ICCJ. Decizia nr. 5075/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5075
Dosar nr. 10534/3/200.
Şedinţa publică din 21 iunie 2007
Asupra recursului civil de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 1201 din 28 octombrie 2005, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, contestaţia formulată de petenta D.G.A., în contradictoriu cu A.V.A.S.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că petenta D.A. nu a înţeles să anexeze notificării adresate A.P.A.P.S., actele doveditoare ale dreptului de proprietate şi cele dovedind calitatea de moştenitoare, deşi petenta a susţinut că aceste acte au fost anexate notificării ce a fost adresată SC L.R. Bucureşti.
Prin contestaţia formulată, contestatoarea a înţeles să-şi dovedească dreptul de proprietate asupra imobilului ce a aparţinut autorilor săi cu copia eliberată de Direcţia Naţională a Arhivelor Statului, filiala Gorj, după testamentul întocmit de G.F.D. soţiei sale şi copiilor săi, în anul 1958.
S-a apreciat că testamentul nu constituie un act juridic translativ de proprietate, ci este un act juridic prin care testatorul dispune pentru cauză de moarte, cu privire la lucrurile ce se vor afla în patrimoniul său la data decesului.
Acest act juridic nu face dovada deţinerii proprietăţii de către testator la data deschiderii succesiunii, dovada dreptului de proprietate făcându-se doar prin prezentarea titlului prin care testatorul a dobândit dreptul de proprietate asupra bunului.
Prin Decizia civilă nr. 482 din 30 octombrie 2006, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a admis apelul formulat de apelanta-contestatoare D.G.A., a schimbat în tot sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis contestaţia formulată de apelanta-contestatoare a anulat Decizia nr. 176 din 23 martie 2005 emisă de intimata-pârâtă şi a obligat pârâta să emită decizie motivată pentru acordarea de despăgubiri.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de apel a constatat următoarele:
Prin Decizia nr. 176 din 23 martie 2005 emisă de A.V.A.S. s-a respins notificarea nr. 186/E din 11 februarie 2002 înregistrată la fosta A.P.A.P.S., actuala A.V.A.S., formulată de D.G.A., prin care aceasta solicită despăgubiri băneşti pentru terenul în suprafaţă de 17.500 mp situat în Târgu-Jiu, cartier Bârseşti, pentru că nu a fost depus titlul de proprietate asupra acestui teren şi nici actele doveditoare privind calitatea de moştenitor conform art. 22 din Legea nr. 10/2001.
Din probele administrate în cauză, reiese că numita D.G.A. este unica moştenitoare a lui G.D., decedat la 28 februarie 1958, în calitate de fiică, potrivit certificatului de moştenitor nr. 312 din 11 septembrie 1985 emis în dosarul nr. 312 de notariatul de Stat judeţean Gorj.
Actul de proprietate asupra terenului situat în comuna Bârseşti, pentru care contestatoarea a solicitat despăgubiri este reprezentat de actul de schimb din 17 ianuarie 1931, din care rezultă că terenul şi casa situate în comuna Bârseşti, au aparţinut lui P.F.D., fratele autorului reclamantei, care a încheiat act de schimb cu G.D., privind un alt teren situat în Dealul Târgului, hotarul Tg.Jiu şi alte două terenuri la hotarul Bârseşti.
De asemenea şi din sentinţa civilă nr. 137/1992 a Tribunalului Gorj, rezultă dreptul de proprietate exclusivă a lui G.D. asupra unei suprafeţe suplimentare de teren pe lângă cea dobândită în anul 1981, ca urmare a unui partaj.
S-a conchis că, apelanta-contestatoare a făcut dovada dreptului de proprietate al autorului său G.D. şi a calităţii de unică moştenitoare a acestuia, astfel încât, intimata-pârâtă are obligaţia de a emite dispoziţie prin care să stabilească cuantumul despăgubirilor ce i se cuvin acesteia pentru suprafaţa de teren precizată în acte, conform art. 22 şi urm. din Legea nr. 10/2001, republicată.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta A.V.A.S., criticând-o pentru nelegalitate, potrivit art. 304 pct. 9 C. proc. civ..
În dezvoltarea acestui motiv de recurs s-a arătat că, potrivit art. 22 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, în vigoare la data soluţionării notificării, actele doveditoare ale dreptului de proprietate, precum şi în cazul moştenitorilor, cele care atestă această calitate, vor fi depuse ca anexe la notificare o dată cu aceasta sau în termen de cel mult 18 luni de la data intrării în vigoare a acestei legi, termen ce a fost succesiv prelungit, termenul limită fiind 1 iulie 2003.
