ICCJ. Decizia nr. 3576/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 3576
Dosar nr. 2558/115/2007
Şedinţa publică din 3 iunie 2008
Deliberând, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de faţă, a reţinut următoarele:
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Caras-Severin, secţia civilă, la 25 iulie 2007 reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în Spania pentru o perioadă de cel mult 3 ani pârâtei S.(F.)M.
În motivarea cererii s-a arătat că la 18 martie 2006 pârâta a fost returnată din Spania în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară, ratificat prin Legea nr. 45/1997.
Prin sentinţa civilă nr. 1880 din 3 octombrie 2007 Tribunalul Caras-Severin, secţia civilă, a respins cererea ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că la 1 ianuarie 2007 România a devenit membră cu drept deplin şi face parte din Uniunea Europeană astfel încât, în urma aderării, dispoziţiile art. 38 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 sunt abrogate implicit.
Apelul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative a fost respins ca nefondat prin Decizia civilă nr. 49IA din 12 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
În considerentele hotărârii sale instanţa de apel a arătat că în conformitate cu dispoziţiile art. 25 din Constituţie dreptul la liberă circulaţie în ţară şi străinătate este garantat.
Legea stabileşte condiţiile exercitării acestui drept şi fiecărui cetăţean îi este asigurat dreptul de a-şi stabili domiciliul sau reşedinţa în orice localitate din ţară, de a emigra, precum şi de a reveni în ţară.
Acest drept este prevăzut şi de Protocolul nr. 4 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care consfinţeşte dreptul la liberă circulaţie al tuturor cetăţenilor.
Potrivit art. 6 din Directiva 2004/3 8/CE cetăţenii uniunii au drept de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult 3 luni, fără nicio condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil.
Motivul returnării a constat în faptul că pârâta a fost găsită muncind ca ospătar într-un restaurant fără a avea permis de şedere pe teritoriul Spaniei.
Restrângerea dreptului de şedere asupra unui cetăţean membru al Uniunii Europene, pe teritoriul altui stat al acestei uniuni, altul decât ţara de origine poate fi dispusă pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative critica, nemotivată în drept, vizând următoarele aspecte:
Autorităţile române au modificat Legea nr. 248/2005 astfel încât şi după aderarea României la Uniunea Europeană acest act normativ să fie aplicabil. Prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie nu se încalcă dispoziţiile dreptului comunitar.
Chiar şi în condiţiile actuale în care România este stat membru al Uniunii Europene, cetăţenii români, dobândind statutul de cetăţeni ai Uniunii Europene, trebuie să-şi exercite toate drepturile şi obligaţiile ce izvorăsc din aceasta în acord cu legislaţia actuală şi a obligaţiilor asumate de românia în calitate de stat membru al Uniunii Europene.
În mod greşit a apreciat instanţa că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se dispune împotriva pârâtei măsura restrângerii exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate.
Declaraţia olografă a pârâtei, dată în punctul de trecere a frontierei confirmă faptul că aceasta a conştientizat că a fost returnată pentru şedere ilegală pe teritoriul Spaniei.
În mod greşit instanţa de apel a apreciat ca neîntemeiată cererea formulată de către Direcţia Generală de Paşapoarte. Aplicarea măsurii restrângerii exerciţiului dreptului la liberă circulaţie în străinătate al unui cetăţean român, reglementată de art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, este condiţionată de returnarea acelui cetăţean dintr-un alt stat în baza unui Acord de readmisie încheiat de România cu acest stat, dacă acel cetăţean a încălcat legislaţia statului de unde a fost returnat. Or, returnarea pârâtei pentru şedere ilegală dovedeşte încălcarea de acesta a legislaţiei statului spaniol, nefiind necesară efectuarea şi a altor dovezi în acest sens.
Se arată că măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate a persoanelor care au fost returnate dintr-un stat în baza acord de readmisie încheiat între România şi acel stat nu încalcă prevederile Constituţiei sau alte instrumente juridice internaţionale referitoare la dreptul la libera circulaţie. în plus, măsura returnării dispusă de autorităţile spaniole este de natură să facă dovada că pârâta nu a respectat condiţiile de şedere în spaţiul Uniunii Europene.
Deşi recurenta nu şi-a motivat în drept recursul, Înalta Curte a apreciat că dezvoltarea criticilor formulate face posibilă încadrarea acestora, conform art. 306 alin. (3) C. proc. civ., în motivul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în raport de care a fost verificată legalitatea hotărârii atacate, reţinând următoarele:
Reclamanta a solicitat restrângerea exercitării dreptului intimatei la libera circulaţie în Spania în temeiul art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate.
Conform art. 39 alin. (1) din lege, în situaţia prevăzută la art. 38 lit. a) măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti.
Aşadar, luarea acestei măsuri este de competenţa instanţelor judecătoreşti cărora, în lipsa unei prevederi care să dispună altfel, nu le poate fi restrâns dreptul de apreciere şi analizare a dovezilor administrate în cauză.
