ICCJ. Decizia nr. 5861/2007. Civil. Limitarea exercitării dreptului la libera circulaţie în străinătate. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5861
Dosar nr. 1870/111/2007
Şedinţa publică din 15 octombrie 2008
Constată că prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor sub nr. 1870/111/2007, reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte Bucureşti a solicitat pronunţarea unei hotărâri prin care să se dispună restrângerea exercitării dreptului la libera circulaţie în statele membre ale Uniunii Europene, cu privire la pârâtul C.G., ca urmare a faptului că acesta a fost returnat din Belgia, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu acest stat.
Prin sentinţa civilă nr. 674/C din 22 octombrie 2007, tribunalul a respins cererea ca neîntemeiată, reţinând în motivarea soluţiei faptul că, potrivit dispoziţiei înscrise în art. 2 din cel de-al patrulea Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, dreptul la libera circulaţie este garantat, prevăzându-se totodată că restrângerea exercitării acestui drept este posibilă numai atunci când este vorba de măsuri necesare , într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice.
Cum aceste cerinţe s-a constatat a nu fi îndeplinite în speţă, întrucât nu s-a făcut dovada unei conduite a persoanei care să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societăţii, cererea fost găsită neîntemeiată şi respinsă în consecinţă.
Împotriva sentinţei a declarat apel reclamanta, care a susţinut că singura condiţie prevăzută de art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005 pentru dispunerea măsurii restrângerii dreptului la libera circulaţie în străinătate, este aceea a returnării cetăţeanului român în baza unui acord de readmisie, fără ca legea să condiţioneze instituirea restricţiei de alte cerinţe.
Acţiunea a fost promovată pentru a se respecta legea naţională şi pentru a se apăra un interes al statului român, faţă de obligaţia asumată de acesta prin acorduri internaţionale, în scopul stopării migraţiei ilegale.
Apelul a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 7 din 10 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
S-a reţinut în considerentele deciziei că, simpla neîndeplinire a formalităţilor privind intrarea, circulaţia, ieşirea de pe teritoriul ţării nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să constituie, prin ea însăşi, o măsură de limitare a libertăţii de circulaţie. O asemenea îngrădire a dreptului la libera circulaţie implică existenţa unei ameninţări serioase la cerinţele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societăţii.
Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa de fond, conform art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale,, exercitarea dreptului la libera circulaţie nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare într-o societate democratică, pentru securitate naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei.
Or, raportat la aceste aspecte, depăşirea termenului de şedere legală de către intimat, nu impune luarea măsurilor solicitate, astfel încât s-a constatat caracterul neîntemeiat al criticilor formulate de către apelantă.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta-reclamantă, care a susţinut greşita înlăturare de la aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor art. 38 lit. a) şi art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005, care constituiau temeiuri suficiente pentru admiterea cererii şi îngrădirea exerciţiului dreptului la libera circulaţie.
Astfel, dreptul la libera circulaţie nu este unul absolut, el se circumscrie anumitor condiţii, aspect ce rezultă şi din art. 25 şi art. 53 din Constituţie, referitoare la exercitarea drepturilor fundamentale şi la posibilitatea restrângerii lor.
În ce priveşte aprecierea de către instanţă a aplicabilităţii dispoziţiilor art. 2 din Protocolul nr.4, adiţional la Convenţie, s-a arătat că sancţiunea impusă de legea internă (art. 38 al Legii nr. 248/2005), nu vine în conflict cu reglementarea internaţională, întrucât măsura solicitată a fi dispusă pe cale judecătorească, se constituie într-o măsură necesară, într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora , fiind justificată de interesul public (aşa cum se prevede în art. 2 paragrafele 3 şi 4 din Protocolul nr. 4).
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Recursul este nefondat.
Susţinerea recurentei în sensul că, singură condiţia returnării intimatului-pârât , pe baza unui acord de readmisie, era suficientă pentru ca, atrăgând aplicabilitatea dispoziţiilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, să impună măsura restrângerii libertăţii de circulaţie, ignoră normele de drept internaţional.
Sub acest aspect, instanţa de apel a reţinut corect că dispoziţiile invocate, ale art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 vin în conflict cu art. 2 din Protocolul nr. 4, adiţional la Convenţia europeană a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Aceasta, în condiţiile în care, norma internă impune drept singură condiţie de restrângere a dreptului la libera circulaţie, ca persoana în cauză să fi fost returnată dintr-un stat în baza unui acord de readmisie, în timp ce în paragraful 3 al art. 2 din Protocolul nr. 4 se prevede că „exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea naţională, siguranţa publică, menţinerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor şi libertăţilor altora", iar în paragraful 4 al aceluiaşi articol, se prevede că dreptul la liberă circulaţie poate face obiectul unor restrângeri, dacă acestea „sunt justificate de interesul public într-o societate democratică".
Or, astfel de motive, care să justifice îngrădirea libertăţii de circulaţie, nu pot rezulta în mod suficient din faptul însuşi al expulzării (determinat de şederea ilegală), pentru că ar însemna ca principiul proporţionalităţii în adoptarea măsurii să nu mai intereseze şi astfel, să fie ignorată exigenţa normei internaţionale.
De aceea, instanţa de apel a constatat în mod corect conflictul dintre norma internă şi cea internaţională, dând preeminenţă acesteia din urmă.
La această interpretare o obligau dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora, „dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile".
În consecinţă, pentru a se permite persoanei, cetăţean român să iasă de pe teritoriul ţării şi să circule în statele membre ale Uniunii Europene, nu mai trebuie avute în vedere, cum se susţine în recurs, neîndeplinirea condiţiilor de şedere în spaţiul Uniunii (care după data aderării României oricum nu mai subzistă în aceiaşi termeni).
Pe de o parte, nerespectarea culpabilă a cerinţelor de şedere pe teritoriul unui stat a fost sancţionată şi s-a consumat prin adoptarea măsurii expulzării de către statul respectiv.
Pe de altă parte, potrivit dreptului internaţional, libertatea de circulaţie poate fi îngrădită doar atunci când este vorba de măsuri necesare într-un stat democratic, cu respectarea principiului proporţionalităţii în adoptarea măsurii şi a exigenţelor impuse de art. 2 din Protocolul nr. 4 , adiţional la Convenţie, situaţie neregăsită în speţă.
Pentru considerentele arătate, criticile de nelegalitate formulate au fost găsite neîntemeiate, recursul urmând să fie respins în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul de Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 7 A din 10 ianuarie 2008 a Curţii de Apel Oradea, secţia civilă mixtă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 15 octombrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6237/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 5865/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
