ICCJ. Decizia nr. 4082/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la 8 martie 2005 și completată ulterior, reclamanții C.M. și C.N.G. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice, municipiul București prin primarul general, Federația Rusă reprezentată prin Ambasada rusă la București și Reprezentanța comercială a Federației Ruse, solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să constate inexistența dreptului ele proprietate al Statului Român asupra imobilului construcție și teren situat în București, să constate inexistența dreptului de proprietate al pârâtei Federația Rusa asupra aceluiași imobil și să oblige pe pârâta Federația Rusă la restituirea imobilului către reclamanți.
Prin sentința civilă nr. 5763 din 7 iunie 2005, Judecătoria sectorului 1 București și-a declinat competența judecării cauzei în favoarea Tribunalul București, reținând că valoarea imobilului este de 8.576.288.675 lei, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 2 pct. 1 lit. b) C. proc. civ.
Prin sentința civilă nr. 74 din 19 ianuarie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților Federația Rusă prin Ambasada rusă, reprezentanța comercială a Federației Ruse și Municipiul București prin primar general, respingând acțiunea împotriva acestor pârâți pentru lipsa calității procesuale pasive, a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice; a admis excepția inadmisibilității acțiunii astfel cum a fost precizată și a respins acțiunea reclamanților ca inadmisibilă.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut următoarele:
Imobilul situat în sector 1, este proprietatea altui stat, respectiv a Federației Ruse, potrivit Decretului nr. 337 din 27 august 1959, prin care s-a autorizat Ministerul Afacerilor Externe să efectueze, pentru Statul Român, un schimb de imobile.
Statul român a primit în schimbul imobilului din sector 1, pe cel care se afla în proprietatea U.R.S.S. și era situat în București, B-dul M. nr. 4.
Potrivit susținerilor reclamanților, în raport de Convenția cu privire la relațiile diplomatice încheiate la Viena în anul 1961, ratificată de România prin Decretul nr. 556/1968, nu se poate reține imunitatea de jurisdicție a Federației Ruse și a Reprezentanței Comerciale a Federației Ruse, întrucât dispozițiile ce reglementează imunitatea jurisdicțională se referă la imunitățile și privilegiile recunoscute misiunii diplomatice, iar imunitatea jurisdicțională diplomatică prevăzută de Convenția de la Viena nu se aplică litigiilor care au obiect drepturi reale imobiliare, referitoare la imobile proprietatea altui stat.
Tribunalul a arătat că nu se poate reține nici aplicabilitatea prevederilor Convenției de la Viena din 1962, privind imunitatea jurisdicțională a statelor, întrucât România nu este parte la această convenție prin ratificare și deci, nu face parte din dreptul intern conform art. 11 din Constituție.
în atare situație, nu este de reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtelor Federația Rusă prin Ambasada Rusiei ce îndeplinește funcția de reprezentare a Federației Ruse și Reprezentanța Comercială a Federației Ruse, în calitate de posesoare a imobilului, în considerarea faptului că imobilul este proprietatea altui stat și se aplică principiul suveranității statelor.
în concluzie, Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice este singurul pârât care poate avea calitate procesuală pasivă în cauză, determinat de faptul că subiectul principal al actelor succesive de naționalizare și, ulterior de schimb, este Statul Român, titularul aparent al dreptului pretins.
în raport de acest pârât, acțiunea reclamanților este inadmisibilă pentru că reclamanții nu mai pot învesti instanțele de judecată cu o acțiune în revendicare de drept comun, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, care este o lege specială de reparație pentru imobilele preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.
în temeiul acestui act normativ, reclamanții erau obligați să parcurgă procedura administrativă prealabilă iar decizia sau dispoziția de soluționare a notificării urma să fie după caz, supusă controlului instanțelor de judecată, conform art. 24 din Legea nr. 10/2001
Admiterea excepției inadmisibilității acțiunii nu încalcă dreptul de acces la o instanță reglementat de art. 6 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale, pentru că acesta nu interzice instituirea unor proceduri administrative prealabile, câtă vreme decizia unui asemenea organ este supusă controlului unei instanțe de judecată.
Prin decizia civilă nr. 346 din 8 septembrie 2006, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței.
Pentru a decide astfel, curtea de apel, la data de 19 mai 2006; a pus în discuția părților inadmisibilitatea cererii formulată împotriva Federației Ruse, deoarece în baza principiului de drept internațional al egalității statelor ce cuprinde și egalitatea de statut juridic, nici un stat nu poate fi supus jurisdicției unei instanțe judecătorești străine; statul străin și bunurile aflate pe teritoriul străin se bucure de imunitate de jurisdicție. De aceea, litigiul nu este de competența instanțelor române.
