ICCJ. Decizia nr. 6807/2007. Civil. Legea 10/2001. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA CIVILĂ ŞI DE PROPRIETATE INTELECTUALĂ
Decizia nr. 6807
Dosar nr. 1817/1/2007
Şedinţa din 18 octombrie 2007
Asupra recursurilor de faţă;
Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa civilă nr. 258 din 13 aprilie 2006, Tribunalul Bihor Oradea a respins contestaţia formulată de contestatorii N.M., N.N. şi C.M., decedat în cursul procesului şi continuată de moştenitorii acestuia C.C. şi S.M.M., împotriva dispoziţiei nr. 1177 din 30 iulie 2003, emisă de primarul municipiului Oradea, în contradictoriu cu intimaţii Instituţia Primarului municipiului Oradea, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, A.V.A.S. şi Prefectura judeţului Bihor, ca nefondată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, tribunalul a reţinut că primarul municipiului Oradea, prin dispoziţia nr. 1177 din 30 iulie 2003, a respins cererea de restituire a imobilului situat în Oradea, reţinând că solicitanţii nu au făcut dovada dreptului de proprietate al antecesorului lor la data preluării imobilului de către Statul Român.
În luna decembrie 1943 a fost încheiată căsătoria între C.I., decedat la data de 13 februarie 1968 şi N.M., căsătorie desfăcută prin sentinţa civilă nr. 213 din 18 martie 1949.
Din această căsătorie a rezultat C.M.I., născut la data de 22 februarie 1945, decedat în cursul procesului, la data de 29 noiembrie 2005.
La data de 2 august 1945 s-a înfiinţat SCS O.I.I.C. C, iar, potrivit actului constitutiv, antecesorul contestatorilor era asociat comanditat cu răspundere nelimitată, cu o participaţiune în pierderile şi beneficiile societăţii cu o cotă de 65 %, iar L.A. deţinea o cotă de 35 %.
A reţinut tribunalul, că la data constituirii, capitalul social a fost în numerar, în sumă de 5.000.000 lei. Ulterior cota de participaţie a defunctului C.I. s-a redus la 50 %, intrând ca asociat şi numitul Ş.A. cu 25 %, iar L.A. şi-a redus cota de participare.
Imobilele înscrise în C.F. nr. 6774 şi nr. 11397 a oraşului Oradea, cu nr. top 5073/7, 5072/8, 5074, 5075/1, 5060/8 şi 5073 au aparţinut, anterior anului 1947, în proprietate, numitului W.C., iar în anul 1947, prin încheierea cu nr. 6028/1947, s-a intabulat dreptul de proprietate în favoarea lui M.C., văduva defunctului F.M.
Rezultă că, asupra imobilelor care fac obiectul pricinii, ing. C.I. nu a fost înscris niciodată ca proprietar tabular şi nu s-a făcut dovada că imobilele au fost proprietatea societăţii la care antecesorul contestatorilor a fost acţionar, societate naţionalizată în anul 1948. Împrejurarea că societatea naţionalizată şi-a desfăşurat activitatea în aceste imobile şi că odată cu naţionalizarea societăţii au fost preluate şi imobilele nu conferă societăţii sau vreunuia dintre asociaţi un drept de proprietate.
Tribunalul a reţinut că dispoziţia contestată este legală, pentru că antecesorul contestatorilor nu a fost proprietar asupra vreunei cote părţi din imobile. Utilajele societăţii fac obiectul notificării adresate Prefecturii judeţului Bihor pentru acordarea de despăgubiri, iar excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii A.V.A.S. şi Statul Român se respinge, deoarece aceste instituţii sunt implicate în procedura prevăzută de Legea nr. 10/2001.
Curtea de Apel Oradea, prin Decizia civilă nr. 191 din 19 decembrie 2006, a admis apelul declarat de contestatorii N.M., S.M. şi C.C., a admis contestaţia, a anulat dispoziţia nr. 1177 din 30 iulie 2003, a constatat că petenţii sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 50 % din activele S.N.C.O. Oradea, naţionalizată conform Legii nr. 119/1948 şi au fost obligaţi pârâţii să se conformeze dispoziţiilor art. 16 din Legea nr. 247/2005 şi să înainteze documentaţia aferentă notificării petenţilor, Comisiei Centrale de Evaluare a Despăgubirilor.
