ICCJ. Decizia nr. 5823/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5823
Dosar nr. 5558/121/200.
Şedinţa publică din 19 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de 22 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Galaţi, secţia civilă, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte din cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor a chemat în judecată pe pârâta Z.G., solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună restrângerea dreptului pârâtei la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani, cu motivarea că pârâta a fost returnată din Italia la data de 9 noiembrie 2006, în baza unui acord de readmisie încheiat de România cu această ţară, fiind astfel aplicabile dispoziţiile art. 38 lit. a ) din Legea nr. 248/2005, modificată şi completată prin OG nr. 5/2006.
Tribunalul, prin sentinţa civilă nr. 96 din 18 ianuarie 2007, a respins cererea ca nefondată.
Sentinţa a rămas definitivă prin respingerea ca nefondat a apelului declarat de reclamantă, potrivit deciziei civile nr. 152/A din 24 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă.
Pentru a adopta această soluţie, instanţele au reţinut, în esenţă, aplicabilitatea directă a dreptului comunitar României, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, respectiv a Directivei Parlamentului European şi a Consiliului nr. 2004/38/CE, care, în art. 27 prevede limitativ doar 3 situaţii în care statul ar putea restrânge libertatea de circulaţie a persoanelor: afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
S-a mai reţinut că norma internă, art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, prevede o categorie mai largă de situaţii în care se poate dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român la libera circulaţie fiind incompatibilă cu norma comunitară şi că reclamantul nu a făcut dovada că pârâta s-ar afla într-una din cele 3 situaţii prevăzute de norma comunitară.
Împotriva deciziei instanţei de apel, a declarat recurs apelanta-reclamantă Direcţia Generală de Paşapoarte.
În motivarea cererii de recurs este reiterată situaţia de fapt, returnarea pârâtei din Italia în baza acordului de readmisie anterior aderării României la Uniunea Europeană, se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 cu privire la care Curtea Constituţională a statuat conformitatea cu art. 53 din Constituţie, se arată că Legea nr. 248/2005, aplicabilă şi ulterior datei de 1 ianuarie 2007 asigură implementarea prevederilor constituţionale, a art. 12 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, că măsura expulzării pârâtei (pe care autorităţile române nu au dreptul a o cenzura) este suficientă pentru aplicarea art. 38 lit. a ) din lege.
Recursul este nefondat.
La data pronunţării sentinţei tribunalului şi a deciziei instanţei de apel, la care reclamanta preconiza a fi dispusă măsura restrângerii dreptului pârâtei la liberă circulaţie în Italia, România devenise membră a Uniunii Europene, cu statut de partener egal în drepturi şi obligaţii, cetăţenii români devenind conform art. 17 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene cetăţeni ai Uniunii Europene beneficiari ai dreptului de liberă circulaţie în aceleaşi condiţii ca toţi ceilalţi cetăţeni ai Uniunii Europene, aplicându-li-se sistemul de norme şi reguli comunitare, în speţă prezentând relevanţă normele comunitare ce consacră principiul fundamental al liberei circulaţii a persoanelor.
Împrejurarea că faptul expulzării a avut loc anterior aderării României la Uniunea Europeană nu determină inaplicabilitatea normelor comunitare, întrucât măsura restrângerii dreptului analizat este de natură administrativă/contravenţională, materie guvernată de principiul aplicării legii mai favorabile.
Dacă ulterior petrecerii faptelor intervine o reglementare mai favorabilă, trebuie să fie aplicată cu prioritate.
Reglementarea mai favorabilă o constituie Directiva nr. 2004/38/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
Conform art. 20 alin. (2) din Constituţia României, „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privind drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
Deşi, de principiu, directivele comunitare ar trebui transpuse în dreptul intern al fiecărui stat membru Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene a consacrat în jurisprudenţa sa superioritatea şi efectul direct al regulilor comunitare ca „făcând parte integrantă, cu rang de prioritate, din ordinea juridică aplicabilă pe teritoriul statelor membre", precizând că trebuie să fie aplicate încă de la intrarea lor în vigoare, „în pofida unei eventuale preexistenţe a unei legi naţionale incompatibile şi pe toată durata aflării lor în vigoare, în pofida adoptării ulterioare a unei legi incompatibile" (cauza Simmenthal – Hotărârea din 9 martie 1978).
Art. 10 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene, care prevede obligaţia de cooperare loială între statele membre, impune inclusiv instanţelor judecătoreşti române respectarea principiilor şi soluţiilor consacrate de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
În alte cauze (cauza Van Gend en Loos; cauza Becker), Curtea Europeană de Justiţie a statuat că dispoziţiile unei directive sunt direct aplicabile, în absenţa unor măsuri de transpunere în dreptul intern, dacă sunt necondiţionate şi suficient de precise pentru a permite instanţelor judecătoreşti să le aplice aşa cum sunt formulate.
Examinând prevederile Legii nr. 248/2005 şi dispoziţiile Directivei nr. 2004/38/CE, Înalta Curte constată că între normele interne şi cele comunitare există neconcordanţe, cele comunitare fiind mai favorabile şi suficient de precise pentru a fi direct aplicate. Astfel, din perspectiva art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, pentru a dispune restrângerea dreptului cetăţeanului român chemat în judecată la liberă circulaţie în străinătate (inclusiv pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene) este suficient ca acesta să fi fost returnat din statul cu privire la teritoriul căruia se solicită a fi adoptată măsura în baza unui acord de readmisie încheiat între România şi acel stat, independent de motivul pentru care a fost returnat.
Spre deosebire de norma internă, art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE stabileşte expres şi limitativ doar trei cazuri în care autorităţile statelor membre ar putea restrânge libertatea de circulaţie a cetăţenilor Uniunii, respectiv afectarea ordinii publice, siguranţei publice sau sănătăţii publice.
În consecinţă, norma comunitară este mai favorabilă, cea internă fiind parţial neconcordantă, în condiţiile în care permite îngrădirea dreptului fundamental analizat şi în alte cazuri decât cele care vizează ordinea, siguranţa sau sănătatea publică.
În prezenta cauză, conform talonului de returnare întocmit în punctul de trecere a frontierei anexat cererii de chemare în judecată, pârâta a fost returnată din Italia din data de 9 noiembrie 2006 „pe motiv de şedere ilegală", motiv care nu se încadrează în cele limitativ prevăzute de Directiva nr. 2004/38/CE.
Pentru considerentele prezentate, în baza dispoziţiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de Direcţia Generală de Paşapoarte din M.I.R.A. împotriva deciziei nr. 152/A din 24 aprilie 2007 a Curţii de Apel Galaţi, secţia civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 19 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5846/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 727/2007. Civil → |
|---|