Instanța a solicitat înscrisuri pentru stabilirea statutului juridic al pârâtei Reprezentanța Comercială a Federației Ruse, dar reclamanții nu au depus la dosar acte pentru clarificarea acestui aspect, astfel că, instanța a prezumat că reprezentanța se bucură de aceiași imunitate de jurisdicție și nu poate răspunde în fața instanțelor române, iar acțiunea îndreptată împotriva, persoanelor juridice menționate este inadmisibilă. Cererea formulată împotriva celorlalte persoane juridice române este de asemenea, inadmisibilă, astfel cum a reținut și instanța de fond.
Referindu-se la apărarea, reclamanților din faza apelului sub aspectul inadmisibilității acțiunii formulată în baza art. 111 C. proc. civ. instanța ele apel precizează următoarele: deși există și un capăt de cerere care tinde ia realizarea dreptului, acesta este formulat împotriva persoanelor juridice străine care se află în posesia imobilului revendicat, persoane care se bucură de imunitate de jurisdicție și în raport de care acțiunea este inadmisibilă, deoarece nu este de competența instanțelor române.
Acțiunea în constatare îndreptată împotriva persoanelor juridice române este inadmisibilă în baza art. 111 C. proc. civ., deoarece reclamanții pot cere realizarea dreptului în baza Legii 10/2001 și anume, fie restituirea imobilului în natură, dacă este posibil, sau despăgubiri.
Reclamanții au precizat în faza apelului că au sesizat instanța pentru a se pronunța asupra nulității actelor de naționalizare în sens larg.
Acest capăt de cerere este lipsit de interes și de aceea inadmisibil, deoarece Legea nr. 10/2001, în vigoare la data promovării cererii, declară ca fiind abuzive toate preluările de imobile în proprietatea statului în perioada 1945-1989, indiferent dacă au fost preluate sau nu în baza unui titlu [art. 2 lit. a) și h) din lege], art. 2 lit. a) referindu-se expres la imobilele preluate în baza Decretului 92/1950.
De aceea, concluzionează curtea de apel, niciun interes juridic nu poate fi susținut, pentru a cere instanței să pronunțe o hotărâre prin care să stabilească ceea ce însăși legea prevede expres și echivoc, aspect care nu a fost contestat sau pus în discuție de către pârâți înainte sau în timpul procesului.
De asemenea, nu există niciun folos practic pentru pronunțarea unei asemenea hotărâri, deoarece dreptul la măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent pentru preluarea imobilului de către stat nu poate fi recunoscut decât prin procedura specială instituită de Legea nr. 10/2001.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanții invocând în drept, dispozițiile art. 304 pct. 5 și 304 pct. 9 C. proc. civ.
1. în dezvoltarea primului motiv de recurs invocat, recurenții susțin că în faza procesuală a apelului nu a fost respectată procedura de citare a tuturor părților din proces, încălcându-se astfel o normă imperativă, precum și principiul esențial de drept al contradictorialității dezbaterilor.
în acest sens, recurenții arată că instanța a refuzat să citeze atât Federația Rusă cât și Reprezentanța Comercială a Federației Ruse, ceea ce poate fi interpretat și ca o antepronunțare a instanței de apel, asupra cererii cu care a fost învestită.
2. în dezvoltarea celui de-al doilea motiv de recurs, recurenții susțin că hotărârea pronunțată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 1 și art. 111 C. proc. civ.
Recurenții susțin că au sesizat instanța cu un capăt de imposedare, specific revendicării si că acțiunea formulată de ei este una în realizare.
Aceasta nu putea fi respinsă, pentru că nicăieri în Legea nr. 10/2001 nu există vreo dispoziție care să interzică sau care să declare inadmisibilă o acțiune întemeiată pe dreptul comun.
Dacă legea nu declară inadmisibilă o acțiune, atunci ea trebuie judecată de instanță, ori în speță, curtea de apel a refuzat judecata.
De asemenea, în mod greșit instanța de apel a considerat că acțiunea formulată de reclamanți este lipsită de interes, cu motivarea că însăși Legea nr. 10/2001 declară ca fiind abuzivă toate preluările de imobile în proprietatea statului în perioada 1945-1989, indiferent dacă au fost preluate sau nu în baza unui titlu.
în acest fel, instanța de ape] confundă grav preluarea abuzivă cu inexistența dreptului, or, întotdeauna abuzul înseamnă exercitarea peste măsură a unui drept existent; în schimb, inexistența dreptului exclude abuzul.
