ICCJ. Decizia nr. 5977/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5977
Dosar nr. 920/1/200.
Şedinţa publică din 21 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului rezultă următoarele:
Prin acţiunea înregistrată la 28 decembrie 2001 pe rolul Tribunalului Ialomiţa, C.N.F.M. a solicitat în temeiul Legii nr. 10/2001 în contradictoriu cu SC M. SA şi Primăria comunei Scânteia restituirea în natură a clădirii din zid acoperită cu tablă aparţinând bunicului său P.I., a presei de ulei, precum şi a terenului de 3000 mp.
Urmare notificării formulate, SC M. SA prin adresa nr. 125 din 22 noiembrie 2001 i-a comunicat că deţine titlu de proprietate, clădirea nefiind proprietatea societăţii, iar Primăria Scânteia, prin adresa nr. 893 din 30 august 2001 a precizat că în clădirea revendicată funcţionează moara de mălai.
Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa nr. 657 F din 17 iunie 2002 a respins ca nefondată cererea reclamantei în contradictoriu cu SC M. SA şi Primăria comunei Scânteia.
Instanţa de fond a reţinut că bunurile solicitate de reclamantă au fost trecute în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 111/1951 fiind transferate în folosinţa fostului Sfat Popular Scânteia în baza deciziei nr. 225 din 31 iulie 1956 a Secţiei Financiare a fostei regiuni Bucureşti.
S-a constatat de asemenea că C.F.M. este nepoata celui deposedat de bunuri, P.I. şi deci are calitatea de a solicita acordarea măsurilor reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001.
Instanţa a reţinut că SC M. SA a fost în totalitate privatizată, că aceasta deţine în proprietate suprafaţa de 3180,5 mp teren care încorporează şi pe cel revendicat, în timp ce clădirea deţinută de pârâtă nu este una şi aceeaşi cu cea revendicată. Având în vedere aceste considerente, tribunalul a concluzionat că în cauză sunt incidente dispoziţiunile art. 27 din Legea nr. 10/2001 la care face trimitere art. 9 alin. (2), restituirea putându-se realiza numai prin măsuri reparatorii prin echivalent, cu respectarea prevederilor din Legea nr. 10/2001.
Apelul declarat de contestatoare împotriva hotărârii pronunţate a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia nr. 33 din 30 ianuarie 2003.
S-a reţinut că cerinţele Legii nr. 10/2001 au fost satisfăcute întrucât SC M. SA a dat curs notificării reclamantei prin adresa nr. 725 din 22 noiembrie 2001.
Totodată s-a arătat că în mod corect s-a constatat de către tribunal că în cauză îşi găsesc aplicarea dispoziţiunile art. 9 alin. (2) şi ale art. 27 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, având în vedere că vechea construcţie pretinsă de reclamantă nu mai există, pârâta, datorită privatizării, are contract de vânzare-cumpărare acţiuni pentru construcţia existentă şi celelalte bunuri din patrimoniul său, iar pentru teren are certificat de atestare a dreptului de proprietate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin Decizia nr. 1410 din 8 februarie 2006 a admis recursul declarat de C.F.M. împotriva deciziei nr. 33 din 30 ianuarie 2003 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pe care a casat-o cu trimitere la aceeaşi instanţă pentru rejudecarea apelului.
Pentru a decide astfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a reţinut că unitatea deţinătoare nu s-a pronunţat prin decizie sau dispoziţie motivată asupra cererii contestatoarei de restituire în natură a imobilelor, potrivit art. 25 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 şi că adresa 125 din 22 noiembrie 2001 nu o poate înlocui.
Totodată s-a concluzionat că, în raport de menţiunile contradictorii ale pârâtelor SC M. SA şi Primăria comunei Scânteia, instanţa de apel nu s-a ocupat de identificarea imobilului care a făcut obiectul preluării de către stat şi nu a stabilit actuala deţinătoare a construcţiei.
Din virtutea rolului activ instanţa era datoare să stabilească cu claritate situaţia de fapt şi să dispună efectuarea unei expertize pentru identificarea şi individualizarea imobilului în litigiu şi pentru a stabili dacă clădirea revendicată există şi este aceeaşi cu aceea deţinută de SC M. SA.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, căreia i-a fost trimisă cauza, prin Decizia nr. 567 din 28 noiembrie 2006, a respins ca nefondat apelul declarat de C.F.M.
Pentru a decide astfel, Curtea de Apel Bucureşti a susţinut că chiar dacă unitatea pârâtă nu s-a pronunţat prin decizie sau dispoziţie motivată, aspectele menţionate pot fi cenzurate de către instanţa judecătorească.
Pe baza recunoaşterii societăţii pârâte, instanţa de apel a concluzionat că aceasta deţine terenul revendicat şi a probat privatizarea integrală, iar fişa de evidenţă a clădirii, producţie atestă că edificatul în care se află moara nu este una şi aceeaşi cu cea revendicată de reclamantă, aspect confirmat şi de Primăria Scânteia prin adresa nr. 757/2002.
Certificatul de atestare a dreptului de proprietate se coroborează cu recunoaşterile societăţii pârâte, în sensul că aceasta deţine în proprietate exclusivă suprafaţa de 63.180,5 mp teren în care este încorporat şi acela revendicat în suprafaţă de 3000 mp.