Termenul instituit de legea specială este un termen de decădere şi atrage, ca sancţiune, decăderea contestatoarei din dreptul de a depune actele doveditoare în faţa instanţei de judecată, probând astfel alte situaţii juridice decât cele invocate şi nedovedite în faţa instituţiei publice competente să emită Decizia.
Potrivit art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată „pentru imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate.... persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale „iar" măsurile în echivalent se propun de către instituţia publică care efectuează, sau, după caz, a efectuat privatizarea".
Or, prin hotărârea recurată nelegal A.V.A.S. a fost obligată la emiterea deciziei privind acordarea de despăgubiri, întrucât prin modificările aduse Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005 s-au restrâns considerabil competenţele acesteia, în prezent fiind obligată să emită decizii care să cuprindă propunerea de acordare a măsurilor reparatorii prin echivalent, iar Decizia finală, precum şi cuantumul acestor despăgubiri, sunt stabilite de către Comisia Centrală pentru stabilirea despăgubirilor, ca singura entitate competentă.
Examinând Decizia în raport de motivul de recurs invocat, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., instanţa constată recursul nefondat, urmând a dispune respingerea acestuia, pentru următoarele considerente:
Recurenta-pârâtă A.V.A.S. critică Decizia ca fiind dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 şi art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Critica potrivit căreia Decizia civilă recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 22 din Legea nr. 10/2001, nemodificată, în sensul că instanţa de apel a stabilit dreptul reclamantei prin luarea în considerare şi a înscrisurilor depuse după expirarea termenului prevăzut de lege pentru depunerea actelor doveditoare, este neîntemeiată.
În mecanismul de punere în aplicare a Legii nr. 10/2001, prima etapă o reprezintă procedura administrativă prealabilă, reglementată de art. 22-26 din legea republicată, iar obligaţia persoanei îndreptăţite de a depune actele doveditoare este stabilită de art. 23 din Legea nr. 10/2001, republicată.
Termenul pentru depunerea actelor doveditoare a fost prelungit prin mai multe ordonanţe de urgenţă, ultima fiind OUG nr. 10/2003, iar art. 23 din legea modificată prevede că actele doveditoare pot fi depuse până la data soluţionării notificării.
Potrivit acestui text de lege, entitatea învestită cu soluţionarea notificării are obligaţia să ia în considerare toate actele depuse până la data emiterii deciziei sau dispoziţiei, după caz, iar stabilirea momentului până la care în etapa procedurii administrative persoana îndreptăţită poate să depună actele doveditoare, nu limitează posibilitatea instanţei învestite cu acţiune întemeiată pe dispoziţiile art. 26 din lege, de a soluţiona procesul, în cadrul procedurii judiciare, numai pe baza actelor depuse în etapa procedurii administrative.
Stabilirea obligaţiei pentru instanţă de a soluţiona pricina doar pe baza înscrisurilor depuse în etapa anterioară demersului judiciar ar avea ca efect îngrădirea accesului la justiţie şi a dreptului la un proces echitabil, consacrate prin art. 21 din Constituţie şi recunoscut părţilor prin art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Or, un proces echitabil presupune un tratament egal aplicabil părţilor implicate în proces, iar accesul la justiţie nu se realizează numai prin posibilitatea de a sesiza instanţa, ci şi prin dreptul recunoscut părţilor de a propune dovezile care să le susţină pretenţiile, precum şi prin dreptul instanţei de a cenzura pertinenţa, concludenţa şi utilitatea lor, de a încuviinţa administrarea probele necesare pentru deplina stabilire a situaţiei de fapt şi de a-şi întemeia soluţia pe probele administrate.
Prin urmare, corect a hotărât instanţa de apel prin luarea în considerare a actelor depuse de reclamantă privind dovada calităţii de persoană îndreptăţită şi a dreptului de proprietate a autorului acesteia asupra terenului pentru care a solicitat acordarea de despăgubiri.
Şi critica potrivit căreia Decizia recurată a fost dată cu aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 29 din Legea nr. 10/2001, republicată, este neîntemeiată, deoarece din Decizia atacată rezultă că pârâta este obligată să emită dispoziţie pentru acordarea de despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de plată şi stabilire a despăgubirilor pentru imobilele preluate abuziv şi nu să acorde ea însăşi despăgubirile, aşa cum susţine recurenta-pârâtă.
Prin urmare, instanţa de apel a stabilit că intimata are dreptul la despăgubiri şi a obligat pârâta să emită dispoziţie, potrivit legii speciale în vigoare la data pronunţării deciziei atacate.
Pentru aceste considerente, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de pârâta A.V.A.S. împotriva deciziei nr. 482 din 30 octombrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5028/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 4920/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