Reclamanții au sesizat instanța printr-un capăt de constatare a inexistenței dreptului nu de existență a acestuia și de exercitare a lui abuzivă.
în orice caz, dacă s-ar- fi considerat că reclamanții nu au interes, acțiunea ar fi trebuit respinsă pe acest considerent și nu ca inadmisibila.
Recurenții mai susțin că fără o hotărâre prin care să se constate inexistenta dreptului de proprietate a statului român asupra imobilului în litigiu și, ca o consecință constatarea inexistenței dreptului de proprietare al pârâtei Federația Rusă asupra aceluiași imobil, ci nu și pot valorifica dreptul lor asupra imobilului.
Recurenții solicită, casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecare la curtea de apel.
Intimații nu au depus la doar întâmpinare.
Cu ocazia dezbaterilor, recurenții au solicitat ca la pronunțarea hotărârii, înalta Curte să aibă in vedere și Convenția Națiunilor Unite asupra imunității de jurisdicție a statelor și bunurilor adoptată de Adunarea Generală a ONU prin Rezoluția nr. 59/38 din 2 decembrie 2004, cu motivarea că litigiul dedus judecății a fost inițiat după data de 2 decembrie 2004.
Recursul este nefondat.
1. în invocarea primului motiv de recurs, recurenții ignoră un aspect esențial privitor la regimul juridic al nulităților și anume, pe acela potrivit căruia nulitatea relativă pot fi invocată numai de partea pretins lezată prin actul procedură anulabil.
Neobservarea dispozițiilor legale privitoare la citarea părților, menite să asigure dreptul ia apărare și contradictorialitatea dezbaterilor, sunt sancționate cu nulitatea relativă, în înțelesul art. 105 alin. (2) C. proc. civ, iar cea care justifică interes în invocarea unei asemenea nulități este doar partea față de care procedura de citare nu a fost legal îndeplinită, singura care ar putea suferi o vătămare în acest caz.
Or, în speță, recurenții reclamanți invocă neregularitatea procedurii de citare a două dintre pârâte, neregularitate care, nefîind de ordine publică, nu poate fi analizată de înalta Curte la cererea recurenților.
în atare situație nu este incident motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.
Cum însă problema citării Ambasadei ruse la București și Reprezentanței Comerciale a Federației Ruse s-a pus și cu ocazia judecării recursului, înalta Curte se va limita să arate că, fiind vorba despre reprezentanțe diplomatice acestea se bucură de inviolabilitatea sediului.
Potrivit art.22 al Convenției de la Viena cu privire la relațiile diplomatice din 1961, localurile misiunii sunt inviolabile; nu este permis agenților statului acreditar să pătrundă în ele decât cu consimțământului șefului misiunii.
în atare condiții, trimiterea de citații la sediul misiunii, prin agentul procedural, poate constitui, potrivit uzanțelor internaționale, o încălcare a acestei inviolabilității sediului.
Pentru acest considerent, în recurs s-a dispus înștiințarea celor două pârâte despre existența procesului, pe canale diplomatice, prin intermediul Ministerului Justiției.
2. Pe fondul cauzei, criticile de nelegalitate formulate de recurenți vizează exclusiv soluția instanței de apel referitoare la inadmisibilitatea capătului de cerere în constatare îndreptat împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice.
Sub un prim aspect, recurenții arată că au sesizat instanța și cu un capăt de cerere specific acțiunii în revendicare, solicitând imposedarea, ceea ce face ca acțiunea să fie în realizare.
Această critică nu poate fi primită, deoarece reclamanții au învestit instanța cu o acțiune complexă, chemând în judecată mai mulți pârâți și formulând capete de cerere distincte față de aceștia.
Astfel, capătul de cerere în revendicare a fost formulat exclusiv împotriva pârâtelor Federația Rusă prin Ambasada sa la București și Reprezentanța Comercială a Federației Ruse.
Față de acestea acțiunea a fost respinsă în temeiul unei alte excepții decât aceea a inadmisibilității deduse din art. 111 C. proc. civ., iar soluția nu a fost criticată în recurs.
Capătul de cerere în constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român a fost îndreptată exclusiv împotriva Statului Român prin Ministerul Finanțelor Publice și Municipiului București prin primarul general.
în legătură cu acest capăt de cerere corect a stabilit curtea de apel că este inadmisibil, în raport de prevederile Legii nr. 10/2001, care ar fi permis reclamanților să acționeze pentru realizarea dreptului, câtă vreme ei tind să reintre în posesia unui imobil despre care pretind că a fost preluat de stat fără niciun titlu în perioada 6 martie 1945- 22 decembrie 1989.
