ICCJ. Decizia nr. 4364/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4364
Dosar nr. 2155/1/200.
Şedinţa publică din 30 mai 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Reclamanţii G.V.A.C. şi G.A.S.Ş. au chemat în judecată Consiliul Local al municipiului Buzău, Municipiul Buzău prin primar şi Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, solicitând Tribunalului Buzău, secţia civilă, instanţă pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. 211/2006, obligarea pârâţilor să se pronunţe prin decizie/dispoziţie asupra notificărilor formulate pentru restituirea bunurilor preluate abuziv în perioada 1945-1989, precum şi judecarea pe fond a cererii de restituire sau prin echivalent a imobilelor ce au aparţinut autorilor, G.D. şi G.P.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că deşi au formulat notificările în luna iulie 2001, singurele acte întocmite de Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001 au fost două procese-verbale, nefiind emise dispoziţii conform legii, astfel că au fost nevoiţi să formuleze acţiunea în justiţie.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 217 din 1 martie 2006, a admis în parte acţiunea, în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Buzău prin primar pe care l-a obligat să emită „decizii" conform art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 privind cererile de restituire formulate de reclamanţi prin notificările nr. 395/2001 şi 394/2001, a respins ca prematur capătul de cerere privind restituirea în natură şi a respins acţiunea faţă de ceilalţi doi pârâţi pentru lipsa calităţii procesuale pasive.
Instanţa a reţinut că unitatea deţinătoare nu a respectat dispoziţiile art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că nu a emis o „decizie" motivată în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării.
Referitor la capătul doi de cerere s-a apreciat că unitatea deţinătoare are obligaţia să se pronunţe mai întâi cu privire la modul de soluţionare a notificării, iar în caz de refuz pe calea obligaţiei de a face să fie obligată de instanţă, urmând ca după emiterea deciziei sau a dispoziţiei instanţa să verifice la cererea părţii interesate legalitatea măsurii dispuse.
Sentinţa a rămas definitivă, prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamanţi, potrivit deciziei nr. 431 din 12 decembrie 2006, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia civilă, în dosarul nr. 3846/2006. Motivul de apel privind respingerea capătului doi de cerere a fost înlăturat, cu motivarea că instanţele de judecată sunt ţinute în soluţionarea cauzei de parcurgerea procedurilor administrative şi că în mod corect instanţa fondului a respins acest capăt de cerere, întrucât unitatea deţinătoare nu a emis încă o „decizie" motivată din care să rezulte nemulţumirea contestatorului.
Împotriva deciziei instanţei de apel au declarat recurs apelanţii-reclamanţi, criticând-o ca fiind nelegală, cu motivarea că prin modul în care a argumentat soluţia de respingere a apelului, instanţa a refuzat să judece lăsând la discreţia organelor administrative emiterea deciziei sau dispoziţiei, contrar practicii instanţei supreme.
Se arată că au fost administrate probele necesare pentru soluţionarea pe fond a cererilor restituire, că nu au primit nici un răspuns la notificări după 5 ani de la depunere şi că prin hotărârile pronunţate, le-au fost încălcate drepturile recunoscute de Legea nr. 10/2001, modificate prin Legea nr. 247/2005, de art. 1 alin. (1) din Protocolul adiţional al Convenţiei europene pentru drepturile omului şi de art. 6 paragraf 1 din Convenţie.
Recursul este nefondat, pentru următoarele considerente care vor suplini motivarea hotărârilor pronunţate de instanţele anterioare.
Este adevărat că refuzul persoanei juridice notificate de a soluţiona cererea privind măsurile reparatorii nu poate fi apreciat ca un impediment legal pentru titularii notificărilor de a se adresa instanţei de judecată în vederea valorificării drepturilor recunoscute de legea specială de reparaţie, sub pretextul inadmisibilităţii (prematurităţii), o asemenea interpretare contravenind spiritului legii analizate şi principiului liberului acces la justiţie consacrat de art. 21 din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
Cu toate acestea soluţia preconizată de recurenţi, în sensul soluţionării pe fond şi al admiterii şi a celui de-al doilea capăt de cerere, nu este posibil din considerente de ordin procedural determinate de modul în care reclamanţii au înţeles să redacteze acţiunea.
Procesul civil este guvernat de principiul disponibilităţii, potrivit căruia obiectul cererii de chemare în judecată este stabilit de titularul cererii, conform dispoziţiilor art. 129 alin. (6) C. proc. civ., instanţele având obligaţia să hotărască numai în limitele determinate de parte.
Prin cererea introductivă, care nu a fost precizată sau modificată în primă instanţă în condiţiile prevăzute de art. 132 C. proc. civ., reclamanţii au solicitat în primul rând, în mod expres „obligarea pârâtelor să se pronunţe prin decizie (sau dispoziţie) asupra notificărilor formulate de noi privind bunurile preluate abuziv în perioada 1945-1989" precizând în termeni clari că este vorba de o „obligaţie de a face" şi, în al doilea rând judecarea pe fond a cererii de restituire în natură sau prin echivalent.
În finalul cererii au solicitat, de asemenea, obligarea persoanei notificate să se pronunţe asupra notificărilor, cu menţiunea: „şi, în funcţie de răspunsurile acestora, instanţa să dispună judecarea pe fond a cererii noastre (…)".
Refuzul unităţii deţinătoare de a soluţiona notificarea în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 dă posibilitatea persoanei îndreptăţite să solicite în instanţă fie obligarea acesteia la emiterea deciziei/dispoziţiei motivate, fie în mod direct verificarea şi statuarea de către instanţă asupra cererii de restituire, însă asemenea cereri nu pot fi formulate şi soluţionate simultan, în cadrul aceluiaşi proces, întrucât sunt ireconciliabile.
În condiţiile în care, tribunalul a admis primul capăt de cerere şi, în cadrul obligaţiei de a face, a obligat unitatea administrativă notificată să se pronunţe prin dispoziţie motivată asupra notificării, prin sentinţa pronunţată s-a dezinvestit, fiind inadmisibilă şi ilogică solicitarea reclamanţilor ca instanţa, după admiterea capătului principal de cerere întemeiat pe „obligaţia de a face" şi dezinvestire, să rămână totuşi cu procesul pe rol, aşteptând ca pârâtul să se conformeze obligaţiei dispuse prin hotărârea judecătorească şi, în funcţie de modul în care în viitor avea să fie soluţionată notificarea, să dispună şi pe fondul cererii de restituire.
În acest context, tocmai reclamanţii, prin modul defectuos din punct de vedere procedural în care au înţeles să investească instanţa cu cele două capete de cerere contradictorii, au creat premisa respingerii ca prematur a celui de-al doilea capăt de cerere.
Pentru considerentele prezentate care vor suplini motivarea deciziei atacate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii G.V.A.C. şi G.A.S.Ş. împotriva deciziei nr. 431 din 12 decembrie 2006 a Curţii de Apel Ploieşti, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 mai 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4561/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4358/2007. Civil → |
|---|
