ICCJ. Decizia nr. 6775/2007. Civil
| Comentarii |
|
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Prahova sub nr. 9569 din 15 august 2002 reclamantele S.T. și S.D.C. au chemat în judecată pe pârâții municipiul Sinaia și Primăria municipiului Sinaia, prin primar, precum și pe A.A.C., C.O. și P.D., pentru ca prin sentința ce se va pronunța să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Sinaia, județul Prahova, proprietatea reclamanților și comparând titlul lor de proprietate cu cel al pârâților, să se dispună obligarea acestora să le lase în deplină proprietate și liniștită posesie apartamentele pe care le dețin în imobilul situat în Sinaia, județul Prahova, împreună cu cota aferentă de teren și dependințele necesare, să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria municipiului Sinaia prin SC C. SA cu pârâții A.A.C., C.O. și P.D.
Au arătat reclamatele în motivarea cererii că imobilul revendicat a fost dobândit prin moștenire legală de la soțul, respectiv tatăl lor, care la rândul său l-a dobândit prin moștenire legală de la mama sa. Imobilul nu a trecut în mod valabil în proprietatea statului, fiind preluat în baza Decretului nr. 92/1950 pe numele lui A.S., deși proprietarul imobilului nu îndeplinea cerințele prevăzute expres de acest act normativ.
Reclamantele au susținut că în ceea ce privește actele de vânzare-cumpărare încheiate între pârâții persoane fizice și Primăria municipiului Sinaia, acestea sunt lovite de nulitate absolută, deoarece, potrivit Legii nr. 112/1995 modificată prin H.G. nr. 11/1991 și art. 6 din Legea nr. 213/1998, locuințele care au fost preluate de stat cu nerespectarea prevederilor legale în vigoare la data respectivă, sunt considerate ca fiind trecute fără nici un titlu în posesia acestuia.
Prin sentința civilă nr. 598 din 7 februarie 2002, Tribunalul Prahova a respins excepția tardivității acțiunii, invocată de pârâta A.A.C. și, admițând excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de P.D., a respins acțiunea reclamantelor, cu motivarea că acestea au făcut dovada existenței unei decizii a deținătorului imobilului, prevăzută de art. 24 pct. 1 din Legea nr. 10/2001, situație în care puteau să o atace în justiție în termen de 30 de zile de la comunicarea acesteia.
împotriva acestei hotărâri au declarat apel reclamantele, susținând că s-a consemnat eronat în practicaua sentinței că s-a procedat la soluționarea în fond a cauzei, când, în realitate, au fost puse în discuție doar excepțiile invocate de pârâți, consemnându-se greșit și faptul că s-ar fi trecut la administrarea probei cu acte.
Apelantele au susținut, de asemenea, că instanța a calificat greșit acțiunea drept contestație întemeiată pe dispozițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001, schimbând astfel natura pricinii cu care a fost investită, în condițiile în care cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 480-481 C. civ., art. 2 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 și art. 6 alin. (3) din Legea nr. 213/1998.
Au mai arătat apelantele că instanța nu s-a pronunțat pe capătul distinct de cerere privind nulitatea contractelor de vânzare-cumpărare, întemeiate pe prevederile art. 46 din Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 75 din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul, a anulat sentința tribunalului și a fixat termen pentru evocarea fondului.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că în mod greșit tribunalul a încadrat cererea reclamantelor ca fiind o contestație la Legea nr. 10/2001, schimbând astfel natura pricinii dedusă judecății, care este o acțiune în revendicare, întemeiată pe prevederile art. 480-481 C. civ., acțiune care este posibilă în raport de dispozițiile legilor speciale, Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995.
A conchis instanța că tribunalul în mod greșit a respins acțiunea pe o excepție, aceea a inadmisibilității acțiunii, deoarece corect era ca acțiunea să fie soluționată pe fondul cererilor reclamantelor.
împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamantele și pârâții, iar prin decizia nr. 4691 din 12 noiembrie 2003, înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă, a respins recursurile declarate ca inadmisibile, cu motivarea că rațiunea modificării prevederilor art. 297 C. proc. civ. a fost aceea de a evita trimiterea cauzei spre rejudecare la instanța de fond, pentru a putea fi asigurată judecarea cauzelor cu celeritate, datorită caracterului devolutiv al apelului. înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că evocarea fondului și judecarea procesului se realizează în înțelesul devolutiv al apelului și, atât timp cât judecata nu a fost finalizată prin hotărâre definitivă, nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.
Prin decizia nr. 4691 din 12 noiembrie 2003 înalta Curte de Casație și Justiție a hotărât că, în atare situație, decizia prin care a fost anulată hotărârea apelată și a fost reținută cauza de către instanța de apel pentru judecarea în fond a cauzei, are caracterul unei hotărâri intermediare și nu este deci susceptibilă de a fi atacată cu recurs, ci doar odată cu hotărârea prin care se finalizează judecata în apel, numai această din urmă hotărâre având caracter definitiv.
După înregistrarea cauzei, Curtea de Apel Ploiești, prin decizia civilă nr. 845 din 23 martie 2004 a admis excepția inadmisibilității acțiunii în revendicare, invocată de pârâtul P.D. și a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată de reclamante.
Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că acțiunea în revendicare a fost introdusă după apariția Legii nr. 10/2001, fără ca reclamantele să facă dovada parcurgerii procedurii administrative prealabile obligatorii prevăzute de acest act normativ.
Drept urmare, instanța a apreciat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, formularea unei acțiuni în revendicare a imobilelor la care se referă, nu mai este posibilă, iar o acțiune fondată pe dispozițiile noii legi este condiționată de parcurgerea procedurii administrative obligatorii, prealabilă sesizării instanței judecătorești.
Totodată, s-a subliniat că acțiune în revendicare este inadmisibilă și pentru faptul că a fost introdusă direct la instanța de judecată.
împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele, invocând prevederile art. 304 pct. 5, 7, 9 și 10 C. proc. civ., susținând în esență următoarele:
- instanța de apel nu s-a pronunțat asupra capetelor de cerere privind nevalabilitatea actului de preluare a imobilului de către stat și constatării nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între Primăria Sinaia și pârâții persoane fizice;
- deși prin decizia nr. 75 din 3 aprilie 2003, Curtea de Apel Ploiești a admis apelul declarat împotriva sentinței pronunțate de Tribunalul Prahova, stabilind că în mod greșit s-a respins acțiunea pe excepția inadmisibilității acțiunii și că aceasta trebuia soluționată pe fondul cererilor, aceeași instanță, evocând fondul, prin decizia civilă atacată, a admis excepția inadmisibilității acțiunii, pronunțând o hotărâre identică cu cea de fond, pe care o anulase pentru nelegalitate. Astfel, instanța de apel a pronunțat în aceeași cauză două hotărâri, cu motivări absolut contrare;
- instanța nu s-a pronunțat asupra apărărilor și probelor administrarea privind preluarea fără titlu valabil a imobilului de către stat, constatarea acestor situații constituind premisa pentru aplicarea prezumției legale a nulității actelor de înstrăinare.
Prin memoriul privind dezvoltarea acestui motiv de recurs, reclamantele au arătat că, deși în ședința publică din data de 23 martie 2004, dată la care au avut loc dezbaterile, au invocat excepția autorității lucrului judecat în ceea ce privește reiterarea excepției inadmisibilității acțiunii în revendicare, excepție invocată din nou în fața instanței de apel de pârâtul P.D. și asupra căreia instanța se pronunțase prin decizia civilă nr. 75 din 3 aprilie 2003, Curtea nu s-a pronunțat asupra excepției;
- hotărârea este pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a unor dispoziții legale, după cum urmează: cu încălcarea dispozițiilor art. 4 C. civ. și art. 21 alin. (4) din Constituția României; cu aplicarea greșită a Legii nr. 10/2001 și cu încălcarea dispozițiilor art. 480-481 C. civ.
