ICCJ. Decizia nr. 341/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 341.
Dosar nr. 6113/3/200.
Şedinţa publică din 27 aprilie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă 1156 din 13 octombrie 2005 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Comisia pentru constatarea calităţii de luptător în rezistenţa anticomunistă, Ministerul Culturii şi cultelor, Comisia Naţională a Muzeelor şi Colecţiilor, RA A.P.P.S., Ministerul Administraţiei şi Internelor şi Direcţia Generală a Municipiului Bucureşti, respingându-se cererea formulată de reclamanţii A.G.A. şi M.D.S. în contradictoriu cu pârâţii indicaţi, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
La soluţionarea cauzei, pe excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor, s-au avut în vedere următoarele motive:
Prin cererea pe care reclamanţii au formulat-o şi au precizat-o pe parcursul procesului, aceştia au solicitat obligarea tuturor pârâţilor la restituirea mai multor bunuri mobile sau contravaloarea lor, bunuri care s-au aflat în imobilul proprietatea acestora şi care a fost preluat abuziv de către stat.
Reclamanţii au înţeles să facă dovada existenţei bunurilor solicitate, cu înscrisul intitulat „Inventar imobil A. nr. 16, pentru locuinţă particulară a ambasadorului Iugoslaviei" întocmit la data de 14 decembrie 1947.
Din acest înscris nu rezultă însă faptul că bunurile menţionate în acest inventar au aparţinut reclamanţilor şi nici faptul că acestea s-ar fi aflat vreodată în posesia pârâţilor chemaţi în judecată.
Reclamanţii nu au administrat nicio probă care să conducă la identificarea persoanei (a instituţiei) care a procedat la confiscarea bunurilor solicitate.
Dispoziţiile art. 80 din Legea nr. 182/2000 invocată de către reclamanţi nu sunt incidente în cauză întrucât această lege vizează protejarea patrimoniului cultural naţional mobil şi nu s-a făcut dovada că bunurile pretinse fac parte din acest patrimoniu.
Prin Decizia civilă nr. 282 din 27 iunie 2006 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a admis apelul declarat de către reclamanţi împotriva sentinţei primei instanţe, s-a desfiinţat în parte sentinţa şi s-a dispus trimiterea cauzei la aceeaşi instanţă pentru judecarea pe fond a acţiunii în contradictoriu cu Statul Român reprezentat prin Ministerul Finanţelor Publice. S-a menţinut dispoziţia sentinţei cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a celorlalţi pârâţi.
În motivarea deciziei de apel s-au reţinut următoarele:
Prin cererea de chemare în judecată reclamanţii au solicitat restituirea în natură sau prin echivalent a bunurilor confiscate la data de 14 decembrie 1947 odată cu preluarea în mod abuziv de către stat a imobilului situat în Bucureşti.
Reclamanţii sunt îndreptăţiţi, în temeiul dispoziţiilor art. 7 alin. (1) lit. a) din OUG nr. 214/1999 la restituirea în natură a bunurilor confiscate sau dacă aceasta nu este posibilă la restituirea prin echivalent.
Potrivit dispoziţiilor art. 3 pct. 56 din HG nr. 208/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Finanţelor Publice şi Agenţiei Naţionale de Administraţie Fiscală, printre atribuţiile reţinute în sarcina Ministerului Finanţelor Publice se include şi aceea de a reprezenta Statul ca subiect de drepturi şi obligaţii în faţa instanţelor, precum şi în orice alte situaţii în care acesta participă nemijlocit, în nume propriu, în raporturile juridice, dacă legea nu stabileşte în acest scop un alt organ.
Art. 25 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi persoanele juridice prevede că Statul este persoană juridică în raporturile în care participă nemijlocit în nume propriu ca subiect de drepturi şi obligaţii, el participând în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor, afară de cazurile în care legea stabileşte anume alte organe în acest sens.
S-a avut în vedere totodată şi faptul că s-a solicitat restituirea prin echivalent a bunurilor confiscate de către Stat la data de 14 decembrie 1947.
