ICCJ. Decizia nr. 5106/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5106
Dosar nr. 39220/3/200.
Şedinţa publică din 21 iunie 2007
Constată că prin sentinţa nr. 1501 din 17 noiembrie 2006 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a respins cererea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte în contradictoriu cu pârâtul A.A.M., având ca obiect restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie pe o perioadă de 3 ani, ca urmare a returnării pârâtului din Spania la data de 9 august 2006.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că returnarea pârâtului din Spania s-a făcut în condiţiile în care acesta deţinea paşaport valabil, nesuspendat şi în plus, art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului, dă voie oricărei persoane care se găseşte în mod legal pe teritoriul unui stat, să circule în mod liber şi să-şi aleagă în mod liber reşedinţa sa; să părăsească orice ţară, inclusiv pe a sa, iar exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică.
Împotriva sentinţei au declarat apel Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi Direcţia Generală de Paşapoarte.
Prin Decizia nr. 95/A din 15 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, a luat act de renunţarea la apelul formulat de Ministerul Public şi a respins ca nefondat, apelul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte.
În justificarea soluţiei au fost reţinute aceleaşi aspecte legate de imposibilitatea restrângerii libertăţii de circulaţie în alte condiţii decât cele permise de reglementările internaţionale (cu referire la art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului).
Decizia a fost atacată cu recurs de către apelanta-reclamantă, care a susţinut caracterul nelegal al soluţiei sub următoarele aspecte:
- În speţă, erau incidente dispoziţiile art. 39 alin. (1), cu referire la art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care impun drept singură condiţie pentru restrângerea libertăţii de circulaţie a persoanei, existenţa unei măsuri de expulzare, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu respectivul stat, de pe teritoriul căruia s-a produs expulzarea.
Libertatea de circulaţie nu este absolută, ea putând fi supusă unor îngrădiri, aşa cum rezultă şi din art. 25 din Constituţia României.
- De asemenea, în mod greşit instanţa nu a reţinut existenţa unor împrejurări care să contravină Protocolului Adiţional nr. 4 la Convenţia Europeană pentru Drepturile Omului şi nu a interpretat sistematic legea română prin raportare la obligaţiile care revin cetăţenilor români care părăsesc România.
- S-a susţinut de asemenea, aplicabilitatea în speţă a Legii nr. 248/2005 şi după aderarea României la Uniunea Europeană.
Aceasta întrucât, la data la care pârâtul a fost returnat, România nu era membră a Uniunii Europene, iar pentru determinarea legii aplicabile în fiecare caz, trebuie avut în vedere momentul naşterii situaţiei juridice.
Fiind în culpă pentru nerespectarea condiţiilor de călătorie în străinătate, pârâtul trebuie să suporte consecinţele faptelor sale, astfel încât măsura de restrângere a libertăţii de circulaţie apare pe deplin justificată.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, după aderarea României la Uniunea Europeană, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005 se realizează în aceiaşi termeni ca înainte de 1 ianuarie 2007, data aderării, ignoră obligaţiile ce revin statelor în legătură cu aplicarea normelor comunitare şi cu preeminenţa ce trebuie asigurată acestora în raport cu legea internă, în măsura în care reglementarea (internă şi cea internaţională) nu sunt concordante.
Sub acest aspect, prevederile invocate ca temei juridic al cererii (art. 38 lit. a din Legea nr. 248/2005), vin în conflict cu Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004.
Aceasta, în condiţiile în care norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce normele Directivei permit restrângerea exerciţiului acestui drept fundamental în situaţii excepţionale, privind motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică [art. 27 alin. (1) din Directivă].
Pentru ca aceste motive de ordine publică sau de siguranţă publică să justifice măsurile de îngrădire a dreptului la libera circulaţie este necesar, totodată, să fie respectat principiul proporţionalităţii, iar conduita persoanei în cauză să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii [art. 27 alin. (2) din Directivă].
În mod asemănător, potrivit art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 al Comisiei Europene pentru Drepturile Omului, pentru a se restrânge dreptul la libera circulaţie, trebuie ca măsura restrictivă să aibă caracter necesar într-o societate democratică şi să fie respectat raportul de proporţionalitate între asemenea măsuri şi scopul urmărit prin dispunerea lor.
Or, astfel de motive care să justifice caracterul necesar al restrângerii libertăţii de circulaţie, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării, pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normelor internaţionale.
- De asemenea, este eronată aprecierea recurentei în sensul că situaţiei pârâtului nu i-ar fi aplicabile normele comunitare deoarece la data returnării acestuia, România nu era membru oficial al Uniunii Europene, iar situaţiei juridice îi este incidentă legea în vigoare la data naşterii acesteia.
Nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul altui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Situaţia juridică ce fusese creată prin faptul şederii nelegale s-a epuizat prin adoptarea măsurii returnării, iar la momentul la care se solicită restrângerea libertăţii de circulaţie normele (comunitare) incidente nu mai impun condiţii decurgând din nerespectarea anterioară a unor cerinţe de şedere în spaţiul Uniunii.
Fiind vorba de o reglementare mai favorabilă care intervine ulterior petrecerii faptelor şi aflându-ne în materie contravenţională, aceasta trebuie să se aplice cu prioritate.
Pentru toate aceste considerente (care vin să completeze motivarea instanţei de apel), criticile formulate pe calea recursului au fost găsite nefondate, astfel încât recursul va fi respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din Ministerul Administraţiei şi Internelor împotriva deciziei nr. 95/A din 15 februarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 iunie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5234/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 510/2007. Civil → |
|---|