Într-adevăr, libertatea circulaţiei cetăţenilor români nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale, la care trimite art. 25 alin. (1) teza a II-a din Constituţie. Or, Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că, prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la libera circulaţie.
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca simpla luare a măsurii returnării să angajeze în mod direct restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie, ar fi stipulat că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1. TCE prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a cetăţenilor Uniunii Europene şi membrilor de familie ai acestora pe teritoriul statelor membre, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1.612/68 şi de abrogare a directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004, stabileşte că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Nu se poate susţine că noţiunea de "şedere ilegală pe teritoriul unui stat" şi care duce la returnarea persoanei în baza acordului de readmisie, ar putea fi asimilată unui motiv „de ordine publică", „siguranţă publică" ori „sănătate publică".
În jurisprudenţa sa, Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a arătat în mod constant că justificarea unei restricţii asupra liberei circulaţii a persoanelor, care să fie în acord cu dreptul comunitar, presupune existenţa, în plus, faţă de tulburarea ordinii sociale pe care orice încălcare a legii o implică, a unei ameninţări suficiente şi serioase la cerinţele de ordine publică afectând unul din interesele fundamentale ale societăţii.
În plus, Înalta Curte reţine că respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, reafirmată în preambulul Actului Unic European, este recunoscută de dreptul comunitar ca un drept fundamental.
Or, din drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului face parte şi dreptul la libera circulaţie, aşa cum acesta este reglementat de art. 2 din Protocolul nr. 4 al Convenţiei pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Limitările dreptului la libera circulaţie pot interveni doar în cazurile şi în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 2 paragraful 3 şi paragraful 4 din Protocolul nr. 4 adiţional la Convenţie şi anume: limitările acestui drept trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim şi să fie necesare într-o societate democratică, necesitate analizată prin prisma raportului de proporţionalitate între scopul urmărit, prin aplicarea unei limitări a dreptului în discuţie şi mijloacele folosite pentru realizarea lui.
Condiţia ca limitarea dispusă să "fie prevăzută de lege" este satisfăcută atunci când măsura incriminată are o bază legală în dreptul intern, iar norma care o cuprinde este una accesibilă justiţiabilului şi previzibilă în privinţa efectelor sale.
Limitarea dreptului pârâtei la liberă circulaţie pe o perioada de 3 ani în Spania solicitată de reclamantă prin cererea de chemare in judecată, este prevăzută de dispoziţiile Legii 248/2005, astfel încât condiţia accesibilităţii normei juridice este îndeplinită. împrejurarea că legea care prevede această limitare reglementează posibilitatea exercitării căilor de atac împotriva măsurii ce are un astfel de obiect, existând astfel un control judecătoresc în privinţa legalităţii ei, determină Curtea să admită că există suficiente garanţii împotriva eventualelor abuzuri ale autorităţilor administrative şi că, în acest mod măsura este una "prevăzută de lege" în sensul dispoziţiilor art. 2 paragraful 3 şi paragraful 4 din Protocolul nr. 4.
Admiţând că măsura de restrângere a dreptului la libera circulaţie solicitată ar urmări un scop legitim şi că ar fi necesară într-o societate democratică, Curtea apreciază însă că ea este una disproporţionată în raport cu scopul urmărit prin adoptarea ei.
Interzicerea dreptului pârâtei de a circula liber pe o perioada de 3 ani în Spania atrasă de împrejurarea că aceasta ar fi „stat ilegal" pe teritoriul unuia din statele membre ale Uniunii Europene, este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit de autorităţi prin reglementarea legală care o prevede, constituindu-se în acest fel într-o încălcare nejustificată a unui drept fundamental recunoscut de Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.
Prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European, aprobată prin Legea nr. 260/2005, şi care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană (art. 35) a fost transpusă Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE.
Drept urmare, normele din reglementarea comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern.
În fine, înscrisul sub semnătură privată de la fila 6 din dosarul de primă instanţă nu este certificat de reclamantă aşa cum impune art. 112 C. proc. civ. şi nici nu s-a făcut dovada că au fost respectate cerinţele art. 139 C. proc. civ.
Întrucât reclamanta nu a probat, în condiţiile art. 1169 C. civ., incidenţa vreunuia dintre cauzele de limitare prevăzute în Directivă, instanţele de fond au pronunţat hotărâri legale, date cu aplicarea şi interpretarea corectă a prevederilor legii materiale incidente.
Faţă de cele ce preced, Înalta Curte a constatat că nu sunt întrunite cerinţele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. recursul a fost respins cu consecinţa păstrării hotărârii atacate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Internelor şi Reformei Administrative împotriva deciziei civile nr. 49IA din 12 noiembrie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 iunie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3580/2007. Civil. Exequator (recunoasterea... | ICCJ. Decizia nr. 3572/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs → |
|---|