După analizarea actelor și lucrărilor dosarului, înalta Curte de Casație și Justiție a pronunțat la data de 7 iulie 2005 decizia civilă nr. 6059 prin care a admis recursul reclamanților și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Prin decizia nr. 6059 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție București în dosarul nr. 8054/2004 a fost admis recursul declarat de reclamanții S.T. și S.D.C., reținând că imobilul în litigiu fiind preluat abuziv, a fost înstrăinat și este deținut de terții cumpărători cu titlu particular (cum este cazul în speță) terții dobânditori cu titlu particular pot fi acționați direct în justiție, în cadrul unei acțiuni în revendicare, deoarece prin lege nu este prevăzută notificarea acestora, sub sancțiunea pierderii dreptului de a solicita restituirea în natură.
Consideră înalta Curte de Casație și Justiție că greșit instanța de apel a extins aplicarea dispozițiilor înscrise în art. 21 și urm. din Legea 10/2001 și la raporturile persoanei îndreptățite la restituire cu terții dobânditori ai imobilului preluat abuziv, care deține bunul în baza unui contract de vânzare-cumpărare cum este cazul în speță. Consideră aceeași instanță că, reținând că o persoană fizică nu poate chema în judecată alte persoane fizice ce dețin un titlu asupra bunului, decât în condițiile Legii nr. 10/2001, instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală susceptibilă de casare, motiv pentru care, admițând recursul, a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe (Curtea de Apel Ploiești), ocazie cu care instanța de apel va analiza capătul de cerere privind revendicarea imobilului și celelalte aspecte.
La Curtea de Apel Ploiești a fost invocată necompetența materială a acestei instanțe de către pârâtul P.D., prin apărător, motivat de faptul că valoarea imobilului este cea prevăzută în actul de vânzare-cumpărare și nu depășește suma de 5 miliarde lei, solicitând trimiterea cauzei la Judecătoria Sinaia.
Curtea, constată că excepția este neîntemeiată, în cauză fiind aplicabile dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 alin. (b) C. proc. civ. și prin Decretul nr. 7 din 10 ianuarie 2007 admite excepția de necompetență materială invocată de instanță din oficiu și declină competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia.
împotriva acestei decizii considerată nelegală și netemeinică au declarat recurs reclamantele S.T. și S.D.C., care au susținut în esență următoarele:
- prin decizia atacată, Curtea de Apel Ploiești a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența judecării cauzei în favoarea Judecătoriei Sinaia, apreciind că valoarea obiectului cauzei este dată de prețul de vânzare conform Legii nr. 112/1995, iar nu de valoarea de circulație a bunului precizată de reclamante, astfel că apreciază că hotărârea este dată cu încălcarea dispozițiilor art. 112 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia "obiectul cererii și valoarea lui sunt stabilite de reclamant;
- mai susțin că potrivit Legii nr. 146/1997, atunci când valoarea obiectului pricinii este vădit derizorie, în cauză, prețuirea se va realiza pe bază de expertiză și că în speță valoarea obiectului pricinii este mai mare de 5 miliarde lei, iar acțiunea formulată este o acțiune în revendicare și nu doar o acțiune în constatarea nulității contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995.
Recursul este nefondat.
Prin acțiunea introdusă la data de 15 august 2002, S.T. și S.D.C. au chemat în judecată Municipiul Sinaia, Primăria municipiului Sinaia prin primar, A.A.C., C.O. și P.D., solicitând să se constate nevalabilitatea titlului statului asupra imobilului situat în Sinaia, județul Prahova și comparând titlul de proprietate cu al pârâților, să fie obligați pârâții să le lase în deplină proprietate și liniștite posesia apartamentelor pe care le deține în Sinaia, la adresa sus menționată, și să se constate nulitatea absolută a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de Primăria Sinaia prin SC C. cu pârâții.