Instanţa de apel a reţinut că, prin acţiune, reclamanţii N.M., N.N. şi C.M. (decedat având ca moştenitori pe C.C. şi S.M.) au cerut să se anuleze dispoziţia nr. 1177/2002 emisă de primarul municipiului Oradea şi să fie obligat deţinătorul imobilului naţionalizat să le restituie bunul în natură, iar în situaţia în care bunul a fost privatizat să fie obligată pârâta A.P.A.P.S. la restituirea prin echivalent a imobilelor şi Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice la plata despăgubirilor stabilite.
Reclamanţii şi-au precizat apoi acţiunea, arătând că solicită anularea dispoziţiei şi obligarea pârâţilor de rândul 2-3 la restituirea prin echivalent a fabricii naţionalizate, conform cotei de participare în societate de 65 %, cotă parte pe care au precizat-o ulterior la 50 %, renunţând la restul capetelor de cerere.
A reţinut instanţa de apel că, potrivit actului depus la dosar, încheiat la data de 2 august 1945, s-a înfiinţat S.C.S., sub firma ing. I.C. & C.O., la care era asociat comanditat cu răspundere nelimitată şi antecesorul reclamanţilor, cu o cotă de 65 % la pierderile şi beneficiile societăţii. Capitalul societăţii era de 5 milioane lei, plătiţi în numerar de către asociaţi (4 milioane asociatul comanditat şi 1 milion cel comanditar).
Ulterior, cota de participare a antecesorului apelanţilor s-a redus la 50 %, iar această societate a fost naţionalizată.
La dosar este depus, în copie, inventarul privind evaluarea materiilor prime fabricate, semifabricate şi accesorii ale societăţii.
A reţinut instanţa de apel, că este reală reţinerea de către prima instanţă că imobilele în care şi-a desfăşurat activitatea societatea O., reprezentând construcţii şi teren, nu au fost proprietatea tabulară a antecesorului reclamanţilor-apelanţi, însă aceştia şi-au precizat acţiunea, în sensul că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, pentru activele care se regăsesc în inventarul întocmit la 11 iunie 1948 cu ocazia naţionalizării.
Articolul 3 lit. b) din Legea nr. 10/2001 prevede că sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar apelanţii-reclamanţi, care au dovedit calitatea lor de moştenitori legali ai defunctului C.I., asociat la societatea naţionalizată, beneficiază, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, de măsuri reparatorii.
De aceea, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la măsurile reparatorii prin echivalent, potrivit cotei de 50 % din activele societăţii.
Excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de intimata A.V.A.S. Bucureşti, este nefondată, pentru că la data formulării notificării adresată primarului municipiului Oradea nu era cunoscut de către reclamanţi deţinătorul imobilului. Dispoziţia emisă de primar a fost contestată şi doar pe parcursul procesului aceştia şi-au precizat obiectul cererii, iar art. 29 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conferă instituţiei care a efectuat privatizarea calitate de parte „într-un litigiu de genul celui dedus judecăţii în prezenta cauză".
Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanţii C.C. şi S.M., în nume propriu şi în calitate de moştenitori ai defunctei N.M. şi pârâţii A.V.A.S., Instituţia Primarului municipiului Oradea şi D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice.
Recurenţii-reclamanţi, invocând art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ., au susţinut, în esenţă, că hotărârea atacată este nelegală, deoarece nu le-au fost acordate cheltuielile de judecată, constând în onorariul expertului, că măsurile reparatorii nu se acordă pentru activele societăţii, ci pentru acţiunile deţinute la întreprinderea naţionalizată şi că instanţele nu s-au pronunţat asupra precizării de acţiune de la fila 145 dosar, în care s-a arătat că obiectul cererii îl formează „restituirea în echivalent bănesc a fabricii naţionalizate, conform cotei de participare în societate" şi menţiunii din încheierea de la termenul din data de 10 februarie 2005 că nu se solicită restituirea imobilului, ci cota de 50 % din patrimoniul societăţii.
Au arătat recurenţii-reclamanţi, că, potrivit art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, sunt persoane îndreptăţite persoanele fizice, asociaţi ai persoanei juridice care deţinea imobilele şi alte active în proprietate la data preluării acestora în mod abuziv, iar art. 31 alin. (3) şi (4) din lege prevede cum se calculează valoarea despăgubirilor. În această situaţie, recalcularea valorii acţiunilor se face „în baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil".
