ICCJ. Decizia nr. 566/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 566.
Dosar nr. 30177/2/200.
Şedinţa publică din 13 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 749 din 7 septembrie 2004, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, a respins acţiunea formulată de reclamantul C.C.V., în contradictoriu cu Primăria municipiului Bucureşti, prin primar, ca fiind prematur formulată, reţinând că, deşi a fost declanşată procedura administrativă, nu a fost emisă o dispoziţie sau decizie prin care să fi fost soluţionată notificarea reclamantului.
A reţinut tribunalul, că entitatea pârâtă nu s-a conformat termenului prevăzut de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, însă această împrejurare nu dă reclamantului dreptul de acces direct la acţiunea în justiţie, pentru a se substitui entităţii notificate în soluţionarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii. Dreptul reclamantului la acţiunea în justiţie ia naştere numai în momentul în care entitatea notificată emite actul prin care a soluţionat notificarea. Anterior emiterii dispoziţiei poate să formuleze cerere prin care să solicite obligarea pârâtei să soluţioneze notificarea şi/sau să plătească despăgubiri pentru repararea prejudiciului cauzat prin atitudinea sa.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, prin Decizia nr. 672 A din 21 aprilie 2005, a admis apelul declarat de reclamant, a anulat sentinţa apelată şi a fixat termen pentru evocarea fondului, reţinând că în mod greşit a constatat tribunalul că acţiunea ar fi prematur introdusă ori inadmisibilă, cât timp absenţa răspunsului persoanei juridice deţinătoare are valoarea unui refuz de restituire a bunului, refuz care trebuie cenzurat în condiţiile legii speciale.
Evocând fondul, aceeaşi instanţă de apel, prin Decizia civilă nr. 702/A din 30 noiembrie 2006, a admis contestaţia formulată de C.C.V. şi a dispus restituirea în natură către contestator a apartamentului nr. 5 de la etajul 2, cu suprafaţa de 64,01 mp şi a podului mansardat, conform concluziilor expertizei de la fila 148 din dosarul curţii de apel.
Pentru a pronunţa această hotărâre, curtea de apel a reţinut că, prin notificare, reclamantul a cerut să-i fie restituit în natură spaţiul de 79,16 mp, situat în Bucureşti, a podului şi a terenului aferent.
Prin hotărârea nr. 50 din 19 noiembrie 2003, C.N.P.R. SA a restituit reclamantului imobilului deţinut de aceasta, compus din cota parte de 32,06 mp teren şi clădire în suprafaţă de 75,58 mp, alcătuită din 2 camere în suprafaţă utilă de 58,35 mp şi o cameră în suprafaţă de 16,88 mp.
Reclamantul a notificat şi Primăria municipiului Bucureşti, expertiza efectuată în cauză a identificat apartamentul, iar la expertiză nu au fost formulate obiecţiuni.
De aceea, conform art. 9, art. 10, art. 25 şi urm. din Legea nr. 10/2001, republicată, reclamantul este îndreptăţit la restituirea în natură a apartamentului nr. 5 de la etajul 2.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs municipiul Bucureşti, prin primarul general, care, invocând art. 304 pct. 9 şi 10 C. proc. civ., a arătat că în mod greşit s-a reţinut că reclamantul este îndreptăţit la restituirea imobilelor, deoarece restituirea în natură sau acordarea de despăgubiri pentru imobilele care fac obiectul Legii nr. 10/2001 este un atribut ce revine în exclusivitate unităţii deţinătoare. Instanţele de judecată nu au astfel de atribuţii, competenţa lor fiind limitată la analiza valabilităţii şi legalităţii deciziei emise sau la obligarea unităţii deţinătoare să răspundă la notificare prin emiterea unei dispoziţii.
Lipsa răspunsului nu poate echivala cu respingerea cererii de restituire, iar acţiunea privind restituirea unui imobil preluat abuziv, introdusă după data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, este inadmisibilă, din perspectiva necompetenţei generale a instanţelor în soluţionarea unei astfel de cereri care implică cercetarea valabilităţii preluării bunului de către stat.
A susţinut recurentul că, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, fostul proprietar nu are deschisă calea acţiunii în revendicare direct la instanţă, în temeiul art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, fiind obligat să urmeze procedura administrativă, şi numai actul emis în temeiul acestei proceduri poate fi atacat în baza art. 24 alin. (7) şi (8) din Legea nr. 10/2001.