La data de 10 octombrie 2002 se consemnează în încheierea de ședință că reclamantele solicită potrivit art. 172 C. proc. civ. obligarea pârâtei Primăria Sinaia să depună toate contractele de vânzare-cumpărare ale pârâților, persoane fizice care la rândul lor urmează a depune copiile certificatelor de căsătorie.
Prin sentința nr. 598 din 7 noiembrie 2002 Tribunalul Prahova, secția civilă, respinge acțiunea reclamantelor fără a se consemna însă în cuprinsul acesteia și nici în încheierea din 10 octombrie 2002 faptul că vreuna din părți a adus în discuție valoarea imobilului din litigiu.
La această instanță, odată cu investirea ei, nu se putea da o altă valoare imobilului, decât cea din contractele de vânzare-cumpărare.
Este de reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 1 pct. 1 și art. 2 alin. (b) C. proc. civ. și la stabilirea competenței materiale după valoare în cadrul procesual al acțiunilor în nulitatea unui act juridic, trebuie avută în vedere prețul consemnat în contractul de vânzare-cumpărare, deoarece cât timp nu este contestat, prețul constituie singurul element de apreciere de natură obiectivă, neavând relevanță pentru stabilirea competenței după valoare, estimarea imobilului făcută de un organ fiscal și valoarea stabilită ulterior în cadrul unui proces pe cale de expertiză, deoarece în aceste din urmă situații, stabilirea competenței materiale ar depinde în totalitate de un factor subiectiv și în orice caz exterior actului juridic ce se cere a fi anulat.
Prin Legea nr. 219/2005 au fost modificate dispozițiile art. (2)-(4) C. proc. civ. în sensul, printre altele, că tribunalul judecă în primă instanță procesele și cererile în materie civilă al căror obiect are o valoare de peste 5 miliarde lei, rămânând în competența generală a judecătorilor să judece în primă instanță și pricinile în care obiectul cererii are o valoare mai mică de 5 miliarde lei.
Cererea introductivă s-a întemeiat pe dispozițiile dreptului comun și nu pe prevederile Legii nr. 10/2001, care prevăd prin dispozițiile art. 24 alin. (8), o competență de excepție a tribunalului în soluționarea în fond a litigiilor privind restituirea imobilelor preluate abuziv de stat sau acordarea de măsuri reparatorii.
Se constată din lucrările dosarului că valoarea obiectului dedus judecății este inferioară pragului de 5 miliarde lei, care ar atrage competența materială de fond a tribunalului potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. b C. proc. civ.
Legea nr. 219/2005, intrată în vigoare în timp ce recursul se afla pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție, a modificat dispozițiile C. proc. civ. referitoare la competența materială a instanțelor judecătorești, reinstituind principiul ierarhiei acestora în soluționarea căilor de atac, în sensul că judecarea apelului și a recursului aparține instanței imediat superioare celei care a pronunțat hotărârea supusă controlului.
Potrivit art. II alin. (1) din Legea nr. 219/2005 "procesele în curs de judecată în primă instanță la data schimbării competenței instanțelor legal investite, precum și căile de atac se judecă de instanțele competente, potrivit legii", iar aceste dispoziții modificatoare sunt de imediată aplicare.
Ca măsură tranzitorie, Legea nr. 219/2005 a dispus în mod expres, prin alin. (3) și (4) ale art. II că "recursurile aflate pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data intrării în vigoare a prezentei legi și care, potrivit prezentei legi, sunt de competența curților de apel se trimit la curțile de apel", iar "trimiterea dosarelor se va face, pe calea administrativă, instanțelor devenite competente să judece".
Având în vedere considerentele expuse, se constată că excepția invocată drept motiv de recurs privind necompetența materială a curții de apel este întemeiată și, pe cale de consecință, recursul a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 5594/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 8285/2007. Civil → |
|---|