Au mai arătat recurenţii-reclamanţi, că în ipoteza admiterii contestaţiei, instanţa nu poate obliga persoana notificată „să dea o nouă soluţie administrativă", ci trebuie să pronunţe o hotărâre care să poată fi pusă direct în executare.
De aceea, dispunând continuarea procedurii administrative, instanţa nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, rezumându-se la a constata calitatea de persoane îndreptăţite la despăgubiri, iar dacă dosarul este trimis Comisiei Centrale de Evaluare a Despăgubirilor nu există garanţia că această comisie se va conforma hotărârii judecătoreşti, pentru că evaluarea judiciară nu îi este opozabilă şi instanţa nu a obligat pârâţii la restituirea prin echivalent în cuantumul stabilit de expert.
Comisia Centrală stabileşte măsuri prin acordarea de acţiuni la Fondul Proprietatea, care nu este de natură să satisfacă cererea de despăgubiri. În acest sens s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care în cauza Togănel şi Grădinaru împotriva României a reţinut că acest fond nu funcţionează în prezent de o manieră susceptibilă de a conduce la acordarea efectivă a unei indemnizaţii. Într-un mod asemănător s-a pronunţat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cazul Radu împotriva României, constatând încălcarea art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Recurenţii-reclamanţi au mai susţinut, că cererea trebuie să fie soluţionată într-un termen rezonabil, deoarece, potrivit art. 6 alin. (1) al Primului Protocol, teza întâi, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, iar termenul rezonabil în procedurile civile poate cuprinde şi durata unor proceduri administrative şi se întinde şi asupra procedurilor de executare a hotărârilor judecătoreşti.
Pentru că de la data notificării (14 februarie 2002) a trecut un termen lung, în ipoteza revenirii la o procedură administrativă, în înţelesul art. 6 paragraful 1 din convenţie, există situaţia violării dreptului la un proces în termen rezonabil.
Au mai susţinut recurenţii-reclamanţi, că despăgubirea prin echivalent bănesc este singura modalitate de despăgubire efectivă pentru întreprinderea naţionalizată abuziv în anul 1948 şi că hotărârea atacată cuprinde motive străine de natura pricinii, pentru că este greşit motivată prin invocarea art. 16 din Legea nr. 247/2005, deşi textul nu are nici o legătură cu prezenta cauză. Acest text nu face referiri la retrimiterea dosarului la faza administrativă a soluţionării notificării.
Pârâta A.V.A.S., invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că, potrivit art. 16 alin. (2) din Legea nr. 247/2005, pentru a fi în concordanţă cu prevederile legale entităţile investite cu soluţionarea cererilor nu transmit direct notificările înregistrate, ci în prealabil este obligatoriu ca acestea să se pronunţe asupra calităţii de persoane îndreptăţite a petenţilor.
Recurenta-pârâtă a susţinut că reclamanţii nu au urmat procedura administrativă, pentru că nu au înregistrat notificare la A.V.A.S. prin care să solicite măsuri reparatorii, iar reţinerea ca fiind dovedită împrejurarea că s-a făcut dovada calităţii de asociat a defunctului C.I. se datorează aprecierii necoroborate a probatoriului administrat în cauză şi interpretării nesistematice a prevederilor Legii nr. 10/2001.
Pentru dovedirea calităţii de asociat a autorului intimaţilor-reclamanţi la momentul naţionalizării, potrivit art. 32.1 şi art. 32.2 din HG nr. 498 din 14 mai 2003, trebuia depus la dosar extrasul de pe registrul acţionarilor.
În cauză, faţă de obiectul acţiunii şi de probele administrate, instanţa de apel a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 3 alin. (1) lit. b) şi art. 32 din Legea nr. 10/2001, pentru că din analiza art. 3 alin. (1) lit. b) din lege sunt îndreptăţite la măsuri reparatorii persoanele fizice, asociaţi ai persoanelor juridice care deţineau imobilele şi alte active în proprietate la data preluării în mod abuziv, iar art. 32 alin. (3) din Legea nr. 247/2005, prin care a fost modificat art. 32 din Legea nr. 10/2001, prevede că măsurile reparatorii se vor propune după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, prin Decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice sau, după caz, prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Faţă de prevederile acestui text, se impunea identificarea persoanelor juridice care, după naţionalizare, au preluat patrimoniul fabricii O. Oradea, la care antecesorul reclamanţilor a fost asociat/acţionar. Or, în cauză, nu s-a făcut dovada preluării patrimoniului societăţii naţionalizate de către o societate privatizată de A.V.A.S. De aceea, există ipoteza art. 31 alin. (3) din lege care prevede că atunci când societatea comercială nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate, persoanei îndreptăţite i se vor acorda măsurile reparatorii prin echivalent prevăzute la alin. (1), prin ordin al ministrului finanţelor publice.
