ICCJ. Decizia nr. 6599/2007. Civil
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6599
Dosar nr.648/57/200.
Şedinţa publică din 12 octombrie 2007
Asupra recursului de faţă:
Din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele.
Prin sentinţa civilă nr. 139 din 16 februarie 2005, Tribunalul Hunedoara, secţia civilă, a admis contestaţia formulată de reclamanta N.V.M. împotriva pârâţilor primarul municipiului Deva şi Consiliul local al municipiului Deva şi i-a obligat pe pârâţi să restituie reclamantei în natură imobilul teren în suprafaţă de 287 mp înscris în C.F. nr. 4283/A Deva, top. 751-752/1/1, expropriat prin Decretul nr. 396/1977 .
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că imobilul, care a aparţinut autorilor reclamantei, a fost preluat abuziv de stat în sensul art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 şi că pârâţii refuză restituirea acestuia în natură pe considerentul că ar fi amenajat ca loc de joacă pentru copii.
Fiind însă liber de construcţii şi necuprins în planul de sistematizare, terenul poate fi restituit în natură reclamantei.
Prin Decizia civilă nr. 1002 A din 21 iunie 2005, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Deva, a schimbat în parte sentinţa şi a respins acţiunea reclamantei împotriva acestui pârât; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul primarul municipiului Deva împotriva sentinţei şi a menţinut celelalte dispoziţii ale acesteia.
Decizia curţii de apel a fost casată prin Decizia nr. 1324 din 6 februarie 2006 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia civilă şi de proprietate intelectuală, cu trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeaşi curte de apel, pentru suplimentarea probelor în vederea lămuririi pe deplin a situaţiei de fapt.
Prin Decizia civilă nr. 399 din 8 decembrie 2006, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia civilă, a admis apelul declarat de pârâtul Consiliul local al municipiului Deva, a schimbat în parte sentinţa şi a respins acţiunea reclamantei împotriva acestui pârât; a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul primarul municipiului Deva împotriva sentinţei şi 1-a obligat la plata sumei de 670 RON cheltuieli de judecată către reclamantă.
Pentru a decide astfel, curtea de apel a reţinut următoarele:
Dispoziţiile Legii nr. 10/2001 nu reglementează în sarcina consiliilor locale nicio atribuţie sau obligaţie cu privire la stabilirea măsurilor reparatorii ce se acordă persoanelor îndreptăţite, aşa încât excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Consiliul local al municipiului Deva este întemeiată.
Reclamanta şi-a dovedit pe deplin calitatea de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii în temeiul Legii nr. 10/2001.
Pe de o parte, curtea de apel a reţinut că terenul în litigiu a fost dobândit de părinţii reclamantei ca efect al abrogării Legii nr. 58/1974 prin Decretul-lege nr. 1/1989. Deşi prin efectul Legii nr. 58/1974 terenul a fost trecut în proprietatea statului, proprietarul care a vândut părinţilor reclamantei imobilul-casă de locuit a înţeles să se deposedeze şi de teren, iar preţul reprezenta echivalentul integral al bunului ieşit din patrimoniul său, alcătuit din casă şi teren.
Pe de altă parte, curtea de apel a reţinut că terenul a fost expropriat de la mama reclamantei, aşa după cum rezultă din actul de expropriere, respectiv din Decretul nr. 396/1978.
Curtea de apel a arătat că, mai mult, pârâtul primarul municipiului Deva nu a contestat niciun moment calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii.
Expertiza topografică efectuată în cauză a stabilit că terenul expropriat de la autoarea reclamantei poate fi restituit în natură, acesta nefiind afectat decât de construcţii uşoare, demontabile, fiind liber de orice sarcini. Lucrările pentru care s-a dispus exproprierea nu ocupă terenul solicitat de reclamantă.
Legea nr. 10/2001 statuează că prioritară este restituirea în natură şi nu distinge între imobilele domeniului public sau privat, aşa încât apartenenţa terenului la domeniul public nu poate împiedica restituirea în natură.
