ICCJ. Decizia nr. 3414/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3414
Dosar nr. 20979/2/200.
Şedinţa publică din 27 aprilie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 351 din 6 aprilie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a admis cererea formulată de reclamanta SC E.O. SRL în contradictoriu cu pârâta C.D., a constatat inexistenţa drepturilor patrimoniale de traducător ale pârâtei asupra traducerii în limba română a operei "Shogun", de J.C., începând cu data de 15 noiembrie 1991; a respins, totodată, cererea reconvenţională formulată de pârâtă, având ca obiect plata sumelor de 2 500 000 lei lunar şi, respectiv, 20 000 coroane norvegiene cu titlul de daune, ca tardiv formulată; a obligat-o pe pârâtă la plata sumei de 10 000 000 lei cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut următoarele:
În temeiul contractului încheiat de F.R.I., în calitate de agent literar al autorului J.C., cu editura U. , la data de 15 noiembrie 1985, s-a cesionat acesteia din urmă dreptul de a edita opera "Shogun" în limba română, pentru o perioadă de 6 ani de la data încheierii contractului.
La expirarea acestei perioade, drepturile ce fac obiectul contractului urmau să revină automat proprietarului, respectiv F.R.I., în baza acestui contract şi a celui încheiat cu traducătorul D.C., ce nu a fost depus la dosar, dar despre care se poate presupune că a fost încheiat, aceasta fiind practica obişnuită a editurilor.
Editura U. a editat romanul autorului J.C. în limba română, ca titular exclusiv pentru perioada menţionată în contract asupra drepturilor de editare şi distribuire a operei în România.
Din interpretarea clauzei prevăzute la art. 9 din contractul de editare menţionat rezultă că, la expirarea duratei de 6 ani, nu se mai poate edita de către editura parte în contract sau de către altă editură romană versiunea în limba română a operei, întrucât dreptul de autorizare a traducerii revine autorului operei, ca drept exclusiv, reglementat ca atare în art. 13 lit. e) de Legea nr. 8/1996, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 285/2004.
Astfel, deşi termenul folosit în art. 9 din contract vizează "drepturi asupra traducerii", în realitate este vorba despre dreptul exclusiv al autorului de a autoriza realizarea de opere derivate, inclusiv de traduceri asupra operei, cum este cazul în speţă, drept care s-a cesionat pe durată de 6 ani cu titlu exclusiv editurii U., care a dobândit dreptul de a edita opera în limba română pe teritoriul României. Ulterior, şi numai în baza acestei cesiuni, editura a putut încheia un alt contract cu pârâta din cauză privind traducerea în limba română a operei menţionate şi prin care traducătoarea, în calitate de autor al operei derivate, a cesionat cu titlu exclusiv către editura U. dreptul de editare şi distribuire a operei sale derivate, versiunea în limba română a romanului "Shogun".
În consecinţă, a apreciat tribunalul, obiectul contractului din 1 noiembrie 1985 fiind cesionarea unui drept exclusiv al operei originale, prin agentul său literar, către o editură din România, acest drept nu poate fi cesionat de o persoană care nu-1 deţine, deci nici de către traducătorul operei.
Acesta beneficiază de drepturi morale şi patrimoniale asupra traducerii, cele prevăzute de art. 10 şi art. 13 din lege, însă nu poate exercita drepturile patrimoniale, cum ar fi reproducerea şi distribuirea operei; fiind vorba despre o operă derivată, este obligatoriu acordul autorului ori al moştenitorilor acestuia.
În speţă, nu rezultă că autorul sau moştenitorii acestuia ar fi consimţit la autorizarea editării versiunii în limba română, pentru care au cesionat dreptul în 1985, şi după anul 1991. Aşa fiind, este întemeiată susţinerea reclamantului din cerere, însă nu cu motivarea că acestea au revenit agentului literar al autorului, ci pentru că drepturile concesionate prin contract nici nu au aparţinut vreodată acestuia, a conchis tribunalul în considerentele asupra cererii principale.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, tribunalul a considerat că este tardiv formulată, din moment ce a fost depusă cu depăşirea termenului legal, după cum s-a consemnat în încheierea de şedinţă de la 30 martie 2005.