Recurentul se referă şi la imobilele neînscrise în notificarea nr. 1011/2001, pentru care, după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, nu se putea formula acţiune în revendicare.
Analizând recursul, în limita criticilor formulate care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este întemeiat.
În prezenta cauză, tribunalul nu a fost investit cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, aşa cum susţine recurentul.
Prin cererea înregistrată la data de 6 iulie 2004, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, intimatul reclamant a solicitat ca Primăria municipiului Bucureşti şi Primarul municipiului Bucureşti să fie obligaţi să-i restituie în natură spaţiul liber din imobilul situat în Bucureşti şi terenul aferent, care nu au fost vândute chiriaşilor, susţinând că s-a adresat cu notificare primăriei, iar aceasta i-a comunicat, cu adresa nr. 1483 din 17 februarie 2003, că spaţiul de la parterul imobilului este deţinut de C.N.P.R. SA, fapt ce l-a determinat să se adreseze cu notificare şi C.N.P.R. SA, pentru partea din imobil deţinută de această unitate. Prin hotărârea nr. 11 din 22 mai 2003, modificată şi completată prin hotărârea nr. 50 din 19 noiembrie 2003, C.N.P.R. SA a dispus restituirea spaţiului pe care aceasta l-a deţinut.
A mai susţinut reclamantul că, în ce priveşte celelalte spaţii din imobil, 4 apartamente au fost vândute, însă, pentru că apartamentul nr. 5 de la etajul 2, podul şi suprafaţa de teren aferentă nu au fost vândute, a cerut Primăriei municipiului Bucureşti, prin notificare, ca aceste spaţii să-i fie restituite în natură.
Rezultă că, prin acţiune, reclamantul a cerut să-i fie restituite în natură, aceste părţi din imobil, care nu au fost înstrăinate, iar prin notificarea înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti, la nr. 7806 din 30 mai 2001, a solicitat restituirea întregului imobil, precizând că apartamentul nr. 5 de la etajul 2 nu a fost înstrăinat. În finalul notificării, sunt indicate toate înscrisurile anexate la cerere.
Faţă de dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 10/2001 (art. 25 din legea republicată), primarul municipiului Bucureşti era obligat să se pronunţe asupra cererii de restituire a părţii din imobil care face obiectul pricinii, în termen de 60 de zile de la data înregistrării notificării.
Or, notificarea nu a fost soluţionată în termenul legal şi nici ulterior, iar în cursul procesului entitatea notificată a susţinut că nu a fost parcursă procedura prealabilă. Intimatul-reclamant a declanşat însă această procedură, iar în culpă pentru nefinalizarea ei este entitatea obligată să soluţioneze cererea.
Nesoluţionarea notificării timp de peste 6 ani echivalează cu refuzul de restituire a bunului, iar conduita imputabilă a entităţii notificate nu poate constitui un impediment pentru valorificarea de către intimatul reclamant a dreptului la restituire recunoscut de lege.
Refuzul de restituie poate fi cenzurat de instanţa judecătorească, iar în acţiunile întemeiate pe prevederile Legii nr. 10/2001, competenţa instanţei nu se limitează la verificarea legalităţii dispoziţiei emise de unitatea deţinătoare sau la obligarea acesteia să răspundă la notificare, aşa cum susţine recurentul.
Faţă de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, care prevede că persoana îndreptăţită exercită calitatea de proprietar avută la data preluării „după primirea deciziei sau a hotărârii judecătoreşti de restituire, conform prezentei legi", instanţele judecătoreşti au plenitudine de competenţă în soluţionarea cererilor de restituire întemeiate pe Legea nr. 10/2001. De aceea, susţinerea recurentei că acţiunea este inadmisibilă, nu este întemeiată.
În declaraţia de recurs s-au făcut referiri la imobilele necuprinse în notificarea nr. 1011/2001, însă prin Decizia recurată a fost restituit apartamentul nr. 5 de la etajul 2 al imobilului din str. C. şi podul imobilului, iar prin notificarea N/1483, înregistrată la Primăria municipiului Bucureşti în termenul legal, la nr.7806, aflată la fila 19 din dosarul tribunalului, s-a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în str. C.
Prin urmare, prin Decizia atacată nu au fost restituite imobile care nu au făcut obiectul notificării.
Pentru considerentele expuse, recursul va fi respins.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, recursul declarat de municipiul Bucureşti prin Primarul General împotriva deciziei nr. 702/A din 30 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 13 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5680/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 559/2007. Civil → |
|---|
