ICCJ. Decizia nr. 4956/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 4956
Dosar nr. 40/39/200.
Şedinţa publică din 15 iunie 2007
Deliberând asupra recursului de faţă, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 5 iunie 2006, reclamantul M.M. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul municipiul Câmpulung Moldovenesc prin primar anularea dispoziţiei nr. 31 din 9 ianuarie 2006 emisă de pârât şi obligarea acestuia la restituirea imobilelor identificate prin parcelele funciare 332/2 şi 332/3 cu destinaţia fânaţ şi grădină, precum şi casa amplasată pe acest teren şi un bazin, parcele aparţinând C.F. 6537 a Comisiei cadastrale Câmpulung Moldovenesc.
În motivarea cererii, reclamantul a susţinut că imobilele menţionate au fost dobândite de bunicul său, Z.S., cu actul de vânzare-cumpărare nr. 3154 din 29 mai 1942, bunuri de care a fost deposedat de stat în baza Decretului nr. 92/1950.
A mai arătat că a aflat de existenţa acestor bunuri ca şi a modalităţii de preluare foarte târziu, după decesul mamei sale, fiica proprietarului acestora, moment la care a formulat notificarea adresată pârâtului şi soluţionată prin dispoziţia contestată în sensul respingerii sale ca tardivă.
A mai arătat că este inechitabil şi nelegal ca prin Legea nr. 247/2005 să fie repuşi în termen doar cei care revendică terenuri în temeiul Legii nr. 18/1991 şi nu şi cei care îşi revendică bunurile în temeiul Legii nr. 10/2001.
În drept şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Prin sentinţa nr. 1675 din 24 octombrie 2006 a Tribunalului Suceava a fost respinsă ca tardiv formulată contestaţia, reţinându-se că cererea de chemare în judecată a fost formulată cu mult peste termenul de 30 de zile prevăzut de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, situaţie ce priveşte şi notificarea formulată de asemenea cu depăşirea termenului prevăzut de art. 21 din aceeaşi lege.
Dispoziţiile acestei hotărâri au fost confirmate prin Decizia nr. 26 din 9 februarie 2007 a Curţii de Apel Suceava, prin care a fost respins ca nefondat apelul reclamantului, reţinându-se că în mod corect prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării contestaţiei, întrucât termenul prevăzut de dispoziţiile art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10 /2001 este unul de decădere.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul criticând-o pentru nelegalitate, motivele căii de atac urmând fi încadrate în prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Reclamantul a susţinut că termenul prevăzut de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 nu este unul de decădere decât în situaţia acordării măsurilor reparatorii prin echivalent în modalitatea ofertei de despăgubire.
Cu referire la nerespectarea termenului de 6 luni de a depune notificarea, a învederat că prin Legea nr. 245/2005 a fost repus în termenul menţionat, chiar dacă legea modificatoare nu conţine o atare dispoziţie, fiind inechitabil ca prelungirea termenului arătat să opereze în situaţia bunurilor reglementate de Legea nr. 18/1991, nu şi a celor prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Recursul nu este fondat, potrivit considerentelor ce succed:
Reclamantul a depus la data de 4 octombrie 2005 notificare pentru obţinerea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, cu depăşirea termenului de 6 luni prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, republicată, art. 21 în redactarea anterioară modificării prin Legea nr. 247/2005, astfel cum a fost prelungit succesiv prin OUG nr. 109/2001 şi OUG nr. 145/2001.
Chiar dacă legea nu prevede în mod expres că termenul pentru depunerea notificării este unul de decădere, aşa cum susţine reclamantul, calificarea acestuia ca având natura menţionată rezultă din exprimarea utilizată de legiuitor în alin. (5) al art. 22 ale legii.
Acest text prevede că nerespectarea termenului de 6 luni, astfel cum a fost prelungit, prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii sau prin echivalent.
Ca urmare, corect s-a reţinut atât legalitatea măsurii dispuse de autoritatea administrativă privind respingerea notificării ca tardivă, cât şi neoperarea unei repuneri în termenul menţionat în baza Legii nr. 247/2005.
Cu referire la acest ultim aspect, se reţine că Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, aduce o serie de modificări şi completări Legii nr. 10/2001, evidenţiate punctual în Titlul I al legii.
Aceste modificări nu se referă însă şi la art. 21 din Legea nr. 10/2001, care prevede, aşa cum s-a arătat, obligativitatea adresării notificării până la data de 14 februarie 2002, termen imperativ, nerespectat de reclamant, conduită ce atrage, cum temeinic s-a reţinut, sancţiunea decăderii din exerciţiul dreptului subiectiv recunoscut de lege.
Raţiunea instituirii acestui termen ca fiind un termen de decădere, ca şi neprelungirea sa prin dispoziţiile legii modificatoare îşi are justificarea în preocuparea legiuitorului de a dinamiza procedurile de declanşare şi finalizare a operaţiunilor reglementate de legea de reparaţie şi care, în caz contrar, în sensul celor arătate de reclamant, s-ar perpetua sine die, ceea ce nu ar fi admisibil.
Sunt de asemenea nefondate şi criticile privind natura termenului reglementat de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, în prezent art. 26 alin. (3) din lege.
Potrivit acestor dispoziţii, în termen de 30 de zile de la comunicarea dispoziţiei motivate, persoana care se pretinde îndreptăţită şi care nu este mulţumită de conţinutul acesteia, poate să o atace la instanţa competentă.
Fiind un termen legal, care impune exercitarea căii de atac menţionate în intervalul de timp arătat, acesta se constituie, cum temeinic au reţinut instanţele şi, în absenţa distincţiei relevate de recurent, într-un termen imperativ, a cărui nerespectare atrage decăderea din exerciţiul dreptului.
Aceasta pentru că interesul general dar şi cel privat, reclamă soluţionarea cu celeritate a procedurilor judiciare şi restabilirea grabnică a drepturilor subiective încălcate sau nerecunoscute.
Ca urmare, faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat recursul declarat de reclamantul M.M. împotriva deciziei nr. 26 din 9 februarie 2006 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 15 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5168/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4568/2007. Civil → |
|---|