Recurenta-pârâtă a mai susţinut, că pentru a fi incidente prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, republicată, şi art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, trebuie dovedită calitatea de acţionar cu extras din registrul acţionarilor la societatea naţionalizată, la data preluării abuzive (iunie 1948), iar, conform art. 31 alin. (4) din lege, recalcularea valorii acţiunilor se face pe baza valorii activului net din ultimul bilanţ contabil.
Or, în prezenta cauză, nu s-au depus documente care să releve structura de acţionariat a societăţii la data naţionalizării.
Instituţia primarului municipiului Oradea, invocând art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a arătat că instanţa de apel a reţinut că imobilele în care a funcţionat societatea O. (construcţii şi teren) nu au aparţinut intimaţilor-reclamanţi, şi că aceştia au precizat că solicită acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pentru activele societăţii.
A mai susţinut că, faţă de prevederile art. 2 din Legea nr. 10/2001, reclamanţii nu sunt îndreptăţiţi la măsuri reparatorii, pentru că intră sub incidenţa Legii nr. 10/2001 doar imobilele, construcţii sau teren, iar aceştia nu au fost proprietari ai construcţiilor sau terenului solicitat.
Societatea O. Oradea nu a fost proprietara imobilului, iar faptul că autorul reclamanţilor a fost acţionar la această societate nu le conferă dreptul la măsuri reparatorii, pentru că prin active se înţelege totalitatea bunurilor unei societăţi, iar imobilul solicitat nu era în patrimoniul societăţii.
În recursul declarat de D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice, fără să se invoce vreun motiv de recurs, s-a arătat că Ministerul Finanţelor Publice are calitate procesuală pasivă doar în condiţiile art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.
S-a mai arătat, că lipsa calităţii procesuale pasive a Ministerului Finanţelor Publice rezultă şi din art. 13 alin. (1) din Legea nr. 247/2005, care prevede ce atribuţii are Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.
Analizând recursurile, în limita criticilor formulate, se constată că sunt fondate şi vor fi admise, pentru următoarele considerente.
Prin cererea înregistrată la tribunal, la data de 9 octombrie 2003, reclamanţii au chemat în judecată pe recurenţii-pârâţi şi pe Prefectura judeţului Bihor, formulând mai multe capete de cerere, însă, prin precizările consemnate în încheierea de şedinţă din data de 10 februarie 2005 şi în cererea aflată la fila 145 din dosarul tribunalului, au solicitat ca pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi A.P.A.P.S. (în prezent A.V.A.S.) să fie obligaţi să le plătească echivalentul bănesc al cotei din patrimoniul societăţii deţinută de autorul lor.
În cererea de apel, reclamanţii au precizat că familia lor a fost proprietara acţiunilor societăţii, că solicită despăgubiri pentru aceste acţiuni şi că terenul şi clădirile au aparţinut altor persoane care nu au avut calitatea de acţionari ai societăţii, iar în drept au invocat prevederile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001.
De aceea, susţinerea recurenţilor-reclamanţi că au solicitat măsuri reparatorii pentru acţiunile deţinute la întreprinderea naţionalizată este întemeiată.
Instanţa de apel nesocotind dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi fără să stabilească dacă au fost înregistrate notificări şi documentaţii la cei patru pârâţi, a constatat dreptul reclamanţilor la măsuri reparatorii prin echivalent pentru cota de 50 % din activele societăţii în nume colectiv „O. Oradea, active care nu sunt individualizate, şi a obligat pe toţi pârâţii să înainteze documentaţia aferentă notificării, Comisiei Centrale de Evaluare a Despăgubirilor.
În Decizia atacată sunt indicate dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 10/2001, însă, potrivit art. 31 alin. (1) din lege „Persoanele arătate la art. 3 alin. (1) lit. b) au dreptul la despăgubiri în condiţiile legii speciale privind regimul de stabilire şi plată a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv".
Alineatul (3) al art. 31 stabileşte care este instituţia obligată să propună măsurile reparatorii şi în ce condiţii se face propunerea, iar în alin. (4), textul prevede care este modalitatea de recalculare a valorii acţiunilor.