În privinţa cheltuielilor de judecată solicitate de reclamantă, tribunalul a apreciat că se impune reducerea acestora constând în onorariul de avocat de 46.207.700 lei, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere durata procesului şi gradul redus de dificultate a aspectelor asupra cărora reprezentantul a avut a pune concluzii.
Prin Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale activa a reclamantei, a admis apelul declarat de pârâtă, a respins apelul declarat de reclamantă, a schimbat în parte sentinţa, în sensul că a respins cererea principală ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, a menţinut dispoziţia referitoare la respingerea cererii reconvenţionale şi a înlăturat din sentinţă dispoziţia referitoare la plata cheltuielilor de judecată.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a avut în vedere următoarele considerente:
În cursul judecării apelului, pârâta a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi excepţia lipsei de interes a reclamantei în formularea acesteia.
Curtea a arătat că se impune soluţionarea prioritară a excepţiei vizând legitimarea procesuală activă.
Toate cele trei mijloace de apărare sunt legate de exerciţiul dreptului la acţiune; ca atare, au caracterul unor excepţii de fond, fiind strâns legate de însuşi fondul dreptului dedus judecăţii.
În acest context, ordinea de soluţionare nu se stabileşte în virtutea art. 137 alin. (1) C. proc. civ., normă insuficientă pentru ierarhizarea în modul de analiză a excepţiilor de fond, deoarece introduce doar prioritatea celor de fond faţă de cele strict procedurale, ci în raport de criteriul efectelor pe care mijloacele de apărare tind să le realizeze.
Pentru a se stabili dacă reclamantul a ales o cale procedurală eficientă pentru valorificarea dreptului său, în sensul art. 111 C. proc. civ., cu referire la o potenţială acţiune în realizare, este necesar a se identifica în prealabil existenţa în patrimoniul reclamantului a dreptului afirmat în cauză, ceea ce înseamnă verificarea existenţei calităţii procesuale active.
Or, prin cererea formulată în cauză, reclamanta a solicitat să se constate inexistenţa drepturilor patrimoniale de traducător ale pârâtei D.C. asupra versiunii în limba română a romanului "Shogun" al autorului american J.C., drepturi ce aparţin, începând cu data de 15 noiembrie 1991, agentului literar al autorului, respectiv F.R.I. New York şi reclamantei.
Reclamanta a susţinut că pârâta a cedat editurii U. drepturile patrimoniale născute din traducerea romanului cu ocazia primei editări a acestuia în România, contractată de editura U. cu însuşi autorul la data de 15 noiembrie 1985 pentru o perioadă determinată, astfel încât, la momentul expirării duratei de 6 ani pentru care autorul, prin agentul său literar, a cesionat dreptul exclusiv de editare, şi drepturile asupra traducerii se reîntorc în patrimoniul autorului, odată cu drepturile asupra operei originale.
Aşadar, prin cererea de faţă, reclamanta nu a solicitat constatarea existenţei unui drept al său, ci a inexistenţei unui drept al pârâtei, ce ar putea fi opus reclamantei şi valorificat împotriva sa.
Formulând atare pretenţii, reclamanta ar fi trebuit să probeze că este titularul unui drept subiectiv lezat printr-o acţiune a pârâtei ori care ar putea suferi în viitor vreo vătămare din partea acesteia.
Se reţine că reclamanta pretinde că ea însăşi este titularul drepturilor patrimoniale asupra operei derivate create prin traducerea romanului în limba română, ceea ce ar fi însemnat, din punct de vedere probator, înfăţişarea titlului în baza căruia a dobândit atare drepturi de la persoana indicată drept titularul acestora.
Reclamanta a menţionat această persoană ca fiind agentul literar al autorului operei originale, F.R.I. New York, reprezentată în România prin A.L.P.P., ca agent unic şi exclusiv al operelor lui J.C. în România.
