ICCJ. Decizia nr. 440/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 440.
Dosar nr. 88/115/200.
Şedinţa publică din 31 mai 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
La 17 ianuarie 2007 DIRECŢIA GENERALĂ DE PAŞAPOARTE a solicitat Tribunalului Caraş-Severin să dispună restrângerea exercitării de către P.I. a dreptului la libera circulaţie în Italia pe o durată de până la 3 ani.
Motivând cererea, reclamanta a susţinut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 04 decembrie 2006 în baza acordului de readmisie dintre România şi acest stat, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepţia celor pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Prin sentinţa civilă nr. 196 din 12 februarie 2007, Tribunalul Caraş-Severin a admis cererea şi a dispus restrângerea exercitării de către pârât a dreptului la libera circulaţie în Italia până la data de 21 februarie 2008.
Pârâtul a declarat apel susţinând mai întâi că pricina a fost judecată în primă instanţă fără îndeplinirea procedurii de citare şi cu încălcarea dreptului său la apărare, iar cu privire la fondul cauzei, că prima instanţă a greşit în stabilirea situaţiei de fapt, deoarece a reţinut că ar fi părăsit ţara la 15 noiembrie 2003 şi a fost returnat din Italia la 13 decembrie 2006, când în realitate s-a aflat şi a muncit numai în România în perioada noiembrie 2003-noiembrie 2006, plecând din ţară la 1 decembrie 2006 şi fiind returnat după numai două zile de la intrarea pe teritoriul Italiei.
A conchis pârâtul că, deşi nu intenţionează să plece din România, nu poate accepta o sancţiune aplicată pentru fapte pe care nu le-a săvârşit.
În finalul cererii de apel, pârâtul a propus proba cu înscrisuri şi testimonială.
Pârâtul nu s-a prezentat la judecata apelului.
Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă, a pronunţat Decizia civilă nr. 196 din 28 martie 2007, prin care a admis apelul şi a schimbat în tot sentinţa primei instanţe în sensul că a respins acţiunea introdusă de reclamant contra pârâtului.
Pentru a decide astfel, instanţa de apel a constatat că „interdicţia legală", anume măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulaţie, prevăzută prin art. 38, art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 a rămas fără obiect la data de 31 decembrie 2006, dat fiind că la 1 ianuarie 2007 România a dobândit calitatea de stat membru al Uniunii Europene.
Reclamanta a declarat recurs, susţinând că Decizia din apel a fost dată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este întemeiat.
Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în străinătate a cetăţenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat.
În asemenea situaţie, măsura se dispune, la solicitarea Direcţiei Generale de Paşapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul Bucureşti [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005].
Conform art. 52 din aceeaşi lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetăţean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, instituită în condiţiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepţia celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Interpretarea corectă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 52 din lege este contrară celei date în primă instanţă şi în apel cu prilejul judecării cauzei de faţă.
Textele legale amintite nu au nicidecum semnificaţia că măsura restrângerii dreptului la libera circulaţie, consecinţă a returnării unui cetăţean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene în temeiul acordului de readmisie dintre România şi acel stat, nu s-ar mai aplica după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetăţeanul român a fost returnat, aşa cum se prevede, de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anume excepţie, extindere dispusă prin art. 52 din lege.
Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilităţii unei legi naţionale, în speţă dispoziţiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulaţie în statele Uniunii Europene.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor institutive şi a regulamentelor, precum şi prin transpunere în cazul directivelor şi deciziilor instituţiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive şi regulamente) şi efect util în cazul dreptului derivat (directive şi decizii ale instituţiilor comunitare), adică are un caracter justiţiabil în faţa jurisdicţiilor naţionale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în faţa judecătorului naţional, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiţii, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
În fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului naţional contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul naţional fiind cel chemat să sancţioneze contrariul.
Dreptul la libera circulaţie a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabileşte „eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulaţii a persoanelor, serviciilor şi capitalurilor" şi statuează faptul că „în scopul aplicării prezentului Tratat, şi fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naţionalitate".
Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţii Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne (circulaţia bunurilor, serviciilor, capitalurilor şi forţei de muncă).
Libera circulaţie a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de „cetăţenie europeană", introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condiţiilor impuse de Tratatul Comunităţii Europene şi a măsurilor luate pentru aplicarea acestora (s.n.)
Dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 şi abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European şi a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanţă pentru Spaţiul Economic European.
Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulaţie şi şedere, şi restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică (s.n.).
În raport cu cele astfel arătate sunt de reţinut următoarele:
- este esenţial nelegal refuzul a priori al judecătorului naţional de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenţei dreptului comunitar, fără să cerceteze şi să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar şi dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie, aşa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în mod imediat, direct şi prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul naţional de drept;
- de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanţele au obligaţia să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar şi să examineze faptele şi măsura cerută prin prisma raportului de proporţionalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă judecăţii lor, fie în sensul respingerii acesteia.
Faţă de toate cele ce preced se constată că numai tribunalul a procedat corect, în timp ce instanţa de apel a greşit grav.
Ca urmare, constatând că pârâtul nu s-a prezentat la judecata apelului şi nu a cerut la prima zi de înfăţişare încuviinţarea probelor propuse prin declaraţia de apel, instanţa de recurs constată că situaţia de fapt a fost pe deplin lămurită în primă instanţă, astfel că, pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. şi în temeiul dispoziţiilor art. 312 alin. (1) şi art. 314 C. proc. civ., va admite recursul, va casa Decizia atacată şi va păstra hotărârea primei instanţe.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 196 din 28 martie 2007 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia civilă.
Casează Decizia atacată şi păstrează sentinţa civilă nr. 196 din 12 februarie 2007 pronunţată de Tribunalul Caraş Severin.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 31 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4400/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4557/2007. Civil → |
|---|
