ICCJ. Decizia nr. 4403/2007. Civil
| Comentarii |
|
La 17 ianuarie 2007 DIRECȚIA GENERALĂ DE PAȘAPOARTE a solicitat Tribunalului Caraș-Severin să dispună restrângerea exercitării de către P.I. a dreptului la libera circulație în Italia pe o durată de până la 3 ani.
Motivând cererea, reclamanta a susținut că pârâtul a fost returnat din Italia la data de 04 decembrie 2006 în baza acordului de readmisie dintre România și acest stat, fiind astfel aplicabile dispozițiile art. 38 lit. a) și art. 52 din Legea nr. 248/2005, potrivit cu care măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult trei ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat, măsură care, până la data aderării României la Uniunea Europeană, trebuie să se refere la teritoriile tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, cu excepția celor pentru care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Prin sentința civilă nr. 196 din 12 februarie 2007, Tribunalul Caraș-Severin a admis cererea și a dispus restrângerea exercitării de către pârât a dreptului la libera circulație în Italia până la data de 21 februarie 2008.
Pârâtul a declarat apel susținând mai întâi că pricina a fost judecată în primă instanță fără îndeplinirea procedurii de citare și cu încălcarea dreptului său la apărare, iar cu privire la fondul cauzei, că prima instanță a greșit în stabilirea situației de fapt, deoarece a reținut că ar fi părăsit țara la 15 noiembrie 2003 și a fost returnat din Italia la 13 decembrie 2006, când în realitate s-a aflat și a muncit numai în România în perioada noiembrie 2003-noiembrie 2006, plecând din țară la 1 decembrie 2006 și fiind returnat după numai două zile de la intrarea pe teritoriul Italiei.
A conchis pârâtul că, deși nu intenționează să plece din România, nu poate accepta o sancțiune aplicată pentru fapte pe care nu le-a săvârșit.
în finalul cererii de apel, pârâtul a propus proba cu înscrisuri și testimonială.
Pârâtul nu s-a prezentat la judecata apelului.
Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a pronunțat decizia civilă nr. 196 din 28 martie 2007, prin care a admis apelul și a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a respins acțiunea introdusă de reclamant contra pârâtului.
Pentru a decide astfel, instanța de apel a constatat că "interdicția legală", anume măsura restrângerii exercitării dreptului la libera circulație, prevăzută prin art. 38,art. 39 și art. 52 din Legea nr. 248/2005 a rămas fără obiect la data de 31 decembrie 2006, dat fiind că la 1 ianuarie 2007 România a dobândit calitatea de stat membru al Uniunii Europene.
Reclamanta a declarat recurs, susținând că decizia din apel a fost dată cu încălcarea legii, caz de casare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este întemeiat.
Potrivit art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români poate fi dispusă pentru o perioadă de cel mult 3 ani cu privire la persoana care a fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie încheiat între România și acel stat.
în asemenea situație, măsura se dispune, la solicitarea Direcției Generale de Pașapoarte, cu privire la statul de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana, de către tribunalul în a cărui rază teritorială se află domiciliul acestei persoane, iar când aceasta are domiciliul în străinătate, de către Tribunalul București [art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005].
Conform art. 52 din aceeași lege, până la data aderării României la Uniunea Europeană, în cazul returnării unui cetățean român în baza unui acord de readmisie încheiat între România și un stat membru al Uniunii Europene, măsura restrângerii dreptului la libera circulație în străinătate, instituită în condițiile art. 38, trebuie să se refere la teritoriile tuturor acestor state, cu excepția celor cu privire la care persoana în cauză face dovada că are drept de intrare.
Interpretarea corectă a dispozițiilor art. 38 lit. a) și art. 52 din lege este contrară celei date în primă instanță și în apel cu prilejul judecării cauzei de față.
Textele legale amintite nu au nicidecum semnificația că măsura restrângerii dreptului la libera circulație, consecință a returnării unui cetățean român dintr-un stat membru al Uniunii Europene în temeiul acordului de readmisie dintre România și acel stat, nu s-ar mai aplica după data de 1 ianuarie 2007, când România a devenit stat membru al Uniunii Europene.
Dimpotrivă, măsura este în continuare aplicabilă, dar nu poate privi decât teritoriul statului din care cetățeanul român a fost returnat, așa cum se prevede, de altfel, prin art. 39 alin. (1) din lege, momentul aderării României la Uniunea Europeană făcând să înceteze numai extinderea temporară a măsurii de la statul membru al Uniunii Europene de pe teritoriul căruia a fost returnată persoana la teritoriile statelor membre ale Uniunii Europene, cu o anume excepție, extindere dispusă prin art. 52 din lege.