Acordând altceva decât s-a cerut de către apelanţii-reclamanţi şi nesocotind dispoziţiile art. 31 din Legea nr. 10/2001, instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii şi nu a stabilit deplin situaţia de fapt la care, potrivit art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte să poată aplica corect dispoziţiile legale incidente în cauză.
Potrivit art. 31 din Legea nr. 10/2001, măsurile reparatorii nu se propun de mai multe entităţi, aşa cum s-a hotărât prin Decizia atacată.
Textul prevede, în alin. (3), că aceste măsuri se propun, după stabilirea valorii recalculate a acţiunilor, fie prin Decizia motivată a instituţiei publice implicate în privatizarea societăţii comerciale care a preluat patrimoniul persoanei juridice la care persoanele îndreptăţite sau autorii lor au deţinut acţiuni, fie prin ordin al ministrului finanţelor publice, în cazul în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat o asemenea continuitate.
Prin urmare, obligată să facă propunerea pentru măsuri reparatorii este instituţia publică implicată în privatizare sau, după caz, ministrul finanţelor publice, iar susţinerea recurentei A.V.A.S. că pentru a se stabili dacă obligaţia aparţine instituţiei care a făcut privatizarea ori ministrului finanţelor publice trebuia identificată societatea comercială care a preluat patrimoniul societăţii O. Oradea, precum şi instituţia publică implicată în privatizarea acestei societăţi, este întemeiată.
Susţinerea recurentului-pârât Ministerul Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor) că are calitate procesuală numai în acţiunile întemeiate pe art. 28 din Legea nr. 10/2001 nu este întemeiată, însă, aşa cum s-a arătat, ministrul finanţelor publice are obligaţia să propună măsurile reparatorii numai în ipoteza în care societatea comercială care a preluat patrimoniul persoanei juridice naţionalizate nu mai există, nu poate fi identificată, ori nu a existat niciodată, iar, în cauză, nu s-au administrat probe pentru dovedirea acestor împrejurări.
În privinţa acţiunilor întemeiate pe art. 28 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, text indicat de recurent, calitate procesuală pasivă are statul prin Ministerul Finanţelor Publice şi nu Ministerul Finanţelor Publice în nume propriu.
Faţă de prevederile art. 31 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, republicată, pentru recalcularea valorii acţiunilor trebuie depus la dosar ultimul bilanţ contabil al S.C.S.O. Oradea, iar pentru dovedirea calităţii de asociat a autorului reclamantelor trebuie depus extras de pe registrul prevăzut la art. 142 pct. 1 C. com. nemodificat.
Şi susţinerea recurentei Instituţia Primarului municipiului Oradea că nu se puteau acorda măsuri reparatorii pentru imobilul, teren şi clădire, este întemeiată, deoarece chiar recurenţii-reclamanţi au confirmat faptul că imobilul nu a aparţinut societăţii O. Oradea.
Fiind nesocotite cererile apelantelor-reclamante şi prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001 şi nefiind administrată proba cu înscrisuri pentru dovedirea împrejurărilor menţionate, faţă de art. 314 C. proc. civ., care prevede că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie hotărăşte asupra fondului pricinii numai în cazurile în care casează hotărârea atacată în scopul aplicării corecte a legii la împrejurări de fapt ce au fost deplin stabilite, se vor admite recursurile, va fi casată Decizia atacată şi se va trimite cauza, spre rejudecarea apelului, aceleiaşi instanţe.
Cu ocazia rejudecării vor fi administrate probele necesare stabilirii depline a situaţiei de fapt la care să se aplice prevederile art. 31 din Legea nr. 10/2001, se va soluţiona apelul în raport de cererile apelanţilor şi se vor avea în vedere toate mijloacele de apărare invocate de părţi.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursurile declarate de reclamanţii C.C. şi S.M. şi de pârâţii A.V.A.S., Instituţia Primarului municipiului Oradea şi D.G.F.P. Bihor, în reprezentarea Ministerului Finanţelor Publice (în prezent Ministerul Economiei şi Finanţelor) împotriva deciziei civile nr. 191 din 19 decembrie 2006 a Curţii de Apel Oradea, pe care o casează.
Trimite cauza aceleiaşi instanţe pentru rejudecare.
Irevocabilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 18 octombrie 2007.
| ← ICCJ. Decizia nr. 6808/2007. Civil | ICCJ. Decizia nr. 6742/2007. Civil. Limitarea exercitării... → |
|---|