Or, în speţă reclamanta ar fi trebuit să depună la dosar contractul de editare încheiat cu agentul literar al autorului, prin care să i se fi cedat drepturile patrimoniale asupra versiunii în limba română realizate de către pârâtă în anul 1986.
Fiind vorba despre un eventual raport juridic ce conţine un element de extraneitate, persoana titularului drepturilor patrimoniale asupra operei derivate, pentru încheierea contractului s-ar fi impus respectarea cerinţelor de fond şi formă ale oricărui act juridic prevăzute de art. 73 şi urm. din Legea nr. 105/1992 pentru reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, în virtutea legii aplicabile, cea aleasă de părţi, ca regulă, ori determinată după regulile menţionate expres în lege.
Indiferent de legea aplicabilă, contractul ar fi trebuit să fie încheiat în formă scrisă, cerinţă prevăzută ad probationem de legea română, atât în reglementarea actuală reprezentată de Legea nr. 8/1996, art. 42 referitor la forma contractului de cesiune, aplicabil pentru identitate de raţiune şi în cazul contractului de editare, cât şi de cea anterioară, respectiv de Decretul nr. 321/1956 art. 19.
În ceea ce priveşte conţinutul legii străine, în cazul în care ar fi fost aplicabilă, este de reţinut că, şi în situaţia în care forma scrisă nu ar fi obligatorie, agentul literar al autorului american J.C. practică un asemenea tip de contract, după cum rezultă din corespondenţa depusă la dosar, purtată cu ambele părţi din prezenta cauză, de vreme ce conţin o serie de clauze inserate în mod obişnuit.
În cuprinsul celei purtate cu pârâta se menţionează că în mod obişnuit contractele vizând operele acestui autor se încheie pe un număr limitat de ani, cu efectuarea aranjamentelor financiare cu editorul şi traducătorul, practică ce este confirmată chiar prin încheierea primului contract de editare a romanului "Shogun" în România cu editura U., încheiat în formă scrisă şi ce conţine clauze de natura celor menţionate anterior.
La momentul discutării excepţiei lipsei calităţii procesuale active, apărătorul reclamantei a făcut referire la un înscris depus la dosar, din care rezultă oferta pentru publicarea traducerii, precum şi la acte din care reiese acceptarea ofertei, de care reclamanta nu a înţeles să se folosească în cauză, astfel cum s-a consemnat la dosar, în încheierea de şedinţă din 9 martie 2006.
În ceea ce priveşte oferta pentru publicarea traducerii la care reclamanta a făcut referire, curtea de apel a considerat că nu reprezintă un mijloc de probă eficient în dovedirea unui drept actual în patrimoniul reclamantei.
Din cuprinsul înscrisului rezultă acceptul de către editura U. de cedare în favoarea editurii O. a drepturilor de reeditare a romanului în versiune românească.
Or, deşi la data emiterii înscrisului, 14 noiembrie 1991, editura U. era încă titularul drepturilor patrimoniale de publicare a operei în limba română, înscrisul valorează doar un început de dovadă, neavând forma unui contract de editare iar, pe de altă parte, transferul dreptului de editare a operei trebuia autorizat prin act scris de către proprietar (respectiv de F.R.I.), chiar şi pe durata derulării contractului, după cum se menţionează în art. 10 din contractul de editare.
Nu s-a probat un atare acord al proprietarului pentru o eventuală reeditare a romanului, unica modalitate de dovedire a acestui fapt fiind, astfel cum s-a arătat, înfăţişarea contractului de editare.
Numai printr-un asemenea înscris s-ar fi putut proba conţinutul acordului de voinţă cu privire la operă, în sensul cesionării drepturilor patrimoniale asupra operei derivate, operă realizată de traducătoarea D.C., sau a dreptului de a autoriza realizarea unei alte traduceri, prin intermediul unei alt specialist şi, respectiv, durata exerciţiului unor atare drepturi.
Această ultimă clauză este necesară pentru dovedirea cel puţin a unui drept actual în patrimoniul reclamantei, în pericol de a fi lezat printr-o acţiune a pârâtei şi a cărui protecţie este reclamantă în cauză; astfel, dreptul la reeditarea operei ar fi trebuit să subziste în patrimoniul reclamantei la momentul formulării cererii de chemare în judecată, ceea ce nu s-a dovedit în cauză.
