ICCJ. Decizia nr. 4427/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 236 din 20 martie 2006, Tribunalul Sibiu a admis contestația formulată de C.A., prin mandatar C.M., în contradictoriu cu primarul municipiului Sibiu, a dispus anularea dispoziției nr. 1011/2005, emisă de pârâtul pe care 1-a obligat să emită dispoziție de restituire în natură pentru imobilul înscris în C.F. 11816 Sibiu, nr. top 4072/1/2/55/1 și 4072/1/2/55/3.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut ca imobilul înscris în C.F. 11816 Sibiu, nr. top 4072/1/2/55/1 și 4072/1/2/55/3 a fost proprietatea lui C.N. și C.A., dobândit prin cumpărare, fiind expropriat de Statul Român în anul 1971.
Reclamanta, în numele mamei sale, C.A. și al său personal, a formulat notificare pentru restituirea în natură a imobilului, conform Legii nr. 10/2001.
Prin dispoziția nr. 1011/2005, pârâtul a respins cererea de restituire, deoarece nu s-a făcut dovada calității de persoană îndreptățită și nici dovada dreptului de proprietate.
C.A. a dat procură specială fiului său, C.M., pentru redobândirea în natură a imobilului și și-a însușit' notificarea adresată Primăriei Sibiu pentru restituirea imobilului.
Contestatorul și-a dovedit astfel, calitatea de persoană îndreptățită față de C.N. și calitatea de mandatar al fostului proprietar, C.A.
Prin decizia civilă nr. 177A din 24 mai 2006, Curtea de Apel Alba Iulia a respins ca nefondat apelul formulat de pârâtul primarul municipiului Sibiu.
Curtea de Apel a reținut că imobilul expropriat a aparținut contestatoarei și numitului C.N.
Prin procură dată fiului său, aceasta și-a însușit notificarea, iar Legea nr. 247/2005 a acoperit lacuna din Legea nr. 10/2001, potrivit căreia notificarea putea fi făcută numai personal sau prin mandatar, iar actele doveditoare puteau fi depuse doar în procedura administrativă.
împotriva acestei decizii, în termen legal, a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Sibiu.
Invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a arătat că instanțele de judecată au ignorat dispozițiile imperative ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, restituind imobilul doar pe baza evidențelor de carte funciară și fără a analiza existența și utilizarea unor amenajări subterane.
Recurentul a mai arătat că restituirea imobilului a fost solicitată de C.M., în numele mamei sale, C.A., fără a face dovada mandatului de reprezentare.
Notificatorul nu a făcut nici dovada dreptului de proprietate, pentru că actele doveditoare trebuie depuse în cadrul procedurii administrative, notificarea fiind soluționată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 247/2005, iar termenul de depunere a actelor doveditoare fiind un termen de decădere.
Criticile formulate permit încadrarea recursului în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și sunt fondate, doar în ceea ce privește faptul că instanțele au dispus restituirea în natură fără să verifice dacă aceasta este posibilă.
în ceea ce privește criticile referitoare la calitatea de persoană îndreptățită și nedovedirea dreptului de proprietate, criticile formulate nu sunt fondate.
Astfel, notificarea a fost formulată de C.M., în numele mamei sale, C.A., fostă coproprietară a imobilului.
Chiar dacă notificarea nu a fost transmisă personal de C.A., aceasta, prin declarația autentificată din 3 februarie 2006 a arătat că își însușește cererea adresată de fiul său primăriei, prin care a solicitat restituirea imobilului.
La aceeași dată, reclamanta a dat și o procură specială fiului său, împuternicindu-1 să facă toate demersurile în fața autorităților administrative și judecătorești pentru restituirea proprietății ce i-a aparținut.
Acestea demonstrează că fiul reclamantei a transmis notificarea în baza unui mandat tacit, transformat apoi în mandat ce îmbracă forma autentică.
Nici criticile referitoare la faptul că nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate nu sunt fondate.
La dosar există copia in extenso a C.F. 11816 Sibiu, din care rezultă că imobilele de sub A+3, nr. top. 4072/1/2/10, 4072/1/1/28 și 4072/1/2/55, reprezentând locuri de casă, au fost dobândite prin act de vânzare-cumpărare de C.N. și soția sa C.A.
Prin încheierea de carte funciară nr. 5014 din 11 decembrie 1971, asupra acestui imobil s-a intabulat dreptul de proprietate al Statului Român, cu titlu de expropriere.
Prin urmare, reclamanta a făcut dovada că, împreună cu soțul ei au fost titularii dreptului de proprietate asupra imobilului preluat abuziv de stat.
Faptul că o parte din actele doveditoare au fost depuse la instanța de judecată, nu este de natură a lipsi pe reclamantă de dreptul pe care legea i-l conferă.
Art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării, prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și cele ce atestă calitatea de moștenitor, vor fi depuse ca anexe la notificare sau în termen de cel mult 18 luni de la intrarea în vigoare a legii. Ulterior, termenul a fost prelungit prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004 și O.U.G. nr. 10/2003, aprobată prin Legea nr. 289/2003.
Potrivit textelor de lege invocate, reclamanta trebuia să depună documentația de care a înțeles să se folosească pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită, dar stabilirea prin lege a momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează dreptul instanței de a soluționa litigiul doar pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
O asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrate de art. 21 din Constituția României și recunoscute părților prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Or, garanția oferită de art. 6 din Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile.
De altfel, așa cum rezultă din actele dosarului și din chiar susținerile recurentului, reclamanta a atașat la notificare copia extrasele de carte funciară care dovedesc dreptul de proprietate și copia încheierii de intabulare din dosarul nr. 71/1960.
întemeiate sunt, în schimb, criticile referitoare la faptul că restituirea în natură s-a realizat fără a se verifica dacă imobilele solicitate sunt libere, în sensul Legii nr. 10/2001.
Expropriate fiind, regimul juridic al imobilelor solicitate este reglementat de dispozițiile art. 11 din Legea nr. 10/2001, care în alin. (3) prevede că persoana îndreptățită poate obține restituirea în natură a părții de teren rămase liberă, pentru cea ocupată de construcții noi, autorizate, cea afectată servitutilor legale și altor amenajări de utilitate publică, măsurile reparatorii stabilindu-se prin echivalent.
Prin urmare, pentru a se putea dispune restituirea în natură, era necesar ca instanțele de judecată să verifice dacă terenurile sunt libere, în sensul art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Or, o astfel de verificare nu a avut loc, ceea ce face ca circumstanțele cauzei să nu fie pe deplin stabilite.
De aceea, a fost admis recursul declarat, a fost casată decizia atacată, iar cauza a fost trimisă pentru rejudecare aceleiași curți de apel.
La rejudecare se vor administra toate probele necesare pentru clarificarea deplină a situației de fapt și pentru a se determina dacă terenul solicitat este liber și poate fi restituit în natură.
în acest sens se va dispune efectuarea unei expertize de specialitate prin care să fie individualizate suprafețele de teren solicitate și să se constate dacă există construcții, servituti legale ori lucrări de utilitate publică, din cele prevăzute de art. 11 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4361/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4452/2007. Civil → |
|---|
