ICCJ. Decizia nr. 5108/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5108
Dosar nr.294/86/2007
Şedinţa publică din 21 iunie 2007
Asupra recursului de faţă, constată:
Prin cererea înregistrată la 16 ianuarie 2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor a cerut restrângerea exerciţiului dreptului la libera circulaţie în Italia pentru o perioadă de cel mult 3 ani a pârâtului S.M., returnat în baza Acordului de readmisie încheiat cu această ţară la data de 23 noiembrie 2006, invocând incidente art. 38 lit. a) şi art. 5 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Prin sentinţa civilă nr. 105 din 23 ianuarie 2007, Tribunalul Suceava, secţia civilă, a respins cererea, apreciind că după data de 1 ianuarie 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, nu se poate dispune o asemenea măsură împotriva cetăţenilor români.
Prin Decizia civilă nr. 76 din 20 martie 2007, Curtea de Apel Suceava, secţia civilă, a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă.
În motivarea deciziei instanţa a reţinut că după data de 1 ianuarie 2007 cetăţenilor români nu li se poate aplica un tratament discriminatoriu în raport cu cetăţenii celorlalte state membre ale uniunii, dreptul la libera circulaţie putând fi restrâns doar în condiţiile prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 38/2004 a Comunităţii Europene, care nu sunt îndeplinite în speţă, pârâtul fiind returnat doar pentru motive de şedere nelegală pe teritoriul acestui stat.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta invocând incidenţa art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În motivarea recursului reclamanta susţine că instanţele au înlăturat în mod eronat aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun o singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie, aceea a returnării persoanei dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, fiind irelevant motivul pentru care s-a dispus această măsură. Susţine recurenta că printr-o astfel de reglementare, legiuitorul a stabilit de fapt că libertatea de circulaţie nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare cu respectarea unor reguli fapt care este în concordanţă cu protocolul adiţional nr. 4 la CEDO, prin care prin art. 2 garantează dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie în ţară şi în străinătate dar instituie şi restrângeri ale acestui drept.
Susţine recurenta că cerinţele limitării acestui drept se referă la prevederea lor de către lege şi la existenţa unui scop legitim pe care să-l urmărească privind securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia drepturilor şi libertăţilor altora, limitări care trebuie să aibă un caracter necesar într-o societate democratică, necesitate raportată la existenţa unei proporţionalităţi între scopul urmărit prin aplicarea limitărilor şi mijloacele folosite pentru realizarea lui, cerinţe care sunt îndeplinite de reglementarea internă invocată drept temei al cererii deduse judecăţii.
Totodată recurenta afirmă că aprecierea instanţei de apel referitoare la aplicabilitatea Directivei 2004/38/CE este greşită, având în vedere că la data la care intimatul-pârât a fost returnat, România nu era încă oficial membră a Uniunii Europene caz în care dispoziţiile Tratatului de aderare şi implicit, ale Directivei, nu erau obligatorii, aceasta cu atât mai mult cu cât, în opinia sa, dispoziţiile Legii nr. 248/2005 nu contravin dispoziţiilor Directivei, ele constituind doar cadrul juridic intern pentru libera circulaţie a cetăţenilor români în statele membre ale Uniunii Europene.
Analizând criticile formulate care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Contrar susţinerii recurentei, înlăturarea aplicabilităţii la speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, s-a făcut în mod corect, cu referire la normele comunitare şi la raportul care trebuie să existe între acestea şi normele de drept comun intern.
Astfel potrivit legii interne, singura condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie este ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza acordului de readmisie încheiat de România cu respectivul stat.
Această reglementare restrictivă vine însă în conflict cu prevederile Directivei 2004/38/CE, care permit limitarea dreptului fundamental la libera circulaţie doar în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică sau de sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie, este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii, iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
Or, astfel de motive nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna că principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei comunitare.
Susţinerea recurentei în sensul inaplicabilităţii Directivei argumentat de faptul că la data returnării intimatului România nu era oficial membru al Uniunii Europene, de asemenea, nu poate fi primită.
Astfel, la data la care instanţa trebuie să aprecieze asupra măsurii îngrădirii dreptului la libera circulaţie, normele de drept comunitar sunt pe deplin aplicabile, iar potrivit art. 148 alin. (2) din Constituţia României, „ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare".
Or, sub acest aspect, instanţa, ca autoritate a statului cu obligaţii decurgând din aderare, trebuie să interpreteze şi să aplice legea internă, în orice măsură posibilă, în lumina textului şi finalităţii directivei, în principiu, fără aplicabilitate directă în dreptul intern, pentru a se atinge rezultatul avut în vedere de acesta, autoritatea statului trebuind să se conformeze prevederilor art. 189 alin. (3) din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Cum interpretarea şi aplicarea dreptului naţional nu se pot realiza în conformitate cu prevederile Directivei, datorită condiţiilor restrictive impuse de legea internă [art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005], rezultă că instanţa trebuie să aplice dreptul comunitar, protejând astfel drepturile conferite de acesta persoanelor.
Nici împrejurarea că Directiva nu a fost transpusă încă în dreptul intern, nu poate conduce la o altă interpretare întrucât acest fapt ar contraveni jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene, potrivit căreia „jurisdicţiile naţionale sunt obligate să se abţină să interpreteze dreptul intern într-un mod care ar risca serios, după epuizarea termenului de transpunere, realizarea obiectivului urmărit de respectiva directivă" (în acest sens, hotărârea din 4 iulie 2006 a Marii Camere).
Totodată, instanţa constată că este nefondată şi apărarea recurentei în sensul că pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare, cu referire însă la legea incidenţă situaţiei juridice, ca fiind aceea din momentul naşterii ei.
Astfel, atâta timp cât situaţia juridică ce a fost creată prin faptul şederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării şi cât timp la momentul la care se solicită restrângerea libertăţii de circulaţie normele (comunitate) incidente nu mai impun condiţii decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerinţe de şedere în spaţiul Uniunii, se aplică reglementarea mai favorabilă chiar dacă aceasta a intervenit ulterior petrecerii faptelor.
Aşadar, constatând incidenţa normelor comunitare şi faptul că acestora, venind în conflict cu legea internă, trebuie să li se recunoască preeminenţa, instanţele de fond au procedat corect respingând solicitarea de restrângere a exerciţiului dreptului la libera circulaţie, în temeiul art. 39 lit. a) din Legea nr. 248/2005.
Pentru considerentele arătate, recursul formulat a fost apreciat ca nefondat şi va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 76 din 20 martie 2007 a Curţii de Apel Suceava, secţia civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 511/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5104/2007. Civil → |
|---|