Dimpotrivă, din înscrisul depus de către pârâtă la dosar în apel reiese că romanul a fost reeditat în România de către editura L., în traducerea lui A.N., ceea ce prezumă inexistenţa unor drepturi de această natură în patrimoniul reclamantei la data formulării cererii de chemare în judecată în prezenta cauză.
Faţă de considerentele expuse, curtea de apel a concluzionat că reclamanta nu a probat legitimarea procesuală.
În ceea ce priveşte cererea reconvenţională, curtea de apel a reţinut că pârâta nu critică aprecierea instanţei de fond privind depunerea tardivă la dosar a acestei cereri, motiv pentru care nu a procedat la reevaluarea acestui aspect, cu aplicarea art. 295 alin. (1) C. proc. civ.
Referindu-se strict la motivele de apel, curtea a reţinut că apelanta a susţinut în mod corect incidenţa în cauză a art. 135 C. proc. civ., potrivit căruia cererea reconvenţională ce nu a fost formulată în termenul legal va fi judecată separat, dacă părţile nu consimt să fie judecată împreună cu cererea principală.
Instanţa de fond nu a făcut o aplicare corespunzătoare a acestor norme, de vreme ce a respins cererea ca tardivă, în loc să dispună judecarea separată şi să ia măsuri administrative în acest sens, respectiv să înainteze cererea serviciului Registratură în vederea formării unui dosar distinct.
Cu toate acestea, curtea de apel a apreciat că nu se impune schimbarea dispoziţiei adoptate de prima instanţă, atare măsură fiind legată de existenţa vreunei vătămări determinate pârâtei prin modul de a proceda al instanţei, în aplicarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ. şi al caracterului virtual al nulităţii operante în speţă.
Nefiind vorba despre o nulitate expresă, ci de una virtuală, vătămarea ar fi trebuit dovedită de către pârâtă, ceea ce nu s-a întâmplat în cauză.
Inexistenţa unei vătămări este confirmată de împrejurarea că partea nu a înţeles să facă personal demersuri pentru înregistrarea separată a cererii reconvenţionale, în scopul conexării cauzelor şi al judecării împreună a pretenţiilor reciproc formulate, mai mult, partea are posibilitatea formulării pe cale separată a acestor pretenţii oricând până la împlinirea termenului de prescripţie.
Drept urmare, curtea de apel a înlăturat susţinerile părţii şi a menţinut dispoziţia primei instanţe dată asupra cererii reconvenţionale.
În ceea ce priveşte apelul reclamantei, care a vizat exclusiv cheltuielile de judecată ce i-au fost acordate prin sentinţa atacată, în raport de faptul că dispoziţia cu acest obiect se impune a fi înlăturată ca efect al respingerii cererii de chemare în judecată, curtea de apel a constatat că este nefondat şi 1-a respins ca atare.
După pronunţarea deciziei, reclamanta a formulat o cerere de îndreptare a unor erori materiale strecurate în aceasta, precum şi de completare a deciziei.
Ambele au fost respinse prin Decizia civilă nr. 139 din 29 iunie 2006 a aceleiaşi instanţe.
Pentru a pronunţa această din urmă hotărâre, curtea de apel a reţinut următoarele:
Pretenţia de îndreptare a erorilor materiale este neîntemeiată, în condiţiile în care consemnările din încheierea de şedinţă de la data de 9 martie 2006, preluate şi în considerentele deciziei, referitoare la afirmaţia reclamantei că renunţă a se folosi de înscrisurile prezentate la acel termen, sunt exacte şi reflectă întocmai susţinerile reclamantei prin apărător.
Împrejurarea dacă partea avea sau nu vreun interes în a face respectiva renunţare nu poate fi analizată, deoarece excede cadrului legal al art. 281 C. proc. civ., după cum nu este posibilă reevaluarea de către instanţă a propriilor argumente din motivarea deciziei, ceea ce ar presupune verificarea legalităţii hotărârii pronunţate şi nu îndreptarea unor erori materiale.
