ICCJ. Decizia nr. 5929/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 5929
Dosar nr. 24719/3/200.
Şedinţa publică din 20 septembrie 2007
Asupra recursului de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa nr. 1093 din 20 septembrie 2006 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă cererea formulată de Direcţia Generală de Paşapoarte prin care s-a solicitat restrângerea dreptului la liberă circulaţie al pârâtei P.E., pe o perioadă de cel mult 3 ani pe teritoriul Spaniei, în aplicarea prevederilor art. 38 lit. a) şi art. 52 din Legea nr. 248/2005.
Pentru a hotărî astfel tribunalul a reţinut că pârâta îndeplinea condiţiile de şedere în statele Uniunii Europene, având paşaport valabil pentru o perioadă de încă 6 luni, nu era indezirabilă şi a justificat şederea în Spania prin aceea că locuia la prietenul său, care avea locuinţă conform unui contract de închiriere valabil până la 3 februarie 2007. În plus s-a avut în vedere şi că la 24 martie 2006 pârâta şi-a cumpărat bilet de avion retur Spania Bucureşti.
Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 165 din 14 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, luându-se act de retragerea apelului declarat de Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe.
S-a apreciat că măsura restrângerii dreptului la liberă circulaţie al pârâtei ar fi nejustificată, în situaţia în care aceasta avea drept de şedere pe teritoriul Spaniei, având paşaport valabil şi locuinţa asigurată.
Cu privire la susţinerea în sensul căreia instanţa română nu ar fi în măsură să pună în discuţie condiţiile în care pârâta a fost returnată de autorităţile spaniole, s-a considerat că aceasta este neîntemeiată în raport de prevederile art. 2 din Protocolul nr.4 la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi art. 25 din Constituţia României. Au fost avute în vedere şi prevederile corespunzătoare din Directiva nr. 2004/38/CE, în sensul cărora limitarea dreptului la liberă circulaţie, nu poate fi aplicată decât în condiţiile în care returnarea s-a dispus pentru motive ce vizau încălcarea dispoziţiilor privitoare la ordinea publică, siguranţa naţională sau sănătatea publică.
Împotriva acestei decizii Direcţia Generală de Paşapoarte a declarat recursul de faţă solicitând schimbarea ei şi reţinând cauza spre rejudecare, să se dispună restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie pârâtei pe teritoriul Spaniei, pe o perioadă de cel mult 3 ani.
În motivarea recursului, se arată că pârâta a fost returnată din Spania la data de 31 martie 2006, în baza Acordului de Readmisie încheiat între România şi această ţară, aprobat prin Legea nr. 45/1997, potrivit căruia fiecare parte contractantă readmite pe teritoriul său, la cererea celeilalte părţi şi fără formalităţi, orice persoană care nu îndeplineşte condiţiile necesare pentru intrare sau nu mai întruneşte cerinţele pentru şederea pe teritoriul părţii contractante.
Măsura solicitată se circumscrie situaţiilor expres şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi este în concordanţă cu art. 2 din Protocolul 4 adiţional la Convenţie.
Legiuitorul constituant a stipulat că libera circulaţie a cetăţenilor nu este absolută, ea trebuind să se desfăşoare potrivit unor reguli şi cu respectarea unor cerinţe stabilite de lege, acestea fiind cuprinse în prevederile Legii nr. 248/2005, aplicabile în speţă.
Se susţine şi că aplicarea Directivei nr. 2004/38/CE nu se justifică, în situaţia în care pârâta a fost returnată, înaintea datei la care România a devenit membră a Uniunii Europene, astfel că dispoziţiile tratatului de aderare şi implicit ale Directivei nu sunt obligatorii.
Recursul nu este întemeiat, urmând a fi respins în raport de cele ce urmează:
Instanţele au reţinut că dreptul cetăţenilor la liberă circulaţie este un drept garantat de legea naţională, dar şi de convenţiile internaţionale la care România este parte şi că, totodată, acest drept poate fi supus anumitor limitări.
Prin urmare, toate criticile referitoare la reţinerea caracterului absolut al dreptului la liberă circulaţie, precum şi la ignorarea unor prevederi constituţionale, nu au legătură cu soluţia adoptată, astfel că nu mai este cazul de a fi analizate.
Se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect că pentru a se dispune o măsură de limitare a dreptului la liberă circulaţie a unei persoane, este necesar ca în aplicarea prevederilor art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, care prevede posibilitatea luării unei atari măsuri, să se respecte şi dispoziţiile art. 2 pct. 2 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, adică să se verifice dacă această măsură urmăreşte unul din scopurile de interes general prevăzute în pct. 3 al articolului.
S-a avut în vedere că România fiind încă din 1993 membră a Consiliului Europei este ţinută să respecte Convenţia Europeană a Drepturilor Omului (Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, precum şi protocoalele adiţionale, iar în măsura în care o normă de drept intern ar veni în contradicţie cu acestea, să le acorde prioritate celor din urmă.
De aceea, rezultă că în mod corect, curtea de apel a avut în vedere că simpla returnare a pârâtei din Spania la data de 31martie 2006, după intrarea legală şi şederea în această ţară o perioadă de sub o lună, nu poate constitui suficient temei pentru restrângerea pe viitor a dreptului acesteia la liberă circulaţie în statele Uniunii Europene, câtă vreme reclamanta nu a dovedit şi nici nu a susţinut că o astfel de măsură ar corespunde unei situaţii extreme, necesară pentru limitarea dreptului.
Nu poate fi reţinută nici critica referitoare la greşita reţinere a incidenţei prevederilor Directivei Parlamentului şi a Consiliului Europei nr. 2004/38 din 29 aprilie 2004, în situaţia în care România nu era membră a Uniunii Europene la data returnării pârâtei din Spania. Este exact că ţara noastră a dobândit acest statut la 1 ianuarie 2007, dată de la care este obligată să respecte prevederile dreptului comunitar, aplicabil ca ordine juridică integrată în ordinea de drept a statelor membre ele Uniunii Europene.
Or, dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor lor este reglementat prin menţionata Directivă nr. 2004/38, care în mod corect a fost invocată de instanţele care s-au pronunţat în cauză. S-a avut în vedere că limitarea dreptului la liberă circulaţie nu poate fi dispusă decât în condiţiile în care măsura returnării a fost luată pentru motive ce vizau încălcarea dispoziţiilor legale ce puneau în pericol ordinea publică, siguranţa naţională sau sănătatea publică, situaţii care nu se regăsesc în speţă.
De aceea recursul de faţă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, conform art. 312 alin. (1) C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge recursul declarat de reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 165 din 14 martie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, ca nefondat.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 septembrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5977/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 5914/2007. Civil → |
|---|