De asemenea instanţa de apel a concluzionat că expertiza dispusă de instanţa de recurs nu este de natură a schimba soluţia primei instanţe, deoarece restituirea în natură a imobilului teren şi construcţie nu este posibilă faţă de prevederile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 iar pentru acordarea despăgubirilor calitatea procesuală pasivă revine A.V.A.S.-ului şi nu unităţii deţinătoare SC M. SA.
De asemenea, cât timp reclamanta susţine că edificatele se aflau pe terenul de 3000 mp, deţinut de SC M. SA, acestea nu pot fi restituite în natură, în cazul în care ar exista pe vechiul amplasament, căci s-ar afla printre imobilele evidenţiate în patrimoniul unor societăţi comerciale privatizate, intrând sub incidenţa art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
Chiar în cazul în care clădirea revendicată ar fi individualizată şi s-ar constata că aceasta este identică cu cea trecută în proprietatea statului şi aflată în patrimoniul SC M. SA, cât şi atunci când nu ar putea fi identificată, acţiunea de restituire în natură ar rămâne neîntemeiată deoarece art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 interzice restituirea în natură a imobilelor evidenţiate în patrimoniul unor societăţi privatizate, altele decât acelea prevăzute de art. 21 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 10/2001.
Dacă expertiza ar concluziona că imobilul nu poate fi identificat, pârâţii nu vor fi obligaţi la restituirea în natură a ceea ce nu s-a dovedit că posedă.
În ceea ce priveşte restituirea în natură a presei de ulei, instanţa a reţinut incidenţa în cauză a dispoziţiunilor art. din lege şi ale art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 astfel că şi pentru acest capăt de cerere nu pot fi acordate decât măsuri reparatorii prin echivalent.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs contestatoarea C.F.M., menţionând în esenţă că instanţa de apel a ignorat actele dosarului care atestă că societatea intimată M. SA, deţine clădirea reclamantei.
Recursul este neîntemeiat.
În caz de casare cu trimitere, în temeiul art. 315 C. proc. civ., instanţa care urmează să rejudece trebuie să procedeze numai în sensul şi în limitele stabilite prin hotărârea instanţei superioare. Hotărârea instanţei de recurs este obligatorie în ceea ce priveşte problemele de drept dezlegate, iar nu şi la cele de fapt, asupra cărora instanţa de trimitere are dreptul de apreciere. Obligatoriu pentru instanţa de trimitere sunt şi indicaţiile referitoare la necesitatea lămuririi unor împrejurări de fapt şi la administrarea de probe în acest sens. Această concluzie se impune, deoarece indicaţiile instanţei de casare atrag atenţia instanţei de trimitere asupra încălcărilor săvârşite şi asupra necesităţii de a se lămuri unele împrejurări de fapt, în vederea pronunţării unei soluţii temeinice şi legale.
În cauză, prin Decizia 567 din 28 noiembrie 2006, instanţa de trimitere, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a încălcat dispoziţiunile art. 315 C. proc. civ., deoarece nu s-a conformat problemelor de drept tranşate de instanţa de recurs, legate de aplicarea art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în sensul că cele două adrese 125 din 22 noiembrie 2005 şi 893 din 30 august 2001 ale celor două intimate SC M. SA şi Primăria Scânteia nu echivalează cu Decizia sau dispoziţia motivată privitoare la soluţionarea notificării.
De asemeni instanţa de trimitere nu a dispus efectuarea expertizei pentru identificarea imobilului ce a făcut obiectul preluării de către stat, aşa cum s-a statuat prin Decizia nr. 1410 din 8 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nu s-a preocupat să stabilească persoana deţinătoare a imobilului.
Întrucât instanţa de trimitere nu s-a conformat îndrumărilor date de instanţa de control judiciar pentru corecta stabilire a situaţiilor de fapt, dispunând administrarea de probe şi examinând apărările părţilor, a săvârşit nulitatea prevăzută de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., impunându-se în temeiul art. 313 C. proc. civ. casarea deciziei cu trimitere.
SC M. a susţinut că este integral privatizată, exhibând şi certificatul de atestare a dreptului de proprietate în privinţa terenului de 63.180,5 mp în care se pretinde că este încorporat şi terenul de 3000 mp revendicat. În aplicarea dispoziţiunilor art. 29 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 posibil a fi aplicate, chiar dacă notificarea a fost înaintată SC M. SA, se impune ca instanţa de trimitere să pună în discuţia părţilor şi introducerea în cauză a A.V.A.S.-ului, chemat să propună acordarea măsurilor reparatorii prin echivalent.
Respectarea dreptului la apărare pentru toate părţile în raport de situaţia de fapt ce se va stabili prin administrarea probelor dispuse prin Decizia 1410/2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi necesitatea parcurgerii tuturor gradelor de jurisdicţie, impune ca trimiterea cauzei pentru rejudecare să se facă la instanţa de fond, respectiv la Tribunalul Ialomiţa, motiv pentru care va fi casată şi sentinţa 657/2002.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de reclamanta C.N.F.M. împotriva deciziei nr. 567 din 28 noiembrie 2006 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Casează Decizia recurată şi sentinţa 657/F din 17 iunie 2002 a Tribunalului Ialomiţa şi trimite cauza spre rejudecare la tribunal.
Irevocabilă.
Pronunţată, în şedinţă publică, astăzi 21 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6017/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5929/2007. Civil → |
|---|
