ICCJ. Decizia nr. 4426/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 57 din 16 ianuarie 2006, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a admis contestația formulată de contestatorii G.C. și G.M., în contradictoriu cu intimata Primăria municipiului București, prin primarul general; a anulat, în parte, dispoziția nr. 4678 din 17 octombrie 2005 emisă de intimata Primăria municipiului București, în ceea ce privește suprafața terenului pentru care urmează a se acorda măsuri reparatorii și a stabilit că suprafața acestui teren este de 340 mp.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că terenul expropriat, proprietatea contestatorilor, astfel cum rezultă din documentația anexă a Decretului Consiliului de Stat nr. 152 din 7 mai 1980, a avut suprafața de 340 mp, pe acest teren fiind amplasată o construcție de 207 mp.
Aceeași concluzie se desprinde și din mențiunile actelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. 3515 din 13 iunie 1957 la fostul notariat de Stat al Raionului V.I.Stalin, respectiv nr. 821 din 6 februarie 1964, în cuprinsul cărora suprafața totală a terenului situat în București, , apare ca fiind de 350 mp.
S-a concluzionat că, în această situație în mod greșit Primăria municipiului București a decis acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru terenul în suprafață de 200 mp și construcția demolată, în condițiile în care aceste măsuri sunt datorate pentru terenul în suprafață de 340 mp și construcția demolată.
Prin decizia nr. 552/A din 16 octombrie 2006, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta intimată Primăria municipiului București, constatând următoarele:
Astfel, cererea introductivă de instanță promovată de contestatorii G.C. și G.M. are ca obiect contestația formulată împotriva dispoziției nr. 4672/2005 a Primarului General al municipiului București, prin care s-au acordat măsuri reparatorii prin echivalent pentru imobilul situat în strada V., compus din teren în suprafață de 200 mp și construcție demolată.
Din probele administrate, în cauză, rezultă că suprafața terenului de la nr. 15 din strada V., ce le-a fost expropriat contestatorilor, este de 340 mp, situație în care în mod corect tribunalul a admis contestația și a reținut că suprafața terenului în litigiu este de 340 mp, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 7 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care arată că dacă restituirea în natură a imobilului nu este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii în echivalent decât în cazurile expres prevăzute de pretinsa lege.
Or, s-a constatat că terenul în litigiu este afectat în totalitate de elemente de sistematizare, respectiv incinta Palatului Parlamentului, trotuar pietonal și carosabil, astfel că măsurile reparatorii se stabilesc în echivalent pentru întregul imobil. în ce privește dovada dreptului de proprietate, dispozițiile care instituie prezumția de proprietate prevăzută de Legea nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, se aplică și proceselor în curs de judecată, respectiv art. 24 din lege, care arată că "în absența unor probe contrare, existența și, după caz, întinderea dreptului de proprietate se prezumă a fi cea recunoscută în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, iar potrivit alin. (2) al aceluiași articol, în absența unor probe contrare, persona individualizată în actul normativ, prin care s-a dispus măsura preluării abuzive, este presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.
împotriva acestei decizii a declarat recurs Municipiul București, prin primarul general, criticând-o pentru nelegalitate potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
în dezvoltarea acestui motiv de recurs se arată că din actele depuse la comisie rezultă că intimații contestatori au făcut dovada dreptului de proprietate numai pentru suprafața de 207 mp și nu pentru suprafața de 340 mp.
Pentru diferența de teren solicitată nu s-a făcut dovada dreptului de proprietate în fața comisiei, motiv pentru care dispoziția emisă nu a vizat decât cei 207 mp dovediți.
Dispoziția contestată a fost emisă cu respectarea dispozițiilor Legii nr. 10/2001, în raport cu actele depuse de intimați, prin care au înțeles să-și sprijine notificarea.
De asemenea, s-a mai arătat că dovezile privind dreptul de proprietate pentru suprafața de 340 mp, trebuiau depuse la comisie și nu în fața instanței, aceasta fiind investită numai cu privire la temeinicia dispoziției emise pe baza actelor depuse până la acel moment, acte pe care comisia le-a avut în vedere la emiterea dispoziției.
Examinând decizia în raport de motivul de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanța constată următoarele:
Critica formulată de Municipiul București referitoare la întinderea suprafeței de teren pentru care contestatorii au făcut dovada dreptului la măsuri reparatorii, privește aprecierea probatoriului administrat în cauză, și de aceea, nu poate fi încadrată într-unul din motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 1-9 C. proc. civ., de către instanță în condițiile art. 306 alin. (3) C. proc. civ., sancțiunea fiind aceea a neprimirii și analizării sale.
Critica formulată de Municipiul București, potrivit căreia instanța trebuia să țină seama în soluționarea contestației doar de actele anexate notificării, este nefondată.
Astfel, art. 22 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data notificării formulate de intimatele contestatoare, înregistrată sub nr. 341/2001 la Primăria municipiului București, prevedea că actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum și cele care atestă calitatea de moștenitor, vor fi depuse ca anexe la notificare sau în termen de cel mult 21 luni de la intrarea în vigoare a legii.
Ulterior, acest termen a fost prelungit prin O.U.G. nr. 184/2002, aprobată prin Legea nr. 48/2004 și O.U.G. nr. 10/2003, aprobată prin Legea nr. 289/2004.
Potrivit textelor de lege menționate, contestatoarele trebuiau să depună documentația de care au înțeles să se folosească pentru dovedirea calității de persoană îndreptățită, însă stabilirea prin lege a momentului până la care, în etapa procedurii administrative, persoana îndreptățită poate să depună actele doveditoare, nu limitează dreptul instanței de a soluționa litigiul pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
O asemenea limitare ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiție și a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 din Constituția României, drept recunoscut părților și prin art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Mai mult, garanția oferită de art. 6 din Convenție cuprinde atât dreptul părților de a-și susține prin probe cererile, dar și dreptul instanței de a încuviința și administra acele dovezi pe care le apreciază ca fiind pertinente, concludente și utile cauzei.
De aceea, corect prin sentința tribunalului păstrată prin decizia atacată s-a stabilit dreptul contestatoarelor în raport de toate probele administrate în cauză.
Așa fiind, instanța, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., a fost respins recursul declarat de Municipiul București, prin primar.
în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., instanța, constatând culpa procesuală a recurentului pârât, a dispus obligarea acestuia la plata sumei de 1000 lei, reprezentând onorariu de avocat, către intimații reclamanți G.C. și G.M.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4481/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4403/2007. Civil → |
|---|