Aderarea României la Uniunea Europeană nu are ca efect nemijlocit încetarea aplicabilității unei legi naționale, în speță dispozițiile Legii nr. 248/2005 referitoare la posibilitatea restrângerii temporare a exercitării dreptului la libera circulație în statele Uniunii Europene.
Prin faptul aderării, dreptul comunitar devine imediat aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea internă de drept a statelor membre, efectul imediat operând prin ele însele în cazul tratatelor institutive și a regulamentelor, precum și prin transpunere în cazul directivelor și deciziilor instituțiilor comunitare.
De asemenea, dreptul comunitar are efect direct în cazul dreptului primar (tratate institutive și regulamente) și efect util în cazul dreptului derivat (directive și decizii ale instituțiilor comunitare), adică are un caracter justițiabil în fața jurisdicțiilor naționale în sensul că particularii pot invoca drepturile prevăzute de normele de drept comunitar în fața judecătorului național, care este perfect competent să judece, considerat fiind, în aceste condiții, judecătorul de drept comun al dreptului comunitar.
în fine, dreptul comunitar este prevalent dreptului național contrar, producând efecte concrete în ordinea internă a statelor membre, judecătorul național fiind cel chemat să sancționeze contrariul.
Dreptul la libera circulație a cunoscut o primă reglementare în Tratatul de la Roma (1957), care stabilește "eliminarea, între statele membre, a obstacolelor în calea liberei circulații a persoanelor, serviciilor și capitalurilor" și statuează faptul că "în scopul aplicării prezentului Tratat, și fără a aduce prejudicii vreunei prevederi speciale incluse în acesta, este interzisă orice discriminare pe motiv de naționalitate".
Libera circulație a persoanelor în cadrul Comunității Europene a fost definită de Actul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăți fundamentale ale Pieței Interne (circulația bunurilor, serviciilor, capitalurilor și forței de muncă).
Libera circulație a persoanelor derivă din prevederile legate de conceptul de "cetățenie europeană", introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993), prin care s-a acordat drept la liberă circulație și de liberă rezidență în interiorul Uniunii tuturor cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene, cu respectarea condițiilor impuse de Tratatul Comunității Europene și a măsurilor luate pentru aplicarea acestora (s.n.)
Dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora este reglementat, după modificarea Regulamentului C.E.E. nr. 1612/68 și abrogarea mai multor directive anterioare, prin Directiva 2004/38/CE din 29 aprilie 2004 a Parlamentului European și a Consiliului Uniunii Europene, text cu relevanță pentru Spațiul Economic European.
Acest din urmă act normativ derivat de drept comunitar reglementează, pe lângă dreptul la liberă circulație și ședere, și restrângerile acestor drepturi pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (s.n.).
în raport cu cele astfel arătate sunt de reținut următoarele:
- este esențial nelegal refuzul a priori al judecătorului național de a aplica dreptul intern pentru simplul motiv al incidenței dreptului comunitar, fără să cerceteze și să identifice eventuale ipoteze de conflict între dreptul comunitar și dreptul intern, aplicând fie norma internă conformă cu dreptul comunitar, fie, așa cum mai sus s-a arătat, dreptul comunitar în mod imediat, direct și prevalent, integrat automat sau transpus în sistemul național de drept;
- de asemenea, în scopul aplicării corecte a normei de drept incidente, instanțele au obligația să stabilească faptele care au determinat returnarea persoanei în cauză, dacă acestora le sunt sau nu aplicabile măsurile restrictive prevăzute în dreptul intern sau în cel comunitar și să examineze faptele și măsura cerută prin prisma raportului de proporționalitate, numai apoi hotărând fie în sensul admiterii cererii dedusă judecății lor, fie în sensul respingerii acesteia.
Față de toate cele ce preced se constată că numai tribunalul a procedat corect, în timp ce instanța de apel a greșit grav.
Ca urmare, constatând că pârâtul nu s-a prezentat la judecata apelului și nu a cerut la prima zi de înfățișare încuviințarea probelor propuse prin declarația de apel, instanța de recurs constată că situația de fapt a fost pe deplin lămurită în primă instanță, astfel că, pentru cazul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) și art. 314 C. proc. civ., a fost admis recursul, a fost casată decizia atacată și a păstrat hotărârea primei instanțe.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4426/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4390/2007. Civil → |
|---|