Nici cererea de completare a deciziei nu este întemeiată, deoarece norma invocată reglementează ipoteza în care instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, or, în speţă, reclamanta solicită completarea argumentării din decizie, respectiv modificarea raţionamentului instanţei, pretenţie incompatibilă cu dispoziţia legală în discuţie.
Împotriva deciziei civile nr. 42 din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declarat recurs pârâta C.D., criticând-o sub un singur aspect, şi anume acela referitor la soluţia dată cererii reconventionale şi invocând, în drept, dispoziţiile art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.
În motivarea cererii recurenta susţine că hotărârea a fost dată cu încălcarea legii, în sensul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respectiv a dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., care prevăd că cererea reconvenţională şi introducerea unei alte persoane în judecată care nu se vor fi făcut înăuntrul termenului prevăzut de lege se vor judeca separat, afară de cazul că ambele părţi consimt să se judece împreună.
În atare situaţie, instanţa de apel, ca şi cea de fond, avea obligaţia ca, faţă de imposibilitatea judecării concomitent a cererii principale şi a cererii reconvenţionale să dispună disjungerea lor, aşa încât ambele să fie soluţionate.
Fără temei şi în mod superficial a reţinut instanţa de apel că pârâta nu a dovedit vreo vătămare, deşi în cererea reconvenţională, intentată ca urmare a faptului că a fost târâtă în judecată de către reclamantă, a arătat exact care sunt pretenţiile sale; în plus, calea aleasă de ea, aceea a depunerii cererii reconvenţionale, este mai simplă decât cea pe care i-o indică instanţa de apel, motiv pentru care, în opinia recurentei, sunt incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Recurenta consideră că, prin refuzul soluţionării cererii reconventionale pe fond, instanţele s-au făcut vinovate de denegare de dreptate, în condiţiile în care dispoziţiile procedurale nu permiteau respingerea cererii ca tardiv formulată.
Recurenta solicită admiterea recursului şi trimiterea cauzei la instanţa de fond pentru soluţionarea cererii sale reconvenţionale.
Împotriva deciziei civile nr. 139 din 29 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a declarat recurs reclamanta SC E.O. SRL, invocând în drept dispoziţiile art. 304 pct. 9, 8 şi 7 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs invocate, recurenta formulează mai multe critici, din care unele se referă la Decizia civilă nr. 42 din 23 martie 2006, pe care nu a atacat-o cu recurs.
Astfel, recurenta susţine că: în mod mincinos s-a consemnat în încheierea de şedinţă din data de 9 martie 2006 că nu înţelege să se mai folosească de actele depuse la dosar şi că, respingând cererea de îndreptare a acestei erori de consemnare, instanţa a validat un fals grosolan.
În mod greşit instanţa de apel a avut în vedere, la stabilirea situaţiei de fapt, numai raporturile juridice dintre pârâtă şi autorul J.C. şi nu în primul rând pe cele dintre editura O. şi pârâtă, care erau esenţiale în stabilirea calităţii procesuale active a reclamantei.
Refuzând completarea deciziei reclamantei i s-a anulat în mod ilegal o dovadă care demonstrează interesul său în promovarea acţiunii.
Instanţa de apel ar fi trebuit să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale active, deoarece a fost invocată prin întâmpinare depusă la dosar peste termenul de decădere prevăzut de art. 1141 C. proc. civ.
Refuzând să completeze hotărârea instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, deoarece a ignorat conţinutul deciziei penale nr. 1187 din 20 mai 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a penală, ale cărei considerente erau lămuritoare în cauza de fată.
Prin încălcare legii, instanţa a dat prioritate hotărârii civile faţă de cea penală.
Instanţa de apel a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al actului dedus judecăţii, prin aceea că nu a reţinut, deşi au fost dovedite în apel, anumite legături cauzale între autorul romanului Shogun, editura U. şi traducătoarea C.D., între editura O. şi reprezentantul autorului, Agenţia F.R.I.. New York şi între editura O. şi pârâta C.D.
