ICCJ. Decizia nr. 6500/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6500
Dosar nr. 44049/3/200.
Şedinţa publică din 9 octombrie 2007
Deliberând, asupra recursului de faţă, în condiţiile art. 256 C. proc. civ., constată următoarele:
Prin acţiunea introdusă la 28 decembrie 2006 pe rolul Tribunalului Bucureşti reclamanta Direcţia Generală de Paşapoarte a solicitat restrângerea exercitării dreptului la liberă circulaţie în Statele Uniunii Europene pentru o perioadă de cel mult trei ani pentru pârâta S.V.
Acţiunea a fost motivată în drept pe dispoziţiile art. 38 lit. a), art. 39 şi art. 52 din Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate, modificată şi completată de OG nr. 5/2006.
În fapt s-a arătat că pârâtul a fost returnat din Spania la data de 22 octombrie 2006, în baza Acordului de readmisie încheiat de România cu această ţară şi ratificat prin Legea nr. 45/1997.
Tribunalul Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 280 din 16 februarie 2007 a respins acţiunea ca nefondată.
S-a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada conform art. 1164 C. civ. împrejurărilor pentru care s-ar impune luarea măsurilor prevăzute de art. 38 din Legea nr. 248/2005 în raport de dispoziţiile art. 2 din Protocolul Adiţional nr. 4 la CEDO care limitează la situaţii precise restrângerea libertăţii de circulaţie a cetăţenilor.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, prin Decizia civilă nr. 262 din 18 aprilie 2007 a respins ca nefondat apelul declarat de reclamantă şi a luat act de renunţarea la apel a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti.
S-a reţinut că Legea nr. 248/2005 în dispoziţiile privind combaterea şi prevenirea imigraţiei ilegale, în condiţiile în care România nu era membră a Uniunii Europene, după 1 ianuarie 2007 a intrat în contradictoriu cu legislaţia europeană. Potrivit Tratatului de Instituire a unei Constituţii pentru Europa, Directiva nr. 2004/38/CE şi art. 12 din Protocolul Adiţional 4 la CEDO, libera circulaţie a persoanelor nu se poate restrânge arbitrar şi nici dincolo de condiţiile în care poate fi admisă o asemenea restrângere.
S-a mai reţinut că principiul constituţional al preeminenţei dreptului internaţional impune aplicarea acestuia în faţa normei interne contrare.
Împotriva acestei decizii reclamanta a declarat în termen legal recurs.
Criticile în fapt s-au referit în esenţă la împrejurarea că exercitarea dreptului la liberă circulaţie are loc cu respectarea unor obligaţii impuse de lege şi limitările aduse acestui drept şi permise de Legea nr. 248/2005 nu contravin nici normelor constituţionale (art. 53) şi nici reglementărilor internaţionale care consacră acest drept.
S-a arătat că migraţia ilegală care presupune o deplasare a persoanelor care au intrat ilegal pe teritoriul unui stat sau care nu mai îndeplinesc condiţiile de şedere în acel stat este o problemă de interes public şi deci supusă limitărilor.
S-a mai reţinut că împrejurarea că România a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007 nu înlătură aplicarea dispoziţiilor invocate, de vreme ce România a negociat o perioadă de tranziţie de 2 – 7 ani (care curge de la 1 ianuarie 2007) la capitolul libera circulaţie a persoanelor şi care permite ca unele state să ia măsuri restrictive pentru cetăţenii lor pe o perioadă de doi ani şi după momentul aderării.
Criticile formulate se por încadra în motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate s-a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Dreptul la liberă circulaţie al cetăţenilor români nu este un drept absolut, el trebuind să se exercite cu respectarea cerinţelor legii materiale speciale la care trimite art. 25 alin. (1) din Constituţia României, care îl consacră.
Legea nr. 248/2005 privind regimul liberei circulaţii a cetăţenilor români în străinătate nu stabileşte că prin simpla returnare dintr-un alt stat a unui cetăţean român, trebuie să se dispună restrângerea exercitării dreptului acestuia la liberă circulaţie.
Dacă s-ar fi dorit o asemenea consecinţă, legiuitorul ar fi stipulat în mod expres că o asemenea restrângere operează de drept.
În legislaţia primară, art. 18.1 al Tratatului Comunităţii Europene prevede că orice cetăţean al Uniunii are dreptul de a circula şi de a locui liber pe teritoriul Statelor membre sub rezerva limitărilor şi condiţiilor prevăzute de tratat şi de dispoziţiile luate pentru aplicarea sa.
În legislaţia secundară, Directiva Consiliului nr. 38/2004/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind libera circulaţie şi rezidenţă a statelor membre, publicată în Jurnalul oficial al Uniunii Europene din Legea nr. 158 din 30 aprilie 2004, solicită prin art. 27 că limitarea dreptului cetăţenilor statelor membre la liberă circulaţie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, securitate publică sau sănătate publică.
Împrejurarea că pentru unele ţări, printre care şi România, s-a stabilit un termen de tranziţie pentru îndeplinirea unor criterii (rămase neacoperite la momentul aderării) în vederea asimilării principiilor şi normelor europene, cunoscute generic sub titulatura „acquis communitaire" nu schimbă datele problemei cât priveşte regimul juridic aplicabil exercitării libertăţii de circulaţie în spaţiul european.
În această materie, normele comunitare citate devin aplicabile de la 1 ianuarie 2007, directiva menţionată fiind transpusă în legislaţia internă prin OUG nr. 102/2005 privind libera circulaţie pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European (publicată în Monitorul Oficial la 21 decembrie 2005 şi aprobată prin Legea nr. 260/2005, cu modificările şi completările aduse de OG nr. 30/2006).
Ca urmare normele de reglementare comunitară se vor aplica cu prioritate în raport cu normele de drept intern, preeminenţă consacrată la nivel de principiu de textul art. 20 din Constituţia României.
Aşadar, instanţele au constatat în mod legal şi temeinic că în cauză reclamanta nu a făcut dovada existenţei vreunei situaţii care să impună măsura restrângerii acestei libertăţi în ce priveşte pe pârât.
Văzând şi dispoziţiile art. 312 C. proc. civ. s-a respins recursul pentru considerentele mai sus arătate.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul Ministerul Internelor şi Reformei Administrative Direcţia Generală de Paşapoarte împotriva deciziei nr. 262 din 18 aprilie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 9 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6522/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6431/2007. Civil. Partaj judiciar. Revizuire -... → |
|---|