Chiar dacă, așa cura susțin recurenții, nu există o dispoziție expresă în Legea nr. 10/2001 care să declare inadmisibilă o acțiune intentată pe dreptul comun, înalta Curte constată că în speță nu s-a pus problema inadmisibilității unei acțiuni în realizare întemeiată pe dreptul comun, ci a cererii în constatare, în condițiile în care se putea cere realizarea dreptului.
Existența acțiunii în realizare întemeiată pe actul normativ special a fost dedusă din dispozițiile care reglementează câmpul de aplicare al legii acesteia, în care intră, așa cum corect a arătat curtea de apel, atât imobilele preluate în baza unui titlu, cât și cele preluate fără niciun titlu, toate fiind declarate abuzive de art. 2 al legii.
Mai mult, în cazul imobilelor preluate fără un titlu valabil, legea prevede în art. 2 alin. (2) că persoana deposedată își păstrează calitatea de proprietar avută la data preluării.
Or, în speță se pretinde de către reclamanți că imobilul a fost preluat de stat fără un titlu valabil, în baza Decretul nr. 337 din 27 aprilie 1959, care nu a fost niciodată publicat.
Recurenții nu justifica de ce imobilul în litigiu nu intră în câmpul de aplicare al Legii nr. 10/2201 și de ce nu au încercat sași realizeze dreptul, solicitând fie restituirea in natura, fie măsuri reparatorii prin echivalent în temeiul acestui act normativ.
Cu privire la acest aspect, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că Convenția nu impune statelor contractante vreo obligație specifică de reparare a nedreptăților sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenția, după cum nu restrânge nici libertatea statelor contractante de a alege condițiile în care ele acceptă să restituie bunurile care le-au fost transferate înainte ca ele să ratifice Convenția (Cauza Păduraru contra României).
Pentru aceste considerente, înalta Curte constată că în mod legal curtea de apel a considerat inadmisibil capătul de cerere în constatarea inexistenței dreptului de proprietate al Statului Român asupra imobilului, nefiind incident nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Atât cu ocazia dezbaterilor din data de 27 aprilie 2007, cât și prin concluziile scrise depuse la dosar, recurenții au mai criticat decizia curții de apel pentru greșita reținere a imunității de jurisdicție a pârâtelor Federația Rusă și Reprezentanța Comercială a Federației Ruse, arătând că în cauză trebuia aplicată Convenția Națiunilor Unite asupra imunității de Jurisdicție a Statelor și Bunurilor, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. prin rezoluția nr. 59/38 din 2 decembrie 2004.
Acest motiv de nelegalitate a deciziei nu a fost însă invocat nici prin cererea de recurs și nici ulterior, în termenul de motivare a recursului prevăzut de art. 303 C. proc. civ.
De asemenea, nu poate ii considerat doar o simplă dezvoltare a unuia din motivele invocate în termen, deoarece vizează soluția dată unor capete de cerere neatacată inițial.
în fine, pentru a verifica dacă invocata convenție internațională nu conține prevederi a căror nerespectare să poată constitui motiv de recurs de ordine publică, trebuie să se verifice mai întâi dacă aceasta a intrat sau nu în vigoare.
Sub acest aspect, înalta Curte constată că, așa cum se arată în expunerea de motive a Convenției:
"Statele părți (...), considerând că imunitățile de jurisdicție ale statelor și bunurilor acestora constituie un principiu general acceptat în dreptul internațional cutumiar, (...) convinse de faptul că o convenție internațională asupra imunităților de jurisdicție ale statelor și bunurilor acestora ar întări preeminența dreptului și securității juridice, în special în interiorul raporturilor dintre state și persoanele fizice și juridice (...), au convenit asupra adoptării Convenției cu privire la imunitățile de jurisdicție ale statelor și ale bunurilor acestora.
Potrivit art. 30 pct. 1, Convenția va intra în vigoare în cea de-a 30-a zi următoare datei depozitării la Secretariatul general al O.N.U. a celui de-al 30-lea instrument de ratificare, acceptare, aprobare sau aderare, or, până în prezent acest document a fost semnat de 28 de state și ratificat de 4.
Chiar dacă România a semnat și ratificat documentul, pentru motivul anterior arătat, el nu a intrat încă în vigoare, așa încât nu poate fi avut în vedere la soluționarea cauzei care privește raporturile dintre un stat și persoane fizice, în legătură cu proprietatea asupra unui imobil situat pe teritoriul altui stat.
Având în vedere toate aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., înalta Curte a respins recursul ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4452/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4093/2007. Civil → |
|---|
