ICCJ. Decizia nr. 6863/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin sentința civilă nr. 243/C din 27 februarie 2007, Tribunalul Bihor a respins cererea reclamantei Direcția Generală de Pașapoarte, în contradictoriu cu pârâtul C.C.
Pentru a pronunța această hotărâre, tribunalul a reținut că pârâtul a fost returnat din Franța la 6 noiembrie 2006, în baza acordului încheiat între România și Franța. Cererea reclamantei se încadrează în prevederile art. 38 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 248/2005, însă, în acțiune, reclamanta nu a arătat care este motivul pentru care pârâtul a fost returnat din Franța și că, potrivit art. 61din Legea nr. 248/2005, modificată prin O.G. nr. 5/2006 și O.U.G. nr. 96/2006, cartea de identitate valabilă constituie documentul de călătorie pe baza căruia cetățenii români pot călători în statele membre ale Uniunii Europene.
Directiva 38/CE din 29 aprilie 2004, în art. 27 alin. (1), prevede că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar la alin. (2) se prevede că măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză.
începând cu data de 1 ianuarie 2007, pârâtul, ca cetățean al Uniunii, beneficiază de aceste drepturi, iar dispozițiile legislației Uniunii cu privire la libera circulație prevalează celor din legea națională.
Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 176/A din 3 mai 2007, a respins apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentințe, reținând că începând cu data de 1 ianuarie 2007 România a aderat la Uniunea Europeană și că, potrivit reglementărilor dreptului comunitar, toți cetățenii membri ai Uniunii au dreptul să circule și să aibă domiciliu pe teritoriul tuturor statelor membre, fiind supuși numai limitărilor și condițiilor prevăzute de Tratat.
în raport de prevederile Constituției României, instanța este obligată să cerceteze compatibilitatea legii interne privind libera circulație a persoanelor cu pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, nefiind ținută să aplice dispozițiile legii interne.
Sentința apelată fiind pronunțată la data de 27 februarie 2007, nu se poate reține că s-a încălcat principiul tempus regit actum, iar în raportul dintre legislația națională și legislația comunitară se aplică principiile stabilite în jurisprudența Curții de Justiție a Comunității Europene, și anume principiul efectului direct al directivelor, principiul supremației dreptului comunitar și obligația de a nu aplica dreptul național contrar dreptului comunitar.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede că se poate dispune restrângerea dreptului la liberă circulație în străinătate a cetățenilor români, însă art. 27 din Directiva 2004/38/CE prevede că statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, iar aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.
Făcând aplicarea efectului direct al Directivei la situația de fapt din prezenta cauză și în considerarea principiului supremației dreptului comunitar, norma aplicabilă în cauză este cea comunitară și "nu există nici una din situațiile de excepție prevăzute de art. 27 din Directivă".
împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Internelor și Reformei Administrative care, fără să invoce vreun motiv de recurs, a arătat, în esență, că pârâtul a fost returnat din Franța, la data de 6 noiembrie 2006, în baza acordului de readmisie încheiat de România cu această țară.
Recurenta a susținut, că în mod greșit prin decizia atacată a fost respins apelul, deși pârâtul a recunoscut că a fost returnat din Franța pentru neîndeplinirea condițiilor de intrare și ședere în această țară.
Temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării pârâtului și sunt aplicabile prevederile art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005, text care stabilește ca unică condiție necesară pentru dispunerea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație, returnarea dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat un acord de readmisie.
Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din Legea nr. 248/2005 se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern, așa cum se arată și în decizia Curții Constituționale nr. 855 din 28 noiembrie 2006.
Legea nr. 248/2005 asigură implementarea prevederilor constituționale, a art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, a art. 12 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și a art. 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Recurenta a arătat că, potrivit art. 25 din Constituție, dreptul la liberă circulație în țară și în străinătate este garantat. Condițiile exercitării dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege, însă libertatea circulației cetățenilor nu este absolută, deoarece dispozițiile art. 5 din Legea nr. 248/2005 prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează că "în exercitarea drepturilor și libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora (...)".
Instanța de apel a apreciat greșit că nu rezultă împrejurările care ar trebui avute în vedere pentru a se lua măsura restrângerii dreptului pârâtului la liberă circulație în străinătate și nu a interpretat sistematic legea română, prin raportare la obligațiile care revin cetățenilor ce părăsesc România.
Statul Român trebuie să își probeze capacitatea de a stopa migrația ilegală și de a-și consolida poziția de membru cu drepturi depline al Uniunii Europene. Dispozițiile Legii nr. 248/2005 sunt aplicabile și după aderare, actul normativ indicând în mod expres care sunt prevederile ce nu se mai aplică (art. 52 din lege).
De aceea, greșit s-a reținut că această lege nu se mai aplică după data aderării.
România nu era membră a Uniunii Europene la data returnării pârâtului, iar pentru determinarea legii aplicabile fiecărui caz în parte este necesar să se aibă în vedere legea aplicabilă la momentul apariției situației juridice care a determinat aplicarea ei.
în speță, se justifică aplicarea Legii nr. 248/2005, iar pârâtul, care a dat o declarație olografă în punctul de trecere a frontierei, a conștientizat că a fost returnat pentru ședere ilegală pe teritoriul Franței, încălcând astfel obligațiile prevăzute de art. 5 din Legea nr. 248/2005.
Analizând recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc civ., se constată că acesta nu este fondat.
Articolul 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii dreptului la liberă circulație în străinătate, pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu semnarea actului de aderare a României, legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.
Această prioritate este stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării.
Conform dispozițiilor art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul privind Comunitatea Europeană, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre acest tratat și convențiile încheiate înainte de data aderării, ce au generat drepturi și obligații, iar, față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare.
De aceea, legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară, iar dreptul la libera circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este încorporat în protocolul de aderare, și cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene.
Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/ C.E., restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie se dispune numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică. în alin. (2), textul prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul de instituire a Uniunii Europene statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.
Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, limitarea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta.
Limitarea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/ C.E., iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară, chiar dacă returnarea s-a produs anterior aderării României la Uniunea Europeană, cum este cazul în speță, deoarece dispozițiile dreptului comunitar sunt de imediată aplicare.
în cauză, așa cum corect s-a reținut prin decizia atacată, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă.
Intimatul-pârât a fost returnat din Franța pentru ședere ilegală, fără să fi fost judecat și condamnat pentru săvârșirea vreunei fapte penale.
Or, față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea dreptului la liberă circulație a intimatului-pârât doar pe motiv de ședere ilegală în Franța, ar fi încălcat principiul proporționalității.
Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă a fost respins.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6896/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6859/2007. Civil → |
|---|