Au fost încălcate dispoziţiile legale care obligă pe judecători să motiveze soluţia dată fiecărui capăt de cerere, ceea ce atrage incidenţa art. 304 pct. 7 C. proc. civ.
Cererea de completare a deciziei date în apel urmărea să demonstreze că reclamanta are în realitate calitate procesuală activă în cauză, însă instanţa a refuzat să completeze considerentele deciziei cu aspectele relevate de reclamantă, pronunţându-se asupra excepţiei în baza unor consemnări inexistente.
Recurenta solicită admiterea recursului, modificarea deciziei şi admiterea cererii de îndreptare a erorilor materiale şi de completare a hotărârii.
La termenul din 27 aprilie 2007 aceeaşi recurentă a depus la dosar o cerere de înscriere în fals împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, arătând că judecătorii care au soluţionat cauza au săvârşit un fals intelectual prin susţinerea conform căreia apărătorul reclamantei ar fi renunţat la folosirea ca mijloace de probă a actelor aflate în dosar şi că această situaţie ar fi atestată de încheierea de şedinţă din data de 9 martie 2006.
A solicitat ca, în baza art. 183 C. proc. civ., Înalta Curte să suspende cauza şi să înainteze dosarul procurorului, împreună cu procesul-verbal ce se va încheia.
O asemenea cerere nu poate fi primită, pe de o parte pentru că procedura prevăzută de art. 177-185 C. proc. civ. are în vedere înscrisurile care emană de la părţi sau care sunt utilizate de acestea în dovedirea sau în combaterea pretenţiilor formulate în cadrul unui proces, iar pe de altă parte, pentru că Decizia în legătură cu care recurenta susţine că s-ar fi comis un fals intelectual nu a fost atacată de parte, pentru ca o eventuală judecată penală să poate influenţa judecata cererilor de recurs care fac obiectul prezentului dosar.
1. În ceea ce priveşte recursul reclamantei, aşa cum s-a arătat mai înainte, acesta priveşte exclusiv Decizia civilă nr. 139 din 29 iunie 2006, prin care s-a soluţionat cererea de îndreptare a pretinselor erori materiale şi cererea de completare a hotărârii date în apel.
În lipsa declarării recursului de către reclamantă, faţă de ea Decizia nr. 42 din 23 martie 2006 a intrat în puterea lucrului judecat, aşa încât vor fi analizate numai criticile care se referă exclusiv la Decizia nr. 139 din 29 iunie 2006, care a fost recurată, şi numai în măsura în care aceste critici se încadrează în dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.
În legătură cu cererea de îndreptare a erorilor materiale, constând în pretinse erori de consemnare a susţinerilor apărătorului reclamantei, în raport de situaţia de fapt reţinută, curtea de apel a aplicat corect legea, şi anume dispoziţiile art. 281 C. proc. civ.
Astfel, curtea de apel a arătat că motivarea instanţei, referitoare la renunţarea reclamantei la dovada cu înscrisurile depuse la dosar la data de 9 martie 2006, a avut drept punct de sprijin tocmai conţinutul încheierii de şedinţă de la acea dată şi susţinerile acolo consemnate.
În atare situaţie, corect a decis curtea de apel că nu sunt întrunite condiţiile art. 281 C. proc. civ., pentru că ceea ce se urmăreşte, de fapt, de către reclamantă este modificarea considerentelor deciziei date în apel, în sensul reţinerii de către instanţă a unei alte situaţii de fapt referitoare la probatoriul administrat, or, o asemenea cerere reprezintă o veritabilă critică la adresa deciziei şi nu se încadrează în categoria erorilor materiale care se pot îndrepta în urma unei simple cereri sau din oficiu de către instanţă.
În ceea ce priveşte cererea de completare a deciziei din apel, reclamanta a solicitat, de fapt, modificarea şi completarea considerentelor hotărârii, de o manieră care nu ar mai justifica soluţia adoptată de instanţă.