Împotriva deciziei de apel a declarat recurs pârâtul-apelant Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, criticând-o pentru următoarele motive ce se încadrează în art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:
1. Statul Român nu are calitate procesuală pasivă, faţă de dispoziţiile art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954.
2. Acţiunea în revendicare este acea acţiune prin care proprietarul neposesor solicită restituirea proprietăţii sale de la posesorul neproprietar.
Recurentul nu a avut niciodată posesia acestor bunuri.
Având în vedere că bunurile revendicate au fost preluate de organele Ministerului de Interne, recurentul nu poate avea calitatea de pârât.
3. Reclamanţii nu au făcut dovada că bunurile pretinse fac parte din categoriile de bunuri ce constituie patrimoniul cultural naţional.
Din inventarul imobilului nu rezultă că bunurile menţionate în inventar ar fi aparţinut reclamanţilor sau că acestea s-ar afla în posesia sa.
Recursul urmează să fie respins, pentru motivele ce succed:
1. Reclamanţii arată în susţinerea acţiunii că bunurile mobile solicitate a fi restituite au fost preluate de Stat odată cu imobilul în care se aflau.
Prin motivele de recurs formulate s-au invocat dispoziţiile art. 35 şi art. 37 din Decretul nr. 31/1954 care prevăd, în primul caz, îndeplinirea obligaţiilor persoanei juridice prin organele sale [alin. (1)] şi faptul că actele juridice făcute de organele persoanei juridice, în limitele puterilor conferite, sunt actele persoanei juridice însăşi [alin. (2)] iar, în al doilea caz, că Statul nu răspunde pentru obligaţiile organelor şi celorlalte instituţii de stat dacă sunt persoane juridice şi nici acestea nu răspund pentru obligaţiile statului.
În cea de-a 2-a critică de recurs se arată că bunurile revendicate de reclamanţi au fost preluate de organele Ministerului de Interne.
Această apărare a recurentului nu face decât să confirme dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 arătate mai sus, în condiţiile în care Ministerul de Interne este un organ al Statului şi nu putea acţiona decât în numele acestuia.
În acelaşi timp, în art. 35 alin. (3) din Decretul nr. 31/1954 se stipulează că faptele ilicite săvârşite de organele sale obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu prilejul exercitării funcţiilor.
Prin urmare, conform acestui text legal, în condiţiile în care bunurile au fost preluate de organele Ministerului de Interne (după cum susţine recurentul), care sunt organe ale Statului, iar în cauză se invocă caracterul abuziv al preluării bunurilor, obligaţia de reparaţie revine Statului.
Obligaţia în baza căreia organele Ministerului de Interne ar fi putut ridica bunurile nu este o obligaţie proprie pentru a fi atrasă incidenţa art. 37 din Decretul nr. 31/1954 ci o obligaţie îndeplinită pentru Stat, ca organ al Statului.
2. În ceea ce priveşte posesia bunurilor, acest lucru nu poate fi soluţionat de instanţa de recurs faţă de limitele procedurale de soluţionare a cauzei în apel şi, mai mult, presupune administrarea de probatorii, odată cu rejudecarea cauzei.
Faptul că bunurile ar fi preluate de organele Ministerului de Interne, după cum susţine recurentul, nu înseamnă că acestea se şi află în posesia acesteia, cu atât mai mult cu cât nu putea acţiona într-o asemenea situaţie decât în numele şi pentru Stat.
3. Criticile formulate pe fondul cauzei nu pot fi analizate de instanţa de recurs faţă de cadrul procesual al litigiului, determinat de modul de soluţionare a cauzei în apel.
Constatând, prin urmare, că nu sunt fondate criticile formulate, Înalta Curte urmează să facă aplicarea şi a art. 312 alin. (1) C. proc. civ. şi să dispună în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei nr. 282 din 27 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3325/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3414/2007. Civil → |
|---|
