuizarea căilor de atac interne, nu are legătură cu pricina de faţă, cât timp analizarea condiţiilor de admisibilitate a sesizării adresată de revizuentă C.E.D.O. aparţine acestei instanţe şi nu instanţei române, pe de o parte, iar pe de altă parte legiuitorul nu a inclus printre cerinţele de admisibilitate a revizuirii şi pe aceea invocată.
Pentru considerentele arătate instanţa va respinge excepţia de inadmisibilitate a cererii de revizuire sub cele trei aspecte invocate.
Faţă de cele ce preced rezultă că cele trei condiţii de admisibilitate cerute de legiuitor sunt întrunite, deoarece un magistrat a fost sancţionat disciplinar pentru exercitarea funcţiei cu rea-credinţă în legătură cu pricina în discuţie.
Potrivit dispoziţiilor art. 327 alin. (1) C. proc. civ. cererea de revizuire va fi încuviinţată, urmând ca Decizia pronunţată în recurs să fie schimbată în tot, în sensul respingerii ca nefondate a recursurilor declarate pentru motivele ce se vor arăta.
Autorul reclamantei, P.P., a fost proprietarul imobilului situat în Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 38105/1940 de Tribunalul Ilfov.
Imobilul a trecut în patrimoniul statului ca efect al actului de naţionalizare din 1950, Decretul nr. 92, fără titlu valabil în sensul dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 213/1998, întrucât prevederile sale contraveneau dispoziţiilor constituţionale din 1948 şi art. 481 C. civ., care garantau dreptul de proprietate privată al persoanelor fizice.
În afară de aceste înscrisuri, actul normativ a fost greşit aplicat dat fiind calitatea sa de angajat la data naţionalizării, al Atelierului de Prelucrat Materiale Plastice şi Reziduri Parafinoase, categorie socio-profesională exceptată prin art. II de la aplicarea dispoziţiilor actului normativ arătat.
Chiar reţinând calitatea de avocat a autorului reclamantei, astfel cum rezultă din contractul de vânzare-cumpărare a imobilului, nemişcătorul nu putea fi naţionalizat dat fiind calitatea sa de intelectual profesionist.
După intrarea în vigoare a Legii nr. 112/1995, reclamanta a solicitat restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru bunul preluat abuziv de stat, prin cererea înregistrată sub nr. 1380/1996, astfel cum rezultă din adresa nr. 64 din 3 ianuarie 2001 eliberată de Comisia Locală pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 (fila 98, dosar tribunal).
Reclamanta, prin notificările trimise prin intermediul executorului judecătoresc al Judecătoriei sectorului 2 a înştiinţat SC A. SA, Comisia pentru aplicarea Legii nr. 112/1995 şi pe cumpărătorul G.V. să nu procedeze la vinderea imobilului către chiriaşi, (filele 5,7 şi 9, dosar judecătorie).
Din conţinutul notificărilor, transmise la 25 iulie 1996, anterior încheierii contractelor de vânzare-cumpărare nr. 459/1996 şi 1000/1996, rezultă că reclamanta a contestat titlul valabil al statului asupra imobilului în litigiu, descris ca fiind compus din 3 camere la subsol; 3 camere, bucătărie, wc, debara, 1 antreu şi o cămară la parter; 2 camere, hol, baie, oficiu, wc, balcon şi terasă la etajul I şi o cameră mansardată în pod astfel cum rezultă din (precizările de la 14 iunie 2001 aflate la fila 84 în dosar nr. 4627/2000).
Dat fiind contestările reclamantei, statul nu putea proceda la înstrăinarea spaţiilor ocupate de chiriaşi până la clarificarea situaţiei juridice a acestora, în sensul de a se verifica valabilitatea titlului statului, deoarece doar imobilele preluate de stat cu titlu făceau obiect al Legii nr. 112/1995.
Prezumţia bunei-credinţe a cumpărătorilor la încheierea actelor de înstrăinare a fost răsturnată de reclamantă astfel cum s-a arătat.
Reaua credinţă a recurentei P.R.I.A. rezultă din împrejurările că nu a făcut minime diligenţe, concretizate în obţinerea de relaţii de la SC A. SA ori Comisia de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 112/1995, pentru a afla situaţia juridică a bunului pe care doreşte să-l achiziţioneze.
Instanţa de apel, deşi a motivat pe scurt hotărârea, a examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse judecăţii: valabilitatea titlului statului asupra bunului în litigiu şi buna ori reaua–credinţă a părţilor la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare.
Calitatea reclamantei de unic succesor a lui P.P. rezultă fără echivoc din poziţia adoptată de sora acesteia, N.C.I.M., care prin declaraţia autentificată de Ambasada României în Franţa sub nr. 2/662 din 8 iulie 1996, a renunţat la drepturile succesorale cuvenite asupra imobilului (fila 16 din dosarul judecătoriei).
Şi un ultim aspect, cel referitor la nulitatea actelor de procedură întocmite de instanţă ulterior repunerii cauzei pe rol la 8 noiembrie 2001, întrucât procedura administrativă iniţiată de reclamantă în temeiul Legii nr. 10/2001 şi care a determinat suspendarea soluţionarea judecării cauzei nu fusese încheiată.
Legea nr. 10/2001, prin fostul art. 47, în prezent art. 46, a instituit facultatea şi nu obligativitatea pentru persoanele îndreptăţite să opteze între noua lege de reparaţie şi acţiunea de drept comun aflată în curs de judecată.
Drept urmare, cum reclamanta a înţeles să renunţe la opţiunea făcută, suspendarea în temeiul art. 47 din Legea nr. 10/2001, şi să continue procesul, actele de procedură încheiate ulterior sunt pe deplin valabile, întrucât în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 244 alin. (2) C. proc. civ., invocate de recurent drept temei al nulităţii, ci acelea din legea specială.
Instanţa, reţinând că nu sunt întrunite cerinţele motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 5, 6 şi 9 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile ca nefondate.
Dat fiind poziţia de parte câştigătoare în proces a revizuentei, în temeiul dispoziţiilor art. 274 C. proc. civ. vor fi obligaţi intimaţii la 510 lei cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire.
Admite cererea de revizuire formulată de revizuenta P.A.M. împotriva deciziei nr. 7498 din 30 septembrie 2005 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală.
Schimbă în tot Decizia în sensul că respinge ca nefondate recursurile declarate de Municipiul Bucureşti prin Primarul General, de G.V. şi de P.R.I.A. împotriva deciziei civile nr. 96/A din 22 ianuarie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Obligă pe intimaţi la 510 lei cheltuieli de judecată către revizuentă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 24 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3700/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3032/2007. Civil → |
|---|