Împotriva deciziei a declarat recurs pârâtul primarul municipiului Deva, criticând-o pentru nelegalitate, în baza art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În dezvoltarea motivului de recurs invocat, recurentul susţine că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile anexei nr. 1 pct. III din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, care înscrie alături de drumurile comunale, străzi, pieţe publice, şi zonele de agrement ori locurile de joacă pentru copii amenajate în spaţiile dintre locuinţe, ca făcând parte din domeniul public al unităţilor administrativ-teritoriale.
Or, din raportul de expertiză efectuat în cauză rezultă fără putinţă de tăgadă că terenul în suprafaţă de 287 mp este în prezent amenajat ca teren de joacă pentru copii, iar faptul precizat de expert, că mobilierul amplasat pe teren este uşor şi demontabil, nu este relevant în cauză, fiind vorba despre o caracteristică a oricărui mobilier urban.
Având în vedere că, potrivit art. 11 din Legea nr. 213/1998, bunurile care aparţin domeniului public sunt imprescriptibile, inalienabile şi insesizabile, hotărârea instanţei este dată cu încălcarea legii.
Recurentul solicită admiterea recursului, modificarea hotărârilor pronunţate şi respingerea acţiunii reclamantei.
Intimata reclamantă a depus la dosar întâmpinare şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.
La data de 12 octombrie 2007 recurentul a mai depus la dosar o cerere intitulată „precizare a motivelor de recurs", care însă conţine alte critici decât cele arătate în motivarea cererii şi care, fiind, formulate cu mult peste termenul de 15 zile prevăzut de art. 301 C. proc. civ., nu pot fi analizate decât în măsura în care constituie motive de recurs de ordine publică, ce ar putea fi invocate şi din oficiu de către instanţă, confirm art. 306 alin. (2) C. proc. civ.
Prin noile critici recurentul se plânge însă că, în rejudecarea apelului, instanţa de trimitere a interpretat altfel decât Înalta Curte dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 10/2001 pentru a stabili calitatea reclamantei de persoană îndreptăţită la măsuri reparatorii şi că, totodată, la efectuarea expertizei a omis fixarea unui obiectiv important pentru delegarea pricinii şi anume dacă terenul este sau nu străbătut de reţele edilitare subterane.
Modul în care instanţa de apel a interpretat a interpretat o dispoziţie cuprinsă în Legea nr. 10/2001 sau în care a formulat obiectivele expertizei dispuse în cauză nu reprezintă însă aspecte de ordine publică, aşa încât analiza instanţei de recurs se va limita la motivul de nelegalitate formulat în termenul legal.
Astfel, recurentul susţine că apartenenţa terenului la domeniul public face imposibilă restituirea acestuia în natură.
Acest punct de vedere nu poate fi primit, deoarece nicio dispoziţie a Legii nr. 10/2001, act normativ aplicabil cauzei, nu condiţionează restituirea în natură a imobilelor preluate de stat în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989 de neapartenenta acestora la domeniul public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale, putând fi restituite inclusiv bunuri imobile care figurează în domeniul public, dacă acestea au fost preluate abuziv de stata în perioada de referinţă a legii speciale de reparaţie.
Pentru ca un teren expropriat să poată fi. restituit în natură trebuie ca el să fie liber în sensul art. 11 din Legea nr. 10/2001, adică să nu fie ocupat în parte sau integral de lucrările pentru care s-a dispus exproprierea.
Or, terenul cu privire la care instanţa a dispus restituirea în natură se încadrează în această ipoteză, aşa cum s-a reţinut, ca situaţie de fapt atât de către tribunal, cât şi de către curtea de apel, situaţie care nu poate fi reevaluată în recurs, faţă de actuala configuraţie a art. 304 C. proc. civ.
Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că, în raport de situaţia de fapt reţinută, s-a aplicat corect legea, nefiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
În baza art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.
În baza art. 274 C. proc. civ, Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata sumei de 1700,39 lei cheltuieli de judecată către reclamanta-intimată, cheltuieli efectuate pentru transportul până la sediul instanţei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul primarul municipiului Deva împotriva deciziei nr. 399 A din 8 decembrie 2006 a Curţii de Apel Alba Iulia, secţia civilă.
Obligă recurentul la plata sumei de 1700,39 lei cheltuieli de judecată către intimata reclamantă N.V.M.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 12 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6615/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 6387/2007. Civil → |
|---|