Cum corect a reţinut curtea de apel, procedura prevăzută de art. 2812 C. proc. civ. se aplică în cazul omisiunii instanţei de a se pronunţa asupra unui capăt de cerere sau unei cereri; lipsa motivării unei hotărâri sau motivarea necorespunzătoare în fapt sau în drept pot face obiect de critică în căile de atac, în funcţie de structura specifică fiecăreia.
Contrar susţinerilor recurentei, Decizia pronunţată de curte cu privire la cererile de rectificare şi de completare a hotărârii date în apel este motivată atât în fapt, cât şi în drept şi este dată cu aplicarea corectă a legii, nefiind incidente dispoziţiile art. 7 sau art. 9 C. proc. civ.
În ceea ce priveşte art. 304 pct. 8 C. proc. civ., acesta a fost greşit indicat, deoarece în procedura prevăzută de art. 281 şi urm C. proc. civ. nu se pune problema ca instanţa să se pronunţe asupra înţelesului sau naturii vreunui act juridic.
Pentru aceste considerente, recursul reclamantei privitor la Decizia nr. 139 din 29 iunie 2006 va fi respins ca nefondat, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
2. Recursul declarat de pârâtă împotriva deciziei nr. 42 din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti este fondat şi va fi admis, pentru următoarele considerente.
Curtea de apel a reţinut, ca situaţie de fapt, că pârâta a depus la dosar o cerere reconvenţională, peste termenul până la care avea dreptul să o depună şi că nu a existat consimţământul reclamantei ca cererea reconvenţională să se judece odată cu cererea principală.
În atare situaţie, soluţia prevăzută de art. 135 C. proc. civ. era aceea ca instanţa să dispună judecarea ei separată.
Cum tribunalul, în loc să adopte soluţia legală, a respins cererea reconvenţională ca tardivă, curtea de apel avea obligaţia ca, aplicând corect dispoziţiile art. 135 C. proc. civ., să anuleze sentinţa cu privire la soluţia dată cererii reconvenţionale şi să trimită cauza spre rejudecare, pe cale separată, a acestei cereri.
Contrar celor reţinute de curtea de apel, pârâta nu era ţinută să facă dovada unei vătămări, alta decât cea a respingerii cererii sale reconvenţionale fără ca aceasta să fi fost judecată pe fond.
Pe de altă parte, considerentele curţii de apel, referitoare la lipsa de diligentă a pârâtei pentru înregistrarea separată a cererii reconvenţionale după ce i-a fost respinsă ca tardivă, acreditează ideea că, ori de câte ori instanţa greşeşte în aplicarea dispoziţiilor art. 135 C. proc. civ., respingând ca tardivă o cerere, în loc să dispună judecata ei separată, revine părţii obligaţia de a remedia greşeala, efectuând ea însăşi demersurile pe care, din eroare, instanţa nu le-a dispus.
Cum pârâta nu a optat pentru înregistrarea separată a cererii, ci a preferat să atace hotărârea tribunalului, curtea de apel trebuia să remedieze nelegalitatea săvârşită de prima instanţă.
Neprocedând astfel, curtea de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, motiv pentru care, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ., va admite recursul pârâtei şi va casa în parte Decizia, numai în ceea ce priveşte soluţia dată apelului declarat de pârâtă împotriva sentinţei.
În baza art. 297 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite apelul declarat de pârâtă, va desfiinţa în parte sentinţa şi va trimite cauza spre rejudecare, doar cu privire la cererea reconvenţională, la acelaşi tribunal.
Curtea va menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei, astfel cum a fost modificată în apelul declarat de pârâtă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de pârâta C.D.A. împotriva deciziei nr. 42 A din 23 martie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Casează în parte Decizia.
Admite apelul declarat de pârâtă împotriva sentinţei nr. 351 din 6 aprilie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă.
Desfiinţează în parte sentinţa şi trimite cauza spre rejudecare doar cu privire la cererea reconvenţională la acelaşi tribunal.
Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei şi sentinţei.
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC E.O. SRL împotriva deciziei nr. 139 A din 29 iunie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 aprilie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 341/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 3284/2007. Civil → |
|---|
