ICCJ. Decizia nr. 6571/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, sub nr. 40809/3 din 23 noiembrie 2006, reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul I.Ș., ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună restrângerea dreptului la liberă circulație, privind pe acesta, pentru o perioadă de cel mult 3 ani.
în motivarea cererii, reclamanta a arătat că pârâtul a fost returnat din Italia, la data de 23 septembrie 2006, în baza acordului dintre cele două state privind readmisia persoanelor aflate în situația ilegală, ratificat prin Legea nr. 173/1997.
Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin sentința civilă nr. 24 din 9 februarie 2007, a respins ca neîntemeiată acțiunea.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a constatat că pârâtul a fost returnat din Italia ca urmare a faptului că a depășit limitele legalității șederii pe teritoriul unui stat fără viză.
La 1 ianuarie 2007, România a aderat la Uniunea Europeană, astfel că normele europene devin drept intern, născând în favoarea pârâtului un drept nou, respectiv acela de a circula liber și nelimitat în spațiul Uniunii Europene, fără necesitatea acordului statului pe teritoriul căruia se află, exprimat prin viză de ședere.
O limitare a dreptului la libera circulație pentru încălcări de legislație anterioară ar conduce la negarea acestui drept, iar pe de altă parte, ar încălca dreptul la libera circulație, drept consfințit, de asemenea, prin legislația europeană.
Returnarea pârâtului din Italia, în baza acordului dintre România și această țară privind readmisia persoanelor aflate în situație ilegală, nu reprezintă o împrejurare de natură a justifica persistența unei ingerințe atât de semnificative în libertatea de circulație a pârâtului.
Făcând aplicarea dispozițiilor art. 20 din Constituția României, tribunalul a apreciat că textele cuprinse în Legea nr. 248/2005, care se referă la libera circulație a cetățenilor români sunt în contradicție cu dispozițiile art. 2 parag. 2-4 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Prin decizia civilă nr. 254/A din 25 aprilie 2007, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă Direcția Generală de Pașapoarte, reținând următoarele:
în speță, se pune problema interpretării și aplicării dispozițiilor legale referitoare la exercitarea unui drept fundamental al cetățeanului și anume, dreptul la liberă circulație (art. 25 din Constituția României), în componentă ce implică dreptul de a părăsi teritoriul României în scopul de a circula pe teritoriul statelor Uniunii Europene până la data aderării României la Uniunea Europeană, respectiv pe teritoriul Italiei, începând cu data aderării.
în raport de dispozițiile art. 20 din Constituția României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nefiind ținută de a aplica în litera lor doar dispozițiile legii interne, în speță Legea nr. 248/2005.
în ceea ce privește raportul dintre legislația națională și legislația comunitară, instanța a făcut aplicarea principiilor de interpretare stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, în special supremația dreptului comunitar și a obligației de a nu se aplica dreptul național contra dreptului comunitar, precum și a dispozițiunilor art. 148 din Constituția României, potrivit căruia "urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare ale legii interne, cu respectarea actului de aderare".
în raport de aceste dispoziții legale, instanța română trebuie să aprecieze necesitatea restrângerii dreptului la libera circulație prin raportare la ordinea juridică în vigoare la momentul aplicării unei astfel de măsuri.
Art. 25 din Constituția României stabilește că persoanele având cetățenia română au dreptul la libera circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene, iar excepțiile de la această regulă se regăsesc atât în cuprinsul legii interne, art. 38 și art. 39 din Legea nr. 248/2005, cât și din cuprinsul legislației comunitare, art. 27 din Directiva 2004/38/CE.
Or, legea internă prevede posibilitatea restrângerii dreptului la libera circulație dacă cetățeanul român a fost returnat dintr-un stat pe baza unui acord de readmisie, în timp ce art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede în mod limitativ doar trei situații în care statul ar putea restrânge libertatea de circulație a persoanelor și anume afectarea ordinii publice, siguranței publice sau sănătății publice.
Din actele dosarului, rezultă că pârâtul nu a respectat condițiile prevăzute de legea italiană referitoare la dreptul de ședere pe teritoriul acestui stat, faptă ce nu poate fi încadrată în sfera noțiunilor de ordine, siguranță sau sănătate publică pentru a se considera că acțiunea este întemeiată.
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, în esență arată că intimatul a fost returnat din Italia în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară, anterior aderării României la Uniunea Europeană, iar autoritățile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare.
Temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005.
Arată recurenta, că singura condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație este aceea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Art.25 din Constituție prevede că "legea stabilește condițiile exercitării acestui drept", ceea ce înseamnă că libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli și că aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.
Dispozițiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că "în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora...".
Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor dispuse, așa cum este măsura returnării.
Recurenta redă conținutul art. 38 din Legea nr. 248/2005 și arată că ține de opțiunea legiuitorului să instituie anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una dintre obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern. Se precizează, că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens și că măsura restrângerii dreptului la liberă circulație a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Se arată cum este definită libertatea de circulație în art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și se susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democratică, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public.
Pe de altă parte, România a negociat prin Tratatul de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, o perioadă de tranziție de 2 până la 7 ani, începând cu 1 ianuarie 2007, la capitolul privind libera circulație a persoanelor, astfel că unele state membre pot continua să aplice restricții pentru cetățenii noilor state pe o perioadă de 2 ani după aderare.
Recursul nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederilor tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și obligații. Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară.
Or, dreptul la libertatea de circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004.
Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. în alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.
Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva nr. 2004/38/CE, iar prevederile Legii nr. 248/2005, trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
Or, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, măsura care se cere a fi luată față de intimat este disproporționată, în raport cu scopul urmărit.
Intimatul-pârât a fost returnat din Italia pentru ședere ilegală, fără să fie judecat și condamnat pentru săvârșirea vreunei fapte penale.
Față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât doar pe motiv de ședere ilegală în Italia nu ar fi respectat principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit.
în ceea ce privește susținerea recurentei-reclamante în sensul că dreptul la liberă circulație a cetățenilor noilor state membre ale Uniunii Europene a fost restricționat pe o perioadă de 2 ani după aderare, potrivit Tratatului de Aderare, ratificat prin Legea nr. 157 din 24 mai 2005, este nefondată, deoarece potrivit Anexei VII la Tratatul de Aderare "până la sfârșitul unei perioade de doi ani după data aderării, actualele state membre vor aplica măsuri de drept intern sau măsuri rezultate din acordurile bilaterale, care reglementează accesul resortisanților români pe piața forței de muncă din fiecare din aceste state".
Deci, anumite state ale Uniunii Europene pot să aplice restricții pentru cetățeni noilor state membre ale Uniunii, după aderare, pe o perioadă de 2 ani, cu privire la exercitarea dreptului la muncă și nu la exercitarea dreptului la libera circulație.
Pentru aceste considerente, recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative a fost respins.
.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6804/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6778/2007. Civil → |
|---|
